(comentariu în Argumente și fapte)
Horia-Roman Patapievici este foarte cunoscut prin cinismul său disprețuitor față de valori fundamentale ale românilor, cinism care ajunge, probabil, la apogeu în Politice. Am făcut o analiză a conținutului acestei cărți aici.
Articolul domnului Alexandru Racu
se vrea o replică vehementă la un interviu acordat de H.-R. Patapievici celor de la Contributors. În opinia mea, deși domnul Alexandru Racu scoate flăcări pe
gură și pe nări, acestea lovesc mai eficient în individul HRP (”impostor
intelectual”), decât în ideile lui.
1). Alexandru Racu consideră că
ideea centrală a interviului ”este aceea că, spre deosebire de crimele comise
de regimurile fasciste, crimele comunismului nu sunt tratate cu „claritate
morală”, iar asta s-ar datora faptului că stânga domină mediile intelectuale
occidentale”.
Domnia sa nu combate această
”idee centrală”: ”Există într-adevăr la stânga o lipsă de claritate morală
vizavi de crimele comunismului”. Dimpotrivă, mai pune câteva paie pe focul
anticomunist al lui Patapievici: ”marxismul este o filozofie amorală”. Ceea ce vrea Alexandru Racu este afirmarea
existenței unei stângi care nu suferă de ”lipsă de claritate morală”, o stângă
curată, care se plimbă cuminte prin curtea capitalismului: ”stânga nu înseamnă
numai marxism”. Pentru a fi cât mai credibil, Alexandru Racu, în concordanță cu
manierismul post-decembrist (”Eu n-am fost membru al PCR!”), declară că nici
usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i pute: ”marxismul nu m-a atras niciodată”.
Patapievici însuși menționează, în interviu, o stângă ”bună”, ”progresistă”: ”orientarea
– sa zicem – predominant de stanga a intelectualitatii occidentale. A partii
bune, progresiste din intelectualitatea occidentala si din mediul academic”.
Mă așteptam ca autorul să facă
dovada ”clarității morale” a stângii ”bune și progresiste” în problema ”crimelor
comunismului”. N-o face. Stânga castrată și domesticită nu mai poate secreta
decât niște E-uri care fac discursul politico-ideologic mai apetisant, dar și
mai confuz, încât nu mai știi care-ți este adversarul ideologic și care este
prietenul.
S-au săvârșit crime în regimul
comunist? Dacă ne gândim la cei care, cu armele în mâini, au luptat împotriva
regimului și au fost uciși, atunci acelea nu au fost crime. Acela a fost un
război, iar ”În război nu există victime inocente”. Dacă o sută de comuniști am
pune mâna pe arme și am vrea să răsturnăm actualul regim politic, împușcarea
noastră nu ar fi considerată crimă. Dacă ne gândim la oamenii care au fost
uciși doar pentru că aveau alte concepții ideologice, atunci trebuie să
recunoaștem că acelea au fost crime.
Este comunismul teoretic
criminal? Ideile, prin ele însele, nu ucid. Ucigași pot fi doar oamenii care
aplică anumite idei. Iar afirmația că teoria comunistă și doctrina nazistă sunt
la fel de criminale este nedreaptă și dintr-un alt punct de vedere. Este
adevărat că în proiectul comunist de societate apar expresii de felul ”desființarea
burgheziei”, dar se are în vedere desființarea ei ca clasă privilegiată, nu
exterminarea ei. Evident, când mișcarea comunistă ia forma unei revoluții, când
conflictul ia proporțiile unui război, deci între tabere înarmate, nu mai
vorbim de crime. În doctrina nazistă, însă, exterminarea este prezentă, ca
exterminare a unor civili, (evrei, țigani, opozanți politici (comuniști)).
2). În opinia mea, ”ideea
centrală” a interviului acordat de Patapievici este alta și el o exprimă foarte
clar: ”judecata asupra capitalismului este nodul intregii judecati politice. (…)
Capitalismul inseamna individualism, inseamna libertate si inseamna proprietate
privata. De fapt, ordinea este exact inversa. E libertate privata, e garantarea
juridica a acestei proprietati si – prin garantarea juridica – se naste
posibilitatea libertatii reale. Or, miezul a ceea ce resping toti „totalitarii”
este acest lucru – CAPITALISMUL.”
Asupra acestei probleme ar fi
trebuit să se concentreze domnul Alexandru Racu, pentru a evidenția, prin
argumente, opoziția concepției sale față de aceea a lui Patapievici. Dar n-o
face. În orice caz, simularea opoziției este neconvingătoare. Să-l invoci pe
Orwell și să nu-l invoci pe Marx, când și adversarii de înaltă ținută
intelectuală ai lui Marx recunosc meritele criticii marxiste a capitalismului?! Să spui doar că ”așa zisa piață liberă s-a dovedit a fi (…) privatizare a
profiturilor și socializare a pierderilor” înseamnă doar a constata niște
efecte, dar nu și analiza cauzelor, care se află în zona formei de proprietate
asupra mijloacelor de producție. Stânga domestică vrea doar o redistribuire mai
”echitabilă”, din când în când, prin milostenia privilegiaților.
Mult timp după Marea Păcăleală,
scena dezbaterilor ideologice a fost dominată de false polemici. De cele mai
multe ori controversele au fost de suprafață, căci adversarii erau uniți prin
rădăcini comune, în profunzime. De exemplu confruntarea dintre Gabriel Liiceanu
și Cristian Tudor Popescu, doi anticomuniști fanatici, a fost doar o luptă a
orgoliilor, a unor indivizi suferind de narcisism intelectualist, fiecare fiind
invidios față de celălalt, pentru notorietate, pentru premiul de cel mai
deștept, cel mai școlit, eventual în străinătățuri.
Abia în ultima vreme au
început să se facă auziți și cei care vor schimbări esențiale în sistemul
social-economic, dar instituțiile cu rol de conservare a sistemului se opun
prin toate mijloacele, inclusiv juridice, unei coagulări a stângii radicale. Mai
degrabă sunt tolerate mișcările de extremă dreaptă, pentru a face treburile
murdare, decât o stângă radicală. Teama domnilor din jurul editurii Humanitas
este justificată: fantoma comunismului îi îngrozește, încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu