miercuri, 26 noiembrie 2014

Discursul politic între basnele lui H.-R. Patapievici și E-urile stângii castrate

(comentariu în Argumente și fapte)

Horia-Roman Patapievici este foarte cunoscut prin cinismul său disprețuitor față de valori fundamentale ale românilor, cinism care ajunge, probabil, la apogeu în Politice. Am făcut o analiză a conținutului acestei cărți aici


Articolul domnului Alexandru Racu se vrea o replică vehementă la un interviu acordat de H.-R. Patapievici celor de la Contributors. În opinia mea, deși domnul Alexandru Racu scoate flăcări pe gură și pe nări, acestea lovesc mai eficient în individul HRP (”impostor intelectual”), decât în ideile lui. 


1). Alexandru Racu consideră că ideea centrală a interviului ”este aceea că, spre deosebire de crimele comise de regimurile fasciste, crimele comunismului nu sunt tratate cu „claritate morală”, iar asta s-ar datora faptului că stânga domină mediile intelectuale occidentale”.

Domnia sa nu combate această ”idee centrală”: ”Există într-adevăr la stânga o lipsă de claritate morală vizavi de crimele comunismului”. Dimpotrivă, mai pune câteva paie pe focul anticomunist al lui Patapievici: ”marxismul este o filozofie amorală”. Ceea ce vrea Alexandru Racu este afirmarea existenței unei stângi care nu suferă de ”lipsă de claritate morală”, o stângă curată, care se plimbă cuminte prin curtea capitalismului: ”stânga nu înseamnă numai marxism”. Pentru a fi cât mai credibil, Alexandru Racu, în concordanță cu manierismul post-decembrist (”Eu n-am fost membru al PCR!”), declară că nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i pute: ”marxismul nu m-a atras niciodată”. Patapievici însuși menționează, în interviu, o stângă ”bună”, ”progresistă”: ”orientarea – sa zicem – predominant de stanga a intelectualitatii occidentale. A partii bune, progresiste din intelectualitatea occidentala si din mediul academic”.

Mă așteptam ca autorul să facă dovada ”clarității morale” a stângii ”bune și progresiste” în problema ”crimelor comunismului”. N-o face. Stânga castrată și domesticită nu mai poate secreta decât niște E-uri care fac discursul politico-ideologic mai apetisant, dar și mai confuz, încât nu mai știi care-ți este adversarul ideologic și care este prietenul.

S-au săvârșit crime în regimul comunist? Dacă ne gândim la cei care, cu armele în mâini, au luptat împotriva regimului și au fost uciși, atunci acelea nu au fost crime. Acela a fost un război, iar ”În război nu există victime inocente”. Dacă o sută de comuniști am pune mâna pe arme și am vrea să răsturnăm actualul regim politic, împușcarea noastră nu ar fi considerată crimă. Dacă ne gândim la oamenii care au fost uciși doar pentru că aveau alte concepții ideologice, atunci trebuie să recunoaștem că acelea au fost crime.

Este comunismul teoretic criminal? Ideile, prin ele însele, nu ucid. Ucigași pot fi doar oamenii care aplică anumite idei. Iar afirmația că teoria comunistă și doctrina nazistă sunt la fel de criminale este nedreaptă și dintr-un alt punct de vedere. Este adevărat că în proiectul comunist de societate apar expresii de felul ”desființarea burgheziei”, dar se are în vedere desființarea ei ca clasă privilegiată, nu exterminarea ei. Evident, când mișcarea comunistă ia forma unei revoluții, când conflictul ia proporțiile unui război, deci între tabere înarmate, nu mai vorbim de crime. În doctrina nazistă, însă, exterminarea este prezentă, ca exterminare a unor civili, (evrei, țigani, opozanți politici (comuniști)).

2). În opinia mea, ”ideea centrală” a interviului acordat de Patapievici este alta și el o exprimă foarte clar: ”judecata asupra capitalismului este nodul intregii judecati politice. (…) Capitalismul inseamna individualism, inseamna libertate si inseamna proprietate privata. De fapt, ordinea este exact inversa. E libertate privata, e garantarea juridica a acestei proprietati si – prin garantarea juridica – se naste posibilitatea libertatii reale. Or, miezul a ceea ce resping toti „totalitarii” este acest lucru  – CAPITALISMUL.”

Asupra acestei probleme ar fi trebuit să se concentreze domnul Alexandru Racu, pentru a evidenția, prin argumente, opoziția concepției sale față de aceea a lui Patapievici. Dar n-o face. În orice caz, simularea opoziției este neconvingătoare. Să-l invoci pe Orwell și să nu-l invoci pe Marx, când și adversarii de înaltă ținută intelectuală ai lui Marx recunosc meritele criticii marxiste a capitalismului?! Să spui doar că ”așa zisa piață liberă s-a dovedit a fi (…) privatizare a profiturilor și socializare a pierderilor” înseamnă doar a constata niște efecte, dar nu și analiza cauzelor, care se află în zona formei de proprietate asupra mijloacelor de producție. Stânga domestică vrea doar o redistribuire mai ”echitabilă”, din când în când, prin milostenia privilegiaților.


Mult timp după Marea Păcăleală, scena dezbaterilor ideologice a fost dominată de false polemici. De cele mai multe ori controversele au fost de suprafață, căci adversarii erau uniți prin rădăcini comune, în profunzime. De exemplu confruntarea dintre Gabriel Liiceanu și Cristian Tudor Popescu, doi anticomuniști fanatici, a fost doar o luptă a orgoliilor, a unor indivizi suferind de narcisism intelectualist, fiecare fiind invidios față de celălalt, pentru notorietate, pentru premiul de cel mai deștept, cel mai școlit, eventual în străinătățuri. 

Abia în ultima vreme au început să se facă auziți și cei care vor schimbări esențiale în sistemul social-economic, dar instituțiile cu rol de conservare a sistemului se opun prin toate mijloacele, inclusiv juridice, unei coagulări a stângii radicale. Mai degrabă sunt tolerate mișcările de extremă dreaptă, pentru a face treburile murdare, decât o stângă radicală. Teama domnilor din jurul editurii Humanitas este justificată: fantoma comunismului îi îngrozește, încă. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu