Amintiri din forumul Pruteanu (2): articolul „Perpetua eliberare de `idoli`” și comentarii

Perpetua eliberare de idoli

Mesajul 44604 (2006-05-27 18:35)  

Am descoperit recent site-ul domnului Pruteanu. Nu vreau să spun fraze linguşitoare, dar, într-adevăr, nu ştiu un alt site în care să se dezbată probleme de asemenea importanţă şi la o asemenea altitudine intelectuală. De aceea, cu bunul-simţ pe care mi l-a lăsat mama moştenire, vă rog pe dv., în frunte cu amfitrionul, să mă acceptaţi ca interlocutor. Speranţa mea este că, prin dialogul cu dv., mă voi îmbogăţi spiritual. 

Subiectul pe care vi-l propun îl consider demn de atenţie. El are implicaţii nu doar teoretice, ci şi practice, nu doar pentru individ, ci şi pentru întregi comunităţi (popoare, naţiuni etc.).

M-am gîndit la îndemnul exprimat de dl. Pruteanu în mod interogativ : “Vreţi şi trebuie să creaţi un subiect NOU ? Ideea dv. nu se încadrează într-unul deja existent ? Sunteţi sigur ?“. Dacă ar trebui să aleg, ca loc de dezbatere a subiectului meu, l-aş alege pe cel numit “Capitalism şi socialism“. Am, însă, motive să susţin că subiectul meu are aspecte prin care depăşeşte cadrul “capitalism şi socialism“. Oricum, respect regulile casei, implicit dreptul amfitrionului de a decide cu privire la amplasamentul cel mai potrivit pentru tema pe care v-o propun.

Cu îngăduinţa dv., trec la prezentarea subiectului şi a unor întrebări, referitoare la el, care mă preocupă.

Gînditorul englez Francis Bacon numea principalele erori, prejudecăţi, dogme din conştiinţa oamenilor “idoli“ (lat. idola, gr. eidola = năluci, închipuiri).  

Există epoci fără idoli ? Blaga reflecta: “Omul astăzi îşi arde idolii, - pentru ca mîine să se închine cenuşei lor, dacă nu va găsi alţii, cu care să înlocuiască pe cei vechi“. Altcineva scria că prejudecata cea mai mare este aceea că nu ai prejudecăţi. Într-adevăr, condiţia umană este marcată, inexorabil, de prezenţa idolilor şi de efortul sisific de eliberare din stăpînirea lor. E şi ceva tragic şi ceva măreţ în asta.

Printr-o cercetare mai atentă, se observă că, deja, epoca inaugurată în decembrie 1989 a montat pe socluri noi idoli:

- conceperea revoluţiei ca discontinuitate absolută, ca o facere a lumii ex nihilo;

- substituirea procesului lucid al comunismului printr-o furie oarbă anticomunistă;

- himera soluţiilor gen panaceu şi repulsia faţă de originalitate;

- cultivarea sentimentului de inferioritate (uneori chiar de vinovăţie – de ce ?) faţă de Occident, ca şi cum am fi barbari la poarta Europei civilizate;

- imaginea unui capitalism occidental filantropic (un fel de Moş Crăciun), escamotîndu-se scopul principal şi “secretul“ prosperităţii sale, obţinerea profitului;

- iluzia “sfîrşitului istoriei“, a identificării unui anumit stadiu al societăţii occidentale cu terminus-ul istoriei;

- imaginarea viitoarei Europe unite ca un fel de rai pe pămînt, lipsit de contradicţii şi inechităţi etc.

O explicare complexă a idolilor ar necesita o abordare interdisciplinară care depăşeşte puterile mele. Încerc, doar, evidenţierea cîtorva aspecte :

1) idolii presupun o eludare a realităţii, o mistificare (vezi, de pildă, sloganul “nu s-a schimbat nimic”);

2) apariţia lor este favorizată de anumite condiţii :

- informaţia unilaterală, superficială (cum este aceea despre realităţile Occidentului, datorată quasi-izolării în care am trăit, ori cea furnizată, exclusiv, de canale subordonate unei anumite orientări politice);

- atrofierea spiritului critic, a capacităţii de a discerne, din cauza nonexersării (în vechiul regim politic erau permise doar variaţiuni pe o temă dată de sus);

- carenţe ale logicităţii gîndirii;

- folosirea unor noţiuni vagi, insuficient definite (de exemplu: democraţie, libertate, reformă, tranziţie, economie de piaţă);

- predominanţa afectivităţii asupra raţionalităţii;

3) cînd producţia idolilor este deliberată, urmărind influenţarea opiniei publice în sensul unor interese obscure, ea se constituie în manipulare, un flagel mai periculos, prin perfidia lui, decît războiul făţiş.

Combaterea idolilor, a acestui cîntec de sirene, este necesară, altfel, la un moment dat, ei ne domină tiranic. Există o acumulare a răului, fiecare compromis cu el, fiecare pasivitate a noastră îl favorizează. “Somnul raţiunii produce monştri ”, avertiza Goya.

În consecinţă, vă întreb: ce idoli recunoaşteţi în vremea noastră şi ce mijloace de combatere a lor propuneţi ?

         (Patru mesaje grupate. GP, 27.5.06)

Valerius (mesajul 45367, din 2006-06-02, ora 17:49)

Am propus un subiect pentru dezbatere, Perpetua eliberare de „idoli“. Amfitrionul l-a plasat, în variante diferite, în două locuri : în Filosofie (varianta integrală, [mesajul] nr. 44604) şi în Capitalism şi comunism (un fragment, [mesajul] nr. 44591).

Prima reacţie pe care am constatat-o a fost, spre tristeţea mea, o salvă de invective. Pentru a recepta corect ceea ce voi scrie, aici, în continuare, recomand lectura postului (?)[1] [PS: postării] nr. 44604, de la Filosofie.

În prezentarea subiectului meu îmi exprimam opinia că apariţia “idolilor“ se explică şi prin “carenţe ale logicităţii gândirii“. Cred că sunt dator să exemplific. Am citit şi în acest forum enunţul “comunismul este utopic“. Nu fac nominalizări pentru că unii reacţionează instinctiv-afectiv. Voi face trimitere la o emisiune din ciclul “Serata muzicală“, realizată de regretatul Iosif Sava, intelectual dublu-distilat. Este vorba de emisiunea în care invitatul era Adrian Păunescu.

În acea emisiune, Iosif Sava a formulat două idei pe care le exprim aici astfel:

1) Societatea comunistă este utopică.

2) Societatea românească din ultimii 45 de ani a fost o societate comunistă.

Am fost curios să pun aceste judecăţi ca premise ale unui silogism şi să extrag concluzia nerostită. Urmăriţi acest proces în continuare.

Propoziţiile silogismului sunt :

Premisa majoră: Societatea comunistă este utopică.

Premisa minoră:

Societatea românească din ultimii 45 ani a fost o societate comunistă.

Concluzia : Societatea românească din ultimii 45 ani a fost o societate utopică.

Termenii silogismului sunt :

Majorul (P) : Societate utopică

Minorul (S) : Societatea românească din ultimii 45 de ani

Mediul (M) : Societatea comunistă

Schema de inferenţă a silogismului este :

MaP (Toţi M sunt P)

SaM (Toţi S sunt M)

SaP (Toţi S sunt P)

Se observă că este un mod silogistic de figura 1, modul Barbara (aaa-1).

Oricine, cu ajutorul logicii naturale, constată falsitatea concluziei “Societatea românească din ultimii 45 de ani a fost o societate utopică“ : este falsă pentru că, aşa cum ar spune Aristotel, “spune că este ceea ce nu este“, adică spune că o societate reală, de 45 de ani, este utopică .

Conform DEX :

- UTÓPIC, -Ă, utopici, -ce, adj. Care are caracter de utopie, care constituie o

   utopie; utopist, iluzoriu, himeric.

- UTÓPIC adj. v. nerealizabil.

Deci : a susţine că o societate reală este utopică înseamnă a susţine un “idol“, în sensul baconian.

Cum ne ajută logica (despre care ştim că nu este un instrument al propagandei comuniste !) în această situaţie ? Cum modul aaa-1 este un mod perfect de figura întâi, el este valid, adică dacă premisele sunt adevărate, sigur concluzia este adevărată. Dar concluzia este falsă. De unde provine falsitatea concluziei ? Ea nu poate proveni dintr-un mod nelogic de gândire, căci modul este valid. Mai rămâne o singură posibilitate, pe care logica o exprimă astfel: cel puţin una dintre premise este falsă.

În concluzie: cei care admit, simultan, cele două premise analizate încalcă principiul logic al noncontradicţiei, care ne cere ca, despre un obiect (în exemplul nostru “societatea comunistă“) să nu afirmăm, simultan, două însuşiri incompatibile (în exemplul nostru “a fost reală, timp de 45 de ani“ şi “este utopică“, adică “irealizabilă). Ei vor trebui să aleagă, pentru a evita concluzia monstruoasă, absurdă, una din două :

- sau societatea comunistă este o societate utopică, dar atunci nu a existat şi nu poate exista nicăieri,

- sau societatea comunistă a existat în România timp de 40 de ani, dar atunci nu este utopică.

Comentarii în spațiul topicului ”Capitalism și comunism”

Georgel Constantiniu (mesajul 44676, din 2006-05-28, ora 17:23)

De fapt cei şapte “idoli“ pe care îi postaţi developează implacabil lichelismul  şi reaua credinţă care vă bântuie. Nu un idol, care ar putea să fie bănuit la prima vedere că v-ar bântui, cel al reîntoacerii la himera comunistă ca efect al dezamăgirilor aduse de capitalism în variantă românească, ci intenţia perversă de a suci minţi şi cugete curate, revoltate de mizeriile înconjurătoare (v. cazul Cionoiu), dirijându-le spre neantul cantonării României la cheremul jafului şobolanilor roşii de provenienţă autohtonă. Căci, după felul de redactare a textului, nu cred că sunteţi un simplu inocent, ci mai degrabă un mare şi pervers mercenar al pixului.

Şi acum să trecem la “idoli“:

1. Este vorba despre “o minciună cât un secol“, nu despre ce vorbiţi dv. Căderea comunismului, despre asta fiind de fapt vorba, este sfârşitul previzibil a[2] unui sistem având spectrul agoniei în însăşi esenţa lui. Evoluţia ulterioară ar fi trebuit să fie doar aceea a revenirii la normal, proces faţă de care dv. vă opuneţi.

2. În contextul subiectului de faţă adevărata luciditate înseamnă doar condamnarea comunismului.

3. La noi astăzi nu avem nici capitalism, nici comunism, ci ceva la mijloc, “cacomunism“ adică. O apă tulbure în care javrele roşii pescuiesc mai bine. Ceva original, întradevăr [CORECT: într-adevăr] … Asta vreţi să perpetuaţi?

4. Orice boală are şansa de a fi vindecată numai dacă este luată din pripă, diagnosticul este corect, iar pacientul cooperează la tratament. Altminteri, se cronicizează...

5. Istoria postbelică a Germaniei şi Japoniei vă spune ceva? Imaginaţi-vă numai ce s-ar fi ales de Japonia dacă era ocupată de ruşi, că de Germania nu e nevoie (a existat RDG-ul Trabanturilor). Aşa de tare ce-au fost exploatate aceste două ţări învinse, pentru “profit“, încât au depăşit SUA în prosperitate şi civilizaţie.

6. Aici vă repetaţi. Deh, unul la Primărie, altul la Prefectură… (A se vedea “idolul“ nr. 3)

7. Unită sau neunită, în istorie românii au avut parte de progres şi civilizaţie numai când vântul a bătut dinspre Europa (romani, francezi, hohenzolerni). Dimpotrivă, istoria românilor a avut parte numai de jafuri şi nenoriciri când vântul a bătut dinspre Asia (huni, tătari, turci, ruşi, sovietici).

George Pruteanu  (comentariu în mesajul 44676)

Găsesc că folosiţi un ton neadecvat ("pervers", "mercenar" ş.a.), chiar insultător ("lichelismul") faţă de preopinent, în vociferarea dv. dogmatic-propagandistă, conform căreia capitalismul e bun, comunismul e rău. Lucrurile nu stau deloc aşa. Milioane de oameni nu şi-au uitat viaţa. Capitalismul e la fel de păcătos, în relele sale, ca şi comunismul într-ale lui. Dar foarte multe aspecte ale vieţii erau mai rezonabil şi mai suportabil aşezate în comunismul românesc decât sunt în capitalismul românesc, care nu e nicidecum ceva "la mijloc", ci e chiar capitalism şi, cu trecerea timpului, se va schimba în tot mai rău. Luciditate înseamnă judecarea la rece, sine ira et studio, a părţilor bune şi rele din cele două sisteme, nu înfierarea cu mânie capitalistă a comunismului, exact ca proletcultiştii anilor '50, numai că semnul e schimbat şi steluţa de pe Kremlin s-a înmulţit de vreo 50 de ori. Crimele CIA-ului vi se par cumva mai drăgălaşe decât cele ale KGB-ului? Cozile la medicamente sunt mai dulci decât cele la "tacâmuri"? E mai bine să avem şomeri decât să nu avem? E mai bine să avem drogaţi decât să nu avem? Şi câte altele... GP, 28.5.06

Valerius (mesajul 44946, din 2006-05-30, ora 17:29)

DOMNULE GEORGEL CONSTANTINIU,

Poate veţi fi de acord, măcar, să mulţumesc gazdei noastre pentru generozitatea manifestată prin faptul de a ne tolera în “casa“ D-sale şi pentru strădania de a arbitra în mod obiectiv. Dv., ca “fan“ al capitalismului, înţelegeţi importanţa dreptului la proprietate şi a atributelor acestei proprietăţi. Dacă începem să ne batem în pumni şi să facem spumă la gură, atunci merităm să fim luaţi de mâneci şi aruncaţi în stradă.

S-a instalat, după 1989, un soi de “manierism“: pentru a obţine încrederea auditoriului, trebuie să declari că nu ai fost profitor al vechiului regim, că nu eşti nostalgic etc. Eu am oroare de tot ceea ce seamănă a behăit în turmă. De aceea, vă mărturisesc, acum, doar atât: dacă aţi avea puterea să-mi oferiţi, ca un cadou, posibilitatea de a mă întoarce în regimul abolit în dec. 1989, v-aş refuza, politicos, dar ferm. Când veţi dori, vă voi comunica şi alte informaţii despre mine, pentru a vă convinge că sunt un om în carne şi oase, doritor de dialog.    

Aţi avut amabilitatea să băgaţi în seamă reflecţiile mele referitoare la “idolii“ postdecembrişti. Mă simt obligat, moralmente, să vă răspund.     

Replica Dv. musteşte de răutate, de venin; afectele aproape că strangulează ideile. Am mai văzut astfel de reacţii pe acest site, dar am constatat şi intervenţii care apără capitalismul cu mult rafinament intelectual, fapt care m-a atras în discuţie. Poate că ceea ce vă voi spune în continuare vă va produce satisfacţie: replica Dv. mi-a provocat o mare suferinţă, o imensă tristeţe. Dar, amintindu-mi că spirite uriaşe au fost nedreptăţite (Hristos a fost sacrificat de evrei, care au preferat să-l salveze pe tâlharul Barabas, Socrate a fost condamnat la moarte de atenienii cărora le fusese învăţător), eu, un Neica-Nimeni (cum ar zice Eugen Barbu), am sfârşit prin a primi pietrele pe care mi le-aţi aruncat ca fiind un omagiu (înseamnă că pomul ideilor mele nu este uscat, altfel nu v-aţi fi obosit aruncând pietre în el). Tristeţea mea a rezultat şi din retrăirea unei experienţe amare, din decembrie 1989: un repetent la limba română îşi părăsise activităţile în care el era eficient (huiduieli, aruncarea pietrelor în geamuri ş.c.l.) şi a început să scrie Istoria, mâzgălind un zid cu “Jos comunizmul !“ (cu Z ca în oglindă !). Am îndoieli serioase cu privire la competenţa unor astfel de oameni de a opera eficient în planul conceptelor, dar sunt, cu adevărat, susţinătorul democraţiei autentice, pe care o definesc, provizoriu, ca fiind spaţiul social-politic în care au dreptul să se exprime şi geniul şi oligofrenul. Sunt pentru dialog (chiar şi sub forma războiului ideilor, singurul război care ar trebui admis), dialog autentic, bazat pe respect reciproc, conştientizarea complementarităţii. Nu poţi face, însă, dialog autentic nici cu Omul-Ecou (care pendulează permanent-afirmator, nici cu Gică-Contra (bolnav de opozită).     

Mă opresc puţin, pentru a vedea dacă textul meu e acceptat de computer, apoi voi reveni cu judecăţi mai aplecate asupra ideilor Dv.

Valerius (mesajul 44968, din 2006-05-30, ora 20:24)

Replica Dv. are două părţi : una în care, în mod făţiş, atacaţi autorul, nu ideile şi alta în care pretindeţi că oferiţi contraargumente la ideile mele.

1) Despre atacurile la persoana mea :

Georgel Constantiniu :

„De fapt cei şapte “idoli“ pe care îi postaţi developează implacabil lichelismul şi reaua credinţă care vă bântuie“.

Valerius :

Dacă ar fi să folosesc aceeaşi „logică“, aş spune „Cine zice, ăla e !“. Dar mi se pare dezonorat să mă angajez în astfel de clinciuri. Dv. sunt, de fapt prizonierul propriilor prejudecăţi: vă credeţi îndreptăţit să condamnaţi oamenii cu uşurinţă, pentru că nu vă plac ideile lor şi nu le puteţi combate tot prin idei; folosiţi, în schimb, invective. Ce uşor scăpaţi din vedere faptul că oameni faţă de care, ca fan al capitalismului, sigur aveţi consideraţie, au fost lichidaţi, din cauza anumitor idei ale lor, de primitivi care îşi spuneau comunişti şi care operau cu acest tip de „(pseudo)logică)“ ! Amintiţi-vă că oameni care au împins omenirea în sensul progresului cunoaşterii au suferit pentru că au îndrăznit să afirme că Pământul nu este plat, ori că sistemul planetar nu este geocentric. Astfel de inchizitori ar executa, fără judecată, chiar şi pe mama care, într-un moment de supărare, spune copilului ei iubit : „Te omor, eu te-am făcut şi eu te omor !“. Mă tem că Dv. faceţi parte din categoria celor care au numai certitudini. „Certitudinile sunt închisori“, scria Nietzsche[3] (calculatorule, învaţă să scrii acest nume !). Mii de ani omenirea a avut certitudinea că Pământul este plat. Mă tem de astfel de oameni, dar nu mă pot iluziona că ei nu există. Tot ce pot face este să intru în dialog cu ei, rugându-i să-mi observe certitudinile care mă ţin prizonier.

Georgel Constantiniu : „Nu un idol, care ar putea să fie bănuit la prima vedere că v-ar bântui, cel al reîntoacerii la himera comunistă ca efect al dezamăgirilor aduse de capitalism în variantă românească, ci intenţia perversă de a suci minţi şi cugete curate, revoltate de mizeriile înconjurătoare (v. cazul Cionoiu), dirijându-le spre neantul cantonării României la cheremul jafului şobolanilor roşii de provenienţă autohtonă. Căci, după felul de redactare a textului, nu cred că sunteţi un simplu inocent, ci mai degrabă un mare şi pervers mercenar al pixului“.

Valerius : înţeleg că nu v-ar deranja să mă întorc eu „la himera comunistă“, vă deranjează „intenţia perversă de a suci minţi şi cugete curate, revoltate de mizeriile înconjurătoare“. Stimate domn, Dv. manifestaţi simptomele unei boli foarte grave, întâlnită la o specie de „democraţi“, de autodesemnaţi „elită“, care consideră poporul o turmă de proşti, eufemistic spus „minţi şi cugete curate“ . Eu nu susţin că nu există şi astfel de proşti, precum şi sofişti versaţi, capabili să le spele creierii, să-i manipuleze. Dar marea majoritate nu sunt aşa. Să admitem, totuşi, cazul celor proşti (să nu uităm că o doză de prostie are fiecare dintre noi), cazul celor uşor manipulabili. Dacă le vreţi cu adevărat binele, nu-i feriţi de pericolul de a-i manipula eu, oferindu-le „certitudinile“ Dv., pe nemestecate, ci oferiţi-le posibilitatea să asiste la războiul argumentelor. Discernământul nu este înnăscut, ci se formează. Dar nu poţi forma acest discernământ izolând omul de vâltoarea vieţii. Altfel, ar fi ca şi cum aţi vrea să-l învăţaţi pe un om înotul ferindu-l de apă !

2) [Pretenţia de a oferi contraargumente la ideile mele]

Georgel Constantiniu : „Şi acum să trecem la “idoli“:

1. Este vorba despre “o minciună cât un secol“, nu despre ce vorbiţi dv. Căderea comunismului, despre asta fiind de fapt vorba, este sfârşitul previzibil a unui sistem având spectrul agoniei în însăşi esenţa lui. Evoluţia ulterioară ar fi trebuit să fie doar aceea a revenirii la normal, proces faţă de care dv. vă opuneţi“.

Valerius : domnule Constantiniu, chiar mă surprindeţi prin comprehensiunea Dv. ! Poate că nu ştiţi că aţi descoperit o idee filozofică genială (este adevărat, după ce Heraclit o enunţate acum câteva mii de ani, iar Hegel i-a dat forma unei consistente teorii dialectice): „sfârşitul previzibil a unui sistem având spectrul agoniei în însăşi esenţa lui“. Mă refer la ideea că în contradicţia internă a oricărui lucru se află germenul dispariţiei acelui lucru. Dacă sunteţi cu adevărat dialectician, cum promiteţi prin cugetările Dv., atunci va trebui să admiteţi că „panta rhei“ (totul curge). Aşa au curs şi s-au scurs : sclavagismul, feudalismul, comunismul; aşa va „curge“ (dacă timpul n-o îngheţa) şi … capitalismul (după această restauraţie). Bineînţeles, dacă nu vor lucra atât de eficient cei care au grijă de „minţile şi cugetele curate“ încât le vor scuti de corvoada de a mai gândi cu propriii creieri, oferindu-le „certitudini“ de-a gata (situaţie care va echivala cu reîntoarcerea în peşteri).

Georgel Constantiniu :

„2. În contextul subiectului de faţă adevărata luciditate înseamnă doar condamnarea comunismului“.

Valerius : da, d-le, condamnaţi înainte de a judeca, apăsaţi pe trăgaci şi apoi faceţi procesul; sau simulaţi un proces de judecată, cum au mai fost cazuri în istoria noastră mai veche ori mai recentă. „Trebuie ucişi câteva milioane de comunişti !“ Cu ghilotina înainte, marş ! Trăiască capitalizmul (cu Z)!

Georgel Constantiniu :

„5. Istoria postbelică a Germaniei şi Japoniei vă spune ceva? Imaginaţi-vă numai ce   s-ar fi ales de Japonia dacă era ocupată de ruşi, că de Germania nu e nevoie (a existat RDG-ul Trabanturilor). Aşa de tare ce-au fost exploatate aceste două ţări învinse, pentru “profit“, încât au depăşit SUA în prosperitate şi civilizaţie“.

Valerius : stimate domn, am mai cunoscut oameni ca Dv., care se erijează în cunoscători ai raiului capitalist. Fie că sunt ei înşişi ignoranţi, fie că spun adevăruri trunchiate sau chiar minciuni gogonate. Noroc cu oameni ca M. Moore (aţi văzut Farenheit 9/11 ?)[4], care mai ridică puţin vălul care acoperă raiul capitalist. Să fie clar, nu este în intenţia mea să susţin inepţia că exemplele pe care le daţi sunt total lipsite de relevanţă. Dar nu sunt de acord cu alegerea lor după cum vă convine, trecând sub tăcere că nu oriunde este capitalism este rai. Şi apoi mai este ceva: în pledoaria pentru capitalism este întotdeauna o minciună, media. Se adună averea tuturor, a celor care au şi lapte de pasăre cu a celor aflaţi la limita subzistenţei, şi se împarte la numărul de locuitori (inclusiv cei care dorm pe sub poduri) şi se conclude: „Ce bine trăim noi !“.

Georgel Constantiniu :

„6. Aici vă repetaţi. Deh, unul la Primărie, altul la Prefectură… (A se vedea “idolul“ nr. 3)“.

Valerius: în mod abuziv, identificaţi două exemple ale mele. Prezentând „himera soluţiilor gen panaceu şi repulsia faţă de originalitate“ ca un idol mi-am exprimat dezacordul faţă de politica de dictat, care ne obligă să parcurgem un traseu pe care occidentalii l-au parcurs cu mulţi ani în urmă (vezi capitalismul „împrejmuirilor“ din Anglia), care ne obligă să inhalăm gazele din eşapamentul lor, în loc să „ardem etape“, s-o luăm pe scurtătură. Deh, cineva trebuie să ducă lanterna roşie a plutonului ! Prin „iluzia “sfârşitului istoriei“, a identificării unui anumit stadiu al societăţii occidentale cu terminus-ul istoriei“ mă refeream la altceva, la o lecţie pe care, surprinzător, Dv., marele dialectician, n-aţi învăţat-o: este vorba de articolul celebru al lui Fr. Fukuyama intitulat „Capitalismul – sfârşitul istoriei“. Toţi privilegiaţii unei epoci doresc cu intensitate ca timpul să se oprească ! Aşa au gândit stăpânii de sclavi, nobilii feudali, N. Ceauşescu însuşi ! Nu observaţi cât de consonante sunt aceste enunţuri : „Capitalismul – sfârşitul istoriei“ , „Comunismul – piscul de aur al omenirii“ ?

În rest, toate cele bune şi vedeţi să nu vă otrăviţi cu propriul venin !

Georgel Constantiniu :

Domnule profesor, (George Pruteanu, n.m., V.S.)

Dacă am înţeles eu bine, personajul Enrique este, mă rog, un fel de “alter ego“ al dv. Joaca respectivă este cea care m-a făcut să-l bănuiesc pe nou-venitul Valerius că ar fi tot un fel de Enrique, chestiune care l-a transformat pe domnul în cauză într-un fel de pseudo-victimă, lansată apoi prompt în reacţii inadecvate situaţiei reale. Cer scuze d-lui Valerius pentru confuzie, nu şi pentru cele ce i-am adresat, deoarece, în ceaţa în care se zbate, le merită.

Revenind la Enrique, am remarcat o interesantă mărturie a dv., formulată prin intermediul acestuia, în cuprinsul atacului adresat bietului Satală (mesaj 45045), citez: “…E de groază. Doar cu dl Pruteanu n-aţi nimerit-o exact. El, de fapt, n-a fost comunist deloc. Cam după 1995, când a văzut cum stau lucrurile, a început să devină necomunist îmbunat. Iar de vreo 3 anişori, e necomunist îmbunat înrăit... Enrique, 2600.31.50“

În acest caz:  

1. Cum rămâne cu afirmaţia din 45380: “Nu m-am "reorientat" niciodată. Din 1996 până azi susţin aceleaşi lucruri, aceleaşi idei politice.“ ?

                  2. Mai are vreo legătură superba caracterizare a regimului Iliescu, SOCIALISM CU FAŢĂ CAPITALISTĂ, formulată de dv. în 1996, cu părerea vehement susţinută în acest forum, precum că în România a funcţionat un capitalism autentic de la 1989 încoace?

Valerius :

Domnule Georgel Constantiniu,

            Cred că am ajuns să vă cunosc destul de bine. Sunteţi un om pătimaş, atât de pătimaş încât latura Dv. afectivă o subordonează tiranic pe aceea raţională . Eu v-am mai oferit argumente în sprijinul celor ce am declarat mai sus, dar sunt aproape sigur că nu le-aţi citit cu atenţie şi receptivitate. Vă mai dau nişte exemple acum.

1) Dv. scrieţi, adresându-vă domnului profesor Pruteanu : “Dacă am înţeles eu bine, personajul Enrique este, mă rog, un fel de “alter ego“ al dv. Joaca respectivă este cea care m-a făcut să-l bănuiesc pe nou-venitul Valerius că ar fi tot un fel de Enrique“.  

            Struniţi-vă pornirile afective şi exersaţi-vă logica pe care o aveţi în dotare: din această declaraţie a Dv. (o declaraţie aproape identică aţi exprimat-o şi după comentariul la textul meu nr. 44591, dar n-o mai găsesc, cred că d-l profesor a mutat-o) se deduce că, în momentul în care aţi declanşat atacurile furibunde asupra ideilor despre idoli şi, mai ales, asupra autorului lor, Dv. credeaţi că acel autor era d-l profesor Pruteanu. În consecinţă, nu mie trebuie să-mi cereţi scuze pentru expresiile jignitoare de genul “lichelism“, “pervers“, “mercenar“, ci domnului profesor Pruteanu.

2) Dv. mai declaraţi : “Joaca respectivă este cea care m-a făcut să-l bănuiesc pe nou-venitul Valerius că ar fi tot un fel de Enrique, chestiune care l-a transformat pe domnul în cauză  într-un fel de pseudo-victimă, lansată apoi prompt în reacţii inadecvate situaţiei reale. Cer scuze d-lui Valerius pentru confuzie, nu şi pentru cele ce i-am adresat, deoarece, în ceaţa în care se zbate, le merită“.

            D-le, pentru confuzie nu aţi avea de ce să-mi cereţi scuze, pentru că faptul de a mă confunda pe mine cu d-l profesor Pruteanu mă onorează. În schimb, pentru jignirile reale nu cereţi scuze, fapt care nu vă onorează. Este în jocul acesta al Dv. ceva din comportamentul lui Dandanache: nu ştii dacă este ramolit cu adevărat (pentru că îi confundă pe Trahanache cu Tipătescu, deoarece o consideră pe Zoe nevasta lui Tipătescu), sau numai lipsit de scrupule (mă gândesc la faptul că păstrează scrisoarea compromiţătoare pentru “pac la Războiul“).

3) Despre “ceaţa“ în care credeţi că mă zbat eu am o altă opinie: fierberea Dv. afectivă face ca lentilele prin care priviţi să fie puternic aburite, iar Dv. credeţi că în jur este ceaţă. Ceaţa este, însă, interioară D-voastre. Altfel nu-mi pot explica de ce nu vă funcţionează logica nici măcar la un nivel elementar.

4) Sunt însetat de dialoguri autentice, elevate, mai ales cu oameni superiori mie intelectualmente, pentru că am o curiozitate netrucată, vreau să învăţ. Cu oamenii în care colcăie afectele nu pot dialoga.

5) De aceea, îmi propun să vă evit în viitor (Forumul este suficient de mare pentru a ne cuprinde şi pe noi) şi să aplic, în ceea ce vă priveşte, cele trei principii :

a) d-l Georgel Constantiniu are dreptate;

b) d-l Georgel Constantiniu are întotdeauna dreptate;

c) când d-l Georgel Constantiniu nu are dreptate, se aplică principiile a) şi b).

6) Toate cele pe care vi le doriţi.

Georgel Constantiniu :

    Celor interesaţi să intre în contact cu o mostră a ceţei tip Valerius (spun “tip“ deoarece nu numai d-sa o răspîndeşte - din nefericire!!) le recomand mesajul 45367. Celor interesaţi să constate cît de eronate sunt premizele acesteia (filozofice!!!), în cel mai bun caz NAIVE, în cel mai rău DE REA CREDINŢĂ, le recomand mesajele 41740 şi 42439.

Comentarii în spațiul topicului ”Filosofie”

Moruţ Adrian-Bogdan (mesajul 45396, din 2006-06-03, ora 13:24)

"folosirea unor noţiuni vagi, insuficient definite (de exemplu: democraţie, libertate, reformă, tranziţie, economie de piaţă)"

Problema nu este că noţiunile ar fi insuficient definite. Nu mă îndoiesc că în literatura de analiză politică aceşti termeni sunt trataţi foarte detaliat. Ei pot fi vagi numai pentru omul de rând, pentru poporean. În "Psihologia maselor", Gustave LeBon arată că realităţile sociale ale unei populaţii au prea puţină legătură cu formele exterioare ale politicii lui (tipul de stat, doctrina partidului de la conducere etc.) şi cu schimbările aparent radicale ("revoluţiile") pe care acestea din urmă le suferă. Cuvintele ca "democraţie" şi "reformă" ţin de superficialul politic, sunt mai degrabă simbolice şi se folosesc în principal în discursuri pentru a dovedi aderenţa vorbitorului la "dreapta-ideologie" a momentului. Pentru poporean ele n-au niciun sens tehnic, bine precizat, ci sunt doar mijloace emoţionale de evocare a categoriei "Binelui".

Problema, mai exact, ar fi modul de folosire a acestor termeni în exprimările publice (e.g.: frecvenţa lor în contexte cu care nu neapărat se potrivesc). Pentru termenii pe care i-aţi enumerat e prea târziu, deja au fost asociaţi definitiv cu reacţiile de care vorbesc. Niciun discurs politic care urmăreşte reacţii noi şi schimbări de mentalitate nu poate avea succes dacă îi foloseşte. Dacă ţin neapărat să obţin alt comportament de la câine decât salivaţia şi datul din coadă în aşteptarea bolului cu mâncare, trebuie să încetez să sun din clopoţel. 

Valerius (mesajul 45408, din 2006-06-03, ora 16:02)

- Salut !

- În linii mari, sunt în acord cu ideile Dv. În plus, îmi oferiţi posibilitatea să aduc argumente, pe care nu le puteam aduce în textul iniţial, căci l-aş fi transformat în “tratat“.

1) Moruţ Adrian-Bogdan :

“Problema nu este că noţiunile ar fi insuficient definite. Nu mă îndoiesc că în literatura de analiză politică aceşti termeni sunt trataţi foarte detaliat. Ei pot fi vagi numai pentru omul de rând, pentru poporean“.

Valerius :

- La nivel de principiu, sunt convins că definirea noţiunilor este o exigenţă nu doar a unei logici academice. Îndemnul voltairian “Dacă vrei să stai de vorbă cu mine, defineşte-ţi termenii“ ar trebui să ne conducă în orice act de comunicare. Altfel, vom crea un “Turn Babel“ al conceptelor. Fireşte, ar fi absurd să vrei să defineşti oricare termen pe care-l foloseşti. Dar termenii foarte importanţi într-un anumit context, de exemplu cei care au mare însemnătate într-o anumită practică politică, prin faptul că angajează destinele a milioane de oameni, ar trebui definiţi.

- Dacă acceptaţi argumentul meu că idolii apar şi din cauza folosirii unor noţiuni vagi, insuficient definite, devine clar că argumentul este lipsit de sens cu referire le cei pentru care noţiunile respective sunt bine definite, clare şi precise (pentru specialiştii în analiză politică), dar este valabil cu referire la cei pentru care aceste noţiuni sunt vagi, insuficient definite (în raport cu “poporeanul“). De aceea, consider că săgeata Dv. trece pe lângă mine. Recunosc, dacă aş fi scris "folosirea, în practica politică, a unor noţiuni vagi, insuficient definite“, aş fi evitat, poate, obiecţia Dv.

2) Moruţ Adrian-Bogdan :

“Cuvintele ca "democraţie" şi "reformă" ţin de superficialul politic, sunt mai degrabă simbolice şi se folosesc în principal în discursuri pentru a dovedi aderenţa vorbitorului la "dreapta-ideologie" a momentului. Pentru poporean ele n-au niciun sens tehnic, bine precizat, ci sunt doar mijloace emoţionale de evocare a categoriei "Binelui"“.

Valerius :

- Distincţia pe care o faceţi chiar Dv., între lumea politologilor şi lumea omului de rând, între teoria politică şi practica politică, precum şi invocarea autorităţii lui Gustave LeBon mai degrabă confirmă ideea mea că se folosesc noţiuni vagi, insuficient definite, pentru a ademeni masele prin cântecul de sirene al idolilor.

- Urmăriţi exemplele pe care le dau în continuare şi verificaţi dacă sunt în dezacord cu autorul citat de Dv. În timpul demolărilor istorice din decembrie 1989, s-au folosit cuvinte frumos mirositoare, dar goale de sens, ca o spumă de şampon: “democraţie“, “libertate“ etc. Perfidia consta în faptul că se oferea fiecărui cetăţean posibilitatea să umple aceste cuvinte seci cu propriile lor aşteptări, speranţe. Adică, aceste cuvinte constituiau, cum frumos spune LeBon, “doar mijloace emoţionale de evocare a categoriei "Binelui". Definirea acestor noţiuni s-a făcut ulterior, după ce zarurile fuseseră aruncate. Abia atunci oamenii au constat că între ceea ce gândeau, sperau ei prin aceste cuvinte şi ce le-au oferit manipulatorii era distanţă ca de la cer la pământ (metoda aceasta de manipulare se foloseşte cu multă eficienţă şi în sfera religiei; a se vedea folosirea cuvântului “rai“). Din motive ideologice (spre a se evita termenii marxişti), s-a luat termenul de “economie de piaţă“, funcţional în planul economicului, şi i s-a extins, abuziv, sfera, pentru a substitui termenul marxist de “formaţiune social-economică a capitalismului“. După ani buni, Adrian Năstase „a descoperit roata“, a constatat folosirea inadecvată a termenului de „economie de piaţă“. În schimb, îmi scot pălăria în faţa lui Alexandru Bârlădeanu, singurul pe care l-am auzit vorbind astfel: “Noi trebuie să spunem oamenilor care sunt variantele. Vrem doar o reformare a vechiului sistem sau vrem capitalism ?. Trebuie să le spunem că economia de piaţă înseamnă şi inflaţie, şomaj, polarizare a averii“.

3) Moruţ Adrian-Bogdan :

„Problema, mai exact, ar fi modul de folosire a acestor termeni în exprimările publice“.

Valerius : asta susţin şi eu, când spun să nu folosim noţiuni foarte importante ca noţiuni vagi, insuficient definite.

-          Mulţumesc pentru atenţia acordată.

Moruţ Adrian-Bogdan (mesajul 45493, din 2006-06-03,ora 23:54)

"cum frumos spune LeBon, «doar mijloace emoţionale de evocare a categoriei 'Binelui'»"

Asta n-o spunea el, e formularea mea, n-am deschis niciun citat. :)

Ce spunea LeBon vine cam aşa:

"Puterea cuvintelor este legată de imaginile pe care le evocă şi este cu totul independentă de semnificaţia lor reală. Acelea al căror sens este cel mai rău definit posedă uneori efectul cel mai mare. Aşa sunt, de exemplu, termenii democraţie, socialism, egalitate, libertate etc., al căror sens este atât de vag încât nici groase volume nu reuşesc să-l precizeze. Cu toate acestea, o putere magică se ataşează de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor. Ele sintetizează aspiraţii inconştiente variate şi speranţa realizării lor.

Raţiunea şi argumentele nu ar reuşi să lupte împotriva anumitor cuvinte şi formule. Le pronunţăm cu reculegere înaintea mulţimilor; şi, de îndată, feţele devin respectuoase şi frunţile se înclină. Mulţi le socot forţe ale naturii, puteri supranaturale. Ele evoca în suflete imagini grandioase şi vagi, dar chiar vagul care le estompează sporeşte puterea lor misterioasă. Le putem compara cu acele divinităţi redutabile ascunse în spatele tabernacolelor şi de care evlavioşii nu se apropie decât tremurând.

[...]

În consecinţă, atunci când mulţimile, ca urmare a unor răsturnări politice, a unor schimbări de credinţe, sfârşesc prin a manifesta o antipatie profundă pentru imaginile evocate de anumite cuvinte, prima datorie a veritabilului om de stat este să schimbe cuvintele, bineînţeles fără a se atinge de lucruri în ele însele. Acestea din urmă sunt prea legate de constituţia ereditară ca să fie transformate. Judiciosul Tocqueville¹ a făcut remarcat faptul că treaba Consulatului şi Imperiului a constat îndeosebi în înveşmântarea în noi cuvinte a majorităţii instituţiilor din trecut, deci în înlocuirea cuvintelor care evocau apariţia în imaginaţie a unor chipuri supărătoare cu altele a căror noutate împiedica asemenea evocări. Impozitul direct a devenit contribuţie funciară, gabela² a devenit impozit pe sare, ajutoarele au devenit contribuţii indirecte şi taxe reunite, taxa pentru meserie şi corporaţie³ s-a numit patentă etc.

Una din funcţiile cele mai importante ale oamenilor de stat constă deci în botezarea cu cuvinte populare sau cel puţin neutre a lucrurilor detestate de mulţimi sub vechile lor denumiri. Puterea cuvintelor este atât de mare încât este suficient să alegi bine termenii spre a face să fie acceptate lucrurile cele mai odioase. Taine observa cu justeţe că tocmai invocînd libertatea şi fraternitatea, cuvinte foarte populare pe atunci, iacobinii au putut «instala un despotism demn de Dahomey⁴, un tribunal asemănător cu acela al Inchiziţiei, hecatombe umane similare cu acelea din vechiul Mexic». Arta guvernanţilor, ca şi aceea a avocaţilor, constă în principal în ştiinţa manevrării cuvintelor. Artă dificilă pentru că, în una şi aceeaşi societate, aceleaşi cuvinte au cel mai adesea sensuri diferite în diferite pături sociale. În aparenţă ele folosesc aceleaşi cuvinte, dar nu vorbesc aceeaşi limbă."

Valerius (mesajul 45498, din 2006-06-04, ora 01:57)

- Salut ! Văd că sunteţi, ca şi mine, noctambul. Aţi postat la Democraţia, în declin ? la ora 01.40. Cred că e bine să vă răspund.

- Problemele pe care le-am propus dezbaterii în forum sunt mai vechi preocupări ale mele. Un articol al meu, având chiar titlul Perpetua eliberare de “idoli“, a apărut în Prezentul (“săptămânal al Frontului Salvării Naţionale Ialomiţa“), din 21- 28 martie 1991, apoi, într-o variantă puţin schimbată, în Tribuna învăţământului nr. 543 din 19-25 iunie 2000, p. 7. Am propus subiectul şi aici pentru că am reflectat îndelung asupra lui (nu-mi plac improvizaţiile atunci când e vorba de probleme importante) şi pentru că apreciez că el rămâne actual.

- Cartea lui Le Bon, Psihologia mulţimilor, n-o citisem când am scris articolul. Faptul că am confundat exprimarea Dv. cu ideile lui Le Bon poate fi un indiciu că nu am citit cartea nici până azi. Nu dau o listă a cărţilor importante, numeroase, pe care nu le-am citit, pentru că   mi-e ruşine. Nu dau nici o listă a cărţilor importante, mai puţine, pe care le-am citit, pentru că ar putea apărea ca manifestare de aroganţă. De fapt, nu numărul cărţilor citite este relevant (poţi “citi“ o carte în autobuz şi când ai coborât nu mai ştii nimic, acest număr nu-ţi conferă o valoare intelectuală. Important este cum citeşti, cum integrezi ceea ce ai citit în propria ta cultură. Sunt flatat de asemănarea unor idei exprimate de mine aici cu idei ale lui Le Bon (dacă sunt într-adevăr ale lui şi nu construiţi noi capcane). Le Bon scrie : “Aşa sunt, de exemplu, termenii democraţie, socialism, egalitate, libertate etc., al căror sens este atât de vag încât nici groase volume nu reuşesc să-l precizeze“ , idee consonantă cu ideea mea “ folosirea unor noţiuni vagi, insuficient definite (de exemplu: democraţie, libertate, reformă, tranziţie, economie de piaţă)". Asta dovedeşte că adevărul nu este proprietatea privată a cuiva, ci este un bun de utilitate publică. Nu mă refer la dreptul de autor. Dacă vă trece prin minte ideea de plagiat, vă recomand să nu risipiţi resurse şi să căutaţi slăbiciunea mea în altă direcţie: cei care mă cunosc mai bine mă acuză de “citatomanie“.

- Sunt supărat puţin pe Dv. pentru că mi-aţi dinamitat o plăcere intelectuală, plăcerea de a avea un interlocutor autentic. Acum, după ce mi-aţi divulgat maestrul de care v-aţi agăţat ca iedera, îmi dau seama că autorul plăcerii mele intelectuale era Le Bon. Replica Dv. nr. 45396 n-a fost decât o parafrază a textului lui Le Bon. V-aţi plasat în condiţia unui om care vrea să joace şah cu altcineva preluând mutările din manualul unui maestru. Acum îmi explic de ce contraargumentele Dv. loveau pe lângă argumentele mele: nu eraţi atent la “mutările“ mele, ci la mutările maestrului !

- Dacă doriţi să mai discutăm, pe fondul ideilor circumscrise de problematica idolilor, putem continua. Fie că vom găsi opinii comune, fie că vom fi în contradicţie, în ceea ce mă priveşte declar că voi fi îmbogăţit spiritual prin dialogul cu Dv.

Moruţ Adrian-Bogdan (mesajul 45508, din 2006-06-04 ora 11:54)

"V-aţi plasat în condiţia unui om care vrea să joace şah cu altcineva preluând mutările din manualul unui maestru."

Nu văd ce se întâmplă în acest forum neapărat ca pe nişte dezbateri argumentate. Când cineva propune un subiect de discuţie şi cred că pot să adaug informaţie, o adaug pur şi simplu. Nu e nevoie să-i fiu şi autor, pentru asta.

---

[1] Postării.

[2] Corecturile cu roşu şi comentariile cu verde aparţin profesorului George Pruteanu

[3] Corectură nejustificată (de către softul site-ului ?)

[4] Valerius (mesajul 44980, din 2006-05-30 21:52):  Erată : Fahrenheit 9/11, nu Farenheit 9/11 .