sâmbătă, 16 septembrie 2017

Un fel de bilanț (1)

”Nu știu alții cum sunt”, dar eu, în cei aproape 69 de ani de viață, am priceput un lucru esențial, în ceea ce mă privește: că nu sunt nici înger, nici drac și că sunt un om, prin urmare mi se potrivește cunoscuta cugetare a lui Terențiu: Sunt om și nimic din ce este omenesc nu mi-e străin; am, cum ar spune Motru, ”calități bune și defecte”.
M-am mai spovedit: înaintarea în vârstă, bolile, conștiința proximității propriei morți mi-au intensificat nevoia de a fi sincer, față de mine însumi și față de cei din jurul meu. Scriu acest ”bilanț” și ca material pregătitor pentru capitolul ”Cine sunt eu?”, din proiectata mea carte ”Însemnările unui canceros”. În acest episod al ”bilanțului” mă voi referi la devenirea mea intelectual-spirituală și profesională. Alte episoade ar putea fi despre ”rădăcinile și lăstarii mei”, despre iubirile mele, despre bolile mele, despre ”melete thanatou” (pregătirea mea pentru moarte).
Desigur, și printr-o determinare genetică, dar cu siguranță și din cauza unor boli care m-au bântuit din fragedă pruncie, precum și din cauza unor traume psihice, am devenit un introvertit, un chinuit de anxietăți, un obsedat de condiția de muritor. Țin minte că, prin clasa a VII-a, pe când duceam calul la păscut, citeam Zece ore de astronomie, a lui Ion Corvin Sângeorzan, și, în loc să am o trăire estetică în fața monumentalității și ordinii Universului, mă simțeam strivit de imensitatea și eternitatea Cosmosului. Credeam că găsisem și o soluție pentru nemurire: realizarea unei copii de rezervă a creierului (intuiam dificultatea acestei realizări și unele implicații ale ei).
Până foarte târziu (când m-am întâlnit într-adevăr cu filozofia), am tot așteptat ceva, neliniștit, fără a conștientiza ce aștept. Foarte târziu am priceput că așteptam un sens al vieții. Și tot foarte târziu am priceput că sensul vieții nu mi s-a dat prin naștere, cadou, ci trebuie să-i dau eu însumi vieții mele un rost. Pe la șaisprezece ani, din cauza unor tulburări (și pe fondul agitat al adolescenței), am fost internat în spitalul ”Gheorghe Marinescu” (zis și ”spitalul nr. 9”, sau ”spitalul de nebuni”). După multe teste și multe convorbiri, psihologul de acolo mi-a spus, la externare: ”Vezi, tu ești cel mai deștept dintre toți copiii de aici.” Poate exagera, dar el știa că sunt marcat de complexe de inferioritate și evaluarea lui mi-a folosit, căci mi-a dat o doză de încredere în resursele mele. Iar în fișa de externare mi-a scris ceva care mi se potrivește, într-o măsură, și azi: ”Aspirații intelectuale nerealizate”. Și acum, când vreau să mă prezint succint, scriu despre mine: ”Mă caut neîncetat, dar nu găsesc decât urmele mele, căci sunt mereu pe drumuri.”
De pe când eram elev în ciclul primar și în cel gimnazial am beneficiat de biblioteca surorii mai mari cu nouă ani, Aurora (în familie îi spuneam Lolica), devenită prin căsătorie Aurora Duia. Prin clasa a VII-a am citit și primul text filozofic (fără a ști că acela era filozofie): un fragment din Tratat de metafizică, al lui Voltaire. Împrumutam și cărți de la biblioteca comunală. Eram încântat de o descoperire, pe care o păstram, printr-un egoism pe care nu mi l-am analizat, în secret: cărțile din colecția ”Cutezătorii” răspundeau nevoilor mele de aventură.
Au existat, în viața mea, oameni cărora le sunt recunoscător pentru contribuția lor la formarea mea intelectual-spirituală și nu numai. Pe când eram în clasa a IV-a, în comuna Căzănești, un fost profesor, pe atunci pensionar, îmi împrumuta cărți din biblioteca sa personală. Regret, nu mai știu cum se numea acel om bun, căruia, cred, îi restituiam cărțile (Jules Verne ș.a.) deteriorate, dar domnia sa nu mi-a reproșat niciodată asta. Prin clasa a V-a am avut o profesoară de istorie (cred că se numea Stoica și mai cred că era calificată, judecând după competența ei) de la care am aflat despre Spartacus, despre răscoala gladiatorilor și despre romanul Spartacus, al lui Raffaello Giovagnoli. În jocurile copilăriei mele, ca lider,  îmi rezervasem numele de Spartacus și, conform unei ierarhii stabilite de mine, le acordam nume din roman și altor copii. Tot de la profesoara Stoica am aflat de legendele și miturile Greciei antice. Datorez enorm surorii mele Aurora, care mi-a fost și soră mai mare, și profesoară, și Moș Crăciun, uneori și mamă. Îi sunt recunoscător cumnatului meu, Ion Duia care, pe când era încă student, inițiase în relația cu mine un fel de concurs ”Cine știe câștigă”. Îmi recomanda anumite lecturi, apoi îmi trimitea, în scrisori, citate. Dacă recunoșteam de unde sunt scoase, primeam premii în cărți. Așa am intrat în posesia romanului Spartacus, a cărții lui N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei antice, a cărții lui Șolohov, Soarta unui om, a cărții Singur pe lume, a lui Hector Malot. Nu știu ca în liceu cineva să fi contribuit semnificativ la formarea mea intelectuală. Aș menționa, totuși, efortul profesoarei de română Ana (?) Câmpeanu care, deși nu mi-a fost profesoară, ne vindea cărți din colecția Biblioteca școlarului (4,25 lei cartea), cu plata în rate. Așa am început să-mi constitui biblioteca personală. Filozofia ne-a predat-o un timp o profesoară de istorie, Victoria Radu, apoi un absolvent al facultății de filozofie de la care am învățat doar că ”Filozofia este ceva care face gaură în cap”. Dintre profesorii din facultatea de filozofie, datorez stimă profesorului Gheorghe Al. Cazan, care mi-a fost ”conducător științific” atât în cazul lucrării de licență, cât și în cazul lucrării pentru gradul didactic I. Era vremea în care se știa că la Slobozia există o aprovizionare mai bună cu alimente, decât în alte județe. Dar profesorul Cazan nu mi-a cerut niciodată nimic și-mi vorbea cu pronumele de politețe, mie, un student la cursul fără frecvență; și mi-a lăsat deplină libertate în conceperea și redactarea lucrărilor; și a propus, pentru fiecare, nota care cred că i se cuvenea, 10. Lucrarea de licență a avut ca temă ”Critica făcută de P. P. Negulescu apriorismului și empirismului”, iar cea de gradul I se referea la filozofia despre om a lui Mihai Ralea. Am aflat cu profundă tristețe de moartea neașteptată a profesorului Cazan.
Cum am ajuns student la filozofie? Mai mult printr-o conjunctură. După liceu, nu am reușit la facultatea de limba și literatura română și a trebuit să satisfac serviciul militar (un an și patru luni). După armată, la 23 de ani, m-am căsătorit. Am început să-mi pun, din nou, problema studiilor universitare. Între timp, sora mai mică, Isabela, reușise la Pedagogie, secție a Facultății de filozofie. Curios, m-am informat și am aflat că această facultate avea patru secții (Pedagogie, Sociologie, Psihologie, Filozofie), dintre care curs fără frecvență avea doar Filozofia. M-am uitat pe un manual de filozofie pentru liceu și am ajuns la concluzia că filozofia este interesantă. Am dat examen de admitere în doi ani. A doua oară am reușit, cu media 9,83, al patrulea de pe listă, în ordinea descrescătoare. Mi-a fost foarte greu să parcurg traseul acestei facultăți: aveam serviciu, profesor suplinitor, trebuind să învăț pentru predare tot felul de materii fără legătură esențială cu filozofia; nu aveam o bibliotecă personală de filozofie, iar biblioteca facultății nu ne împrumuta cărți decât în sesiune; unii profesorii ne erau chiar ostili (”De ce nu învățați, mă? Voi vreți să luați locurile (de muncă) ale studenților noștri?!”). Este adevărat că, pe unde puteam, mai ”driblam” și noi. De exemplu pe la disciplinele despre care gândeam că nu țin de nucleul filozofiei: ”Probleme teoretice ale fizicii”, ”Fundamentele matematicii” etc. Unii profesori, care ne examinau la astfel de discipline, mai ne  lăsau să ne ”descurcăm”, în sala de examen. Am plătit, însă, cu un an de repetenție pentru o greșeală de la examenul de biologie. Examinatoare era doamna Cornelia Dorobanțu. Eram foarte obosit (citisem toată noaptea pentru examen), iar profesoara era așezată, la catedră, cu spatele către noi, părând că ne încurajează să ne ”descurcăm”. Am observat că alți candidați deja copiau din fișele cu conspecte și am încercat și eu. Habar n-am cum, profesoara a văzut (probabil că folosea o oglindă), a venit și a luat biletele de examen, de la vreo 2-3 inși, și ne-a exclus din examen. Înainte de ultima sesiune am primit, acasă, o scrisoare de la facultate în care scria cam așa: ”Vă facem cunoscut că vi se anulează toate examenele promovate, din cauza tentativei de promovare prin fraudă a examenului de biologie”. E drept că nu promovasem decât vreo trei examene. Dar nu m-am simțit capabil să susțin toate examenele în ultima sesiune și nu m-am prezentat. Consecința: am primit înștiințarea că am fost declarat repetent. În anul următor am învățat pentru biologie ca pentru un examen de specialitate. Profesoara Dorobanțu ne-a întrebat, cu miere în glas: ”De ce nu v-ați prezentat în sesiunea din toamnă?” Țin minte că avea scris, pe o hârtie, în dreptul numelui meu: ”A încercat să copieze la examen.” Am primit nota 7. Dificultăți am avut și la examenele de logică, cu profesorul Gheorghe Enescu. Pe toate le-am promovat la ”reexaminare”, cu nota 5. Logica este, dacă nu soră, măcar verișoară cu matematica: dacă nu rezolvi exerciții, nu înveți cu adevărat logică. Iar eu nu aveam note de la cursuri, nu aveam culegeri cu exerciții și, mai ales, nu beneficiam, ca student la f.f., de îndrumările profesorului. Plus că profesorul Enescu avea și pretenții absurde: de exemplu vrea să reproducem Teorema lui Kurt Gödel. În cadrul unei perioade de pregătire pentru examenul de logică, profesorul însuși ne-a prezentat ”o variantă simplificată” a teoremei. M-am întrebat: dacă ar fi fost posibil, nu ar fi simplificat-o Gödel însuși? Dar nu i-am purtat pică profesorului Gheorghe Enescu. Învățând logică, am făcut o pasiune pentru această știință. Examene grele am avut și cu profesoara Florica Neagoe, și cu profesorul Mircea Flonta.
Singurul profesor care mi-a fost antipatic (nu știu de ce, antipatia a fost reciprocă) a fost Alexandru Valentin. La examenul de admitere la care am avut eșec, referindu-se la nu știu ce enunțuri ale mele referitoare la Schopenhauer, mi-a spus: ”Fii mulțumit că nu chem Securitatea. Vii cu teze voluntariste aici?!” Poate o fi și o carență în cultura mea, dar eu nu știu ca ăsta să fi scris altceva, în cursurile universitare, în revista Era socialistă și prin ce am mai citit, decât ”Marxismul – revoluție în filozofie”. ”Privatizase” tema asta. Pardon, mai am găsit într-o culegere de texte, ”Ce este filozofia?”, și un text care, se pare, era un fragment din lucrarea lui de doctorat despre conceptul de practică în filozofia marxistă. După ”Revoluție”, m-am prezentat la un curs de pregătire pentru examenul de filozofie, în vederea obținerii gradului didactic II. Preparator era… Alexandru Valentin. Și-a început prelegerea cu fraza: ”În opinia mea, nu există o filozofie marxistă.” Indignat, m-am agitat. Ipochimenul m-a observat și m-a evidențiat ca pe un elev indisciplinat: ”Dar se pare că domnul de acolo nu este de acord!” Atunci am răbufnit: ”Bine, domnule profesor, marxismul era revoluție în filozofie, iar acum nu mai este filozofie de niciun fel?” Eram cel mai în vârstă cursant. Niște cucoane trăgeau de mânecile hainei mele: ”Ce faci, domle, te mănâncă în cur?” Individul s-a înroșit la față și, până la pauză, nu a făcut decât să susțină că el văzuse de demult că așa, și pe dincolo… Scârbit, am plecat acasă și nu m-am mai prezentat la examen în acel an. Profesorul Emil Bărăgan, de la Liceul pedagogic, a fost de față la confruntarea mea cu Alexandru Valentin și a promovat examenul de gradul II cu un an înaintea mea. În anul următor, cu profesorii Ion Stepanescu și Vasile Tonoiu, am obținut, la filozofie, 10 la lucrarea scrisă (cu o temă la care nu mă gândisem niciodată, ”Religia și problematica răului”) și 9 la examenul oral.
Am lucrat vreo 43 de ani în învățământ. Până la ”Revoluția” din 1989, când a apărut posibilitatea de titularizare prin concurs, am fost profesor suplinitor. Eram angajat cu anul, predam ce mi se oferea. Mi-a fost foarte greu, căci pentru predare trebuia să învăț agricultură, chimie, metodica educației fizice, istorie, limba și literatura română, geografie, desen etc. Glumind puțin, spun că doar limba chineză nu am predat. Iar acasă trebuia să învăț pentru examenele de la facultatea de filozofie. Am lucrat în 11 unități școlare. Dar nu am trișat. Am muncit din răsputeri. Nu de puține ori am obținut performanțe. Din ce îmi aduc aminte: la școala din Fundata, ca profesor de educație fizică, aveam elevi capabili de a efectua exerciții spectaculoase de gimnastică (”săritura tigrului” peste 6-7 elevi ghemuiți; un elev, Năstase Gheorghe, cu bătaie pe trambulină, mă sărea pe mine, prin salt grupat). În cadrul serbărilor școlare, elevi ai mei realizau, pe scenă, experiențe de chimie spectaculoase, iar pe terenul de fotbal realizam adevărat spectacol cu sărituri acrobatice și piramide. Tot la Fundata, eleva mea Popescu Elisabeta a câștigat etapa județeană a Crosului Tineretului, împotriva reprezentantelor unor școli sportive (îmi amintesc comentariile răutăcioase ale unor profesori: Cine este ăsta? A, un necalificat! A avut noroc de  o fată bună.” Dar eu știam cât alergasem, alături de Elis, până mă durea ficatul, pentru a o pregăti!). La Școala nr. 8, din Slobozia, mâncam biscuiți, până târziu, în școală, cu eleva Costache Măndica, și o pregăteam pentru olimpiada de istorie. A câștigat etapa județeană și a obținut ”Premiu special” la etapa națională. De câte ori m-am prezentat, cu elevi ai mei, la olimpiada de logică, am câștigat etapa județeană și am obținut medii onorabile la etapa națională (s-a ”întâmplat” de cel puțin trei ori). Nu iau în calcul și succesul nepoatei mele, pregătită de fiica mea, Oana Niculescu.
N-am trișat nici în activitățile de ”muncă patriotică”. Pentru a fi îndreptățit să cer elevilor să depănușeze, am depănușat eu însumi munți de știuleți de porumb. Pentru a le cere să adune frunze de dud spre a hrăni viermii de mătase, m-am cățărat eu însumi în duzi, stricându-mi haine și pantofi. N-am trișat nici în activitatea didactică de zi cu zi, nici în pregătirea elevilor pentru examenele de bacalaureat. Nu spun că am făcut minuni, spun că nu am trișat, am muncit cu dăruire.
Prin 1990 s-a organizat concurs de titularizare, inițial sub formă de concurs pe baza unui punctaj (în care se acordau puncte și pentru numărul de copii din familia proprie!). Așa am obținut titularizare ca profesor de istorie (specializarea secundară). Ulterior am obținut titularizarea ca profesor de ”Științe sociale” (logică, psihologie, economie, filozofie) prin examen, organizat de Universitatea din Constanța. Lucrarea scrisă, în partea ei de specialitate (filozofie) avea ca temă ”Libertatea”, partea de metodică nu mai știu ce temă avea. Media prin care am obținut titularizarea a fost mai mare de 8. Din cei 43 de ani de profesorat, mai mult de jumătate i-am petrecut ca profesor în cadrul Liceului ”Al. I. Cuza”, din Slobozia, în cadrul unui colectiv bun, în care m-am simțit bine și am lucrat cu plăcere, și care m-a onorat cu prezența la întâlnirea prilejuită de pensionarea mea.

Acum, în amurgul vieții, am sentimentul că mi-am făcut datoria. Și acest sentiment contează foarte mult pentru mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu