sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Domnule Ion Iliescu,

(NOTĂ : această scrisoare a fost postată iniţial - 21.12.2010 - ca un comentariu pe blogul domnului Ion Iliescu. Dar nu a primit „verde la semafor”. În consecinţă, am postat-o aici). Mă numesc Valeriu Stănescu şi sunt profesor de filozofie (socio-umane) într-un liceu din Slobozia, judeţul Ialomiţa. Nu am nici un drept să vă irosesc timpul, de aceea mă simt dator să vă previn că nu intenţionez să vă aduc vreun omagiu, dar nici să fiu necuviincios. Decideţi în acest moment dacă veţi continua să citiţi sau nu scrisoarea mea. Îmi displace manierismul de tip „nici usturoi nu am mâncat, nici gura nu-mi pute”, dar cred că este necesar să vă spun câteva lucruri despre mine, care pot fi verificate. N-am fost un privilegiat al vechiului regim. În momentul „revoluţiei” eram profesor suplinitor (în locul căsniciei de tip fără frecvenţă, am preferat facultatea fără frecvenţă, în consecinţă nu am primit repartiţie). Am convingeri politico-ideologice de stânga, apreciez că Marx nu trebuie aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Am devenit membru al P.C.R. pentru că am vrut, nu „de nevoie” sau „pentru a obţine butelie de aragaz”. Mă consider, în continuare, membru al acelui partid, despre care cred că a fost desfiinţat în mod abuziv. În decembrie 1989, deşi eram conştient că sistemul scârţâia chiar în articulaţiile sale fundamentale, am simţit o mare tristeţe intuind că scopul păpuşarilor era nu neapărat îndepărtarea Ceauşeştilor, ci schimbarea sistemului social-politic. Presupunând că este relevant, de-a lungul timpului, în alegerile prezidenţiale, am votat pentru Ion Iliescu, Adrian Păunescu, Vadim Tudor, Constantin Rotaru, Mircea Geoană. Permiteţi, vă rog, şi câteva mărturisiri care vă privesc. Nu ştiam nimic despre dv. în decembrie 1989 (nu m-am informat niciodată de la surse otrăvite ideologic, precum „Europa Liberă”). Partea din discursul de la televiziune care începea cu „stimaţi tovarăşi” şi în care apreciaţi că Ceauşeştii „n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară” mi-a trezit o speranţă (pentru acelaşi fragment alţii v-ar „judeca” precum pe Ceauşescu la Târgovişte). În alt moment, în care un răsculat v-a întrebat câţi muncitori sunt nominalizaţi pe lista CFSN şi dv. i-aţi răspuns răstit că acolo sunt nominalizate personalităţi care s-au afirmat ca disidenţi etc., am simţit ghimpele îndoielii. Eram conştient că nu alde nea Gheorghe şi ţaţa Vasilica ar fi putut conduce ţara în acel moment, dar tonul răspunsului nu mi-a plăcut. Deşi ştiam că mă fac părtaş, inclusiv prin votul meu, la distrugerea formaţiunii social-economice socialiste, am fost constrâns să intru în jocul evenimentelor. De pildă, în 12 ianuarie 1990, când pe Dumitru Mazilu îl apucase isteria anticomunistă, eu, familia mea, rudele mele am fost de partea maselor de muncitori care vă scandau numele. Ulterior am reuşit să vă cunosc mai bine. V-am înţeles destinul dramatic: sunteţi atacat şi de la dreapta şi de la stânga. Cea mai gravă acuzaţie pe care mi-am permis să v-o aduc, în forumul Pruteanu, a fost de „gorbaciovist trădător”. În opinia mea, şi dv., dar mai ales Gorbaciov, de pe o poziţie elitistă, aţi hotărât că ştiţi ce este bine pentru popor şi că sunteţi îndreptăţiţi să înfăptuiţi acest bine. Despre prototipul Gorbaciov nu (mai) am o impresie bună. Este posedat, ca de un demon, de convingerea că este reformatorul genial de care Omenirea avea nevoie. Occidentalii i-au intuit orgoliul maladiv şi au aplicat politica vulpii faţă de corb. După ce l-au stors ca pe o lămâie, în momentul în care decrepitul Elţân, în prostia lui proverbială, le servea mai bine interesele, l-au abandonat pe Gorbi. Ceauşescu, deşi mai puţin instruit, avea o inteligenţă vicleană superioară elitismului narcisist al lui Gorbaciov: a primit medaliile şi elogiile ipocrite ale occidentalilor, s-a lăsat plimbat cu caleaşca regală, dar şi-a urmărit propriile interese. Dv., domnule Iliescu, prin intelectualismul narcisist vă asemănaţi cu Gorbaciov: de mai multe ori aţi relevat, cu emfază, că Ceauşescu v-a acuzat de „deviaţie intelectualistă”. Totuşi, acuza „Cizmarului”, cum îi spun unii, era concordantă într-o măsură cu o idee valoroasă, exprimată încă de Heraclit: „polimathia” (mulţimea cunoştinţelor, erudiţia) nu este o condiţie suficientă pentru a fi „sophos” (înţelept). Alteori aţi abandonat principii, preferând o victorie politică imediată. După ce anterior aţi declarat că sunteţi „liber cugetător”, în momentul în care Emil Constantinescu v-a întrebat „Credeţi în Dumnezeu, d-le Iliescu ?”, aţi improvizat un răspuns despre educaţia religioasă pe care aţi primit-o. Eu, ca alegător, aş fi preferat să spuneţi: domnule Constantinescu, eu candidez pentru calitatea de Preşedinte al României, nu pentru a deveni Patriarh. În consecinţă, declar în mod sincer că nu mă lepăd de opţiunea mea de liber cugetător şi că, totodată, am tot respectul pentru cei care au opţiuni religioase. Am speranţa că poporul român nu are puseuri inchizitoriale şi va aprecia sinceritatea mea. Dacă nu, vă va alege pe dv. Dintre politicienii români ai momentului respectiv, doar venerabilul Bârlădeanu a fost sincer până la capăt, spunând la televiziune cam aşa: „noi trebuie să întrebăm poporul ce vrea, vrea o reformare a socialismului, vrea capitalism ? Trebuie să spunem oamenilor că economia de piaţă are drept consecinţe şi şomajul, şi inflaţia, şi polarizarea averii”. Domnule Iliescu, probabil că nu v-aş fi scris niciodată, dar lectura unui articol recent din „Adevărul” m-a determinat să vă scriu. Cu îngăduinţa dv., citez câteva pasaje din acel articol: „Ion M. Ioniţă.: Regretaţi executarea lui Ceauşescu în ziua de Crăciun? Ion Iliescu: Nu am de ce să regret. El a plătit pe merit, pentru că era principalul vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat. I.M.I.: Procesul pare un proces stalinist, din 1938. I.I.: Nu stalinist, dar a apărut ca un proces într-o situaţie excepţională. I.M.I.: În care apărătorul devine principal acuzator. I.I.: A fost un proces excepţional, într-o situaţie excepţională. Ovidiu Nahoi: Dumneavoastră ştiaţi, înainte de declanşarea procesului, că or să-l judece şi or să-l şi împuşte? I.I.: Nu dragă, pe 24 am luat noi decizia. Am văzut că a trecut noaptea de 22 spre 23, noaptea de 23 spre 24, mureau oameni cu fiecare oră de întârziere. Atunci a apărut o asemenea idee, că cei care execută o asemenea diversiune o fac legaţi de un crez. (…) orice întârziere ne costa vieţi omeneşti. Şi am zis, indiferent în ce condiţiuni, un proces, chiar improvizat, este forma juridică bazată pe legile lui Ceauşescu, pentru a lua o decizie dramatică. O.N.: Ştiaţi că o să moară? I.I.: Eram convins. Atunci, orice complet nu putea să nu-l judece şi să nu-l condamne, conform legilor. I.M.I.: Decizia de a iniţia procesul a fost cea mai grea pe care aţi luat-o? I.I.: Sigur că nu era simplu. (…) Eu nu sunt un tip crud, răzbunător”. Mult timp am crezut că dv. nu împărtăşiţi convingerile killer-ului Gelu Voican Voiculescu, pentru care sensul vieţii constă în cinism. Acum constat că etalaţi acelaşi cinism: „nu am de ce să regret”, „a fost un proces excepţional, într-o situaţie excepţională”, „şi am zis, indiferent în ce condiţiuni, un proces, chiar improvizat, este forma juridică bazată pe legile lui Ceauşescu, pentru a lua o decizie dramatică”. Reiese clar, din cuvintele dv., că aţi fost de acord cu o crimă, considerând-o scuzabilă în acel moment istoric. Nu aveţi remuşcări pentru faptul că Ceauşeştii au fost împuşcaţi pe baza unor acuzaţii mincinoase ! Nu sunt un susţinător fanatic al lui Ceauşescu, dar nici un duşman care i-ar fi băut sângele. Ca tot românul pe care fostul şef de stat a vrut să-l facă fericit cu forţa, am avut momente când l-am urât, dar au fost şi momente în care mi-a fost simpatic. Îmi provoacă, însă, oroare asasinatul politic, violenţa iraţională, injustă, imorală asumate cu cinism ca mijloace pentru progres social. Citind declaraţiile dv. cinice, pentru câteva clipe am dorit să aveţi parte de aceeaşi „situaţie excepţională” (ştiţi foarte bine că aveţi mulţi adversari fanatici, care v-ar trata ca pe Ceauşeşti). Dar în momentul următor mi s-a făcut ruşine. Totuşi, nu v-am putut ierta, căci prin cinismul dv. aţi trezit în mine o dorinţă pentru care mi-e ruşine. Drept pentru care v-am comunicat aceste gânduri. Dixi et salvavi animam meam.

vineri, 15 ianuarie 2010

H.-R. Patapievici, Politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996

(Acest articol a apărut iniţial - 23.08.2008 - în forumul www.pruteanu.ro )  

Introducere

Pe baza unor extrase ample, edificatoare, din cartea menţionată, intenţionez să-mi prezint opiniile generate de lectura acestei cărţi conducându-mă după următorul plan:

I). Denigrarea românismului şi a valorilor lui fundamentale
II). Poziţia de pe care Patapievici denigrează românismul şi valorile acestuia
III). Instrumente folosite de Patapievici în discursul său denigrator
IV). „Soluţii” propuse de Patapievici pentru ieşirea din situaţia apocaliptică pe care o descrie
V). Observaţii finale  

I). DENIGRAREA ROMÂNISMULUI ŞI A VALORILOR LUI FUNDAMENTALE  

(1)Atacul asupra specificului naţional şi conştiinţei românităţii
Un simpatizant al lui H.-R. Patapievici aprecia că Politice constituie un „remarcabil şi zguduitor eseu”. Ceea ce m-a zguduit pe mine, un cititor al acestei cărţi, este efortul constant, metodic al autorului de a denigra românismul şi valorile lui fundamentale: identitatea etnică (specificul românesc), conştiinţa unităţii naţionale, patriotismul, virtuţile, limba, educaţia, Biserica Ortodoxă sunt ţinte ale acestui discurs denigrator.  
A). Chestiunea specificul naţional  
a). Despre specificul naţional al românilor, despre identitatea lor etnică:  
„Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării". (p. 63)  
b). Despre reflecţia asupra specificului naţional :  
„Noi ne-am împotmolit în această reflecţie de sine însuşi, care s-a dovedit total improductivă, fundătură cleioasă şi nu cale de acces”. (p. 277) (..) „în chestiunea specificului naţional nu mai este nimic de spus, pentru că toată discuţia a fost ab initio o speculaţie greşit orientată”.(p. 278)  
B). Conştiinţa românităţii – o născocire modernă
a). „Aveau ei (moldovenii şi muntenii contemporani cu Ştefan cel Mare – n.m.,V.) sentimentul că sunt cu toţii români, aşa cum înţelegem noi astăzi această unitate ?” (p. 74)
Fireşte că, dată fiind săgeata timpului, nu înţelegeau unitatea lor de neam exact cum o înţelegem noi azi. Dar zorii acestei conştiinţe etnice existau. Din faptul că germanii, francezii, englezii au avut lupte fratricide nu este corect să se deducă absenţa oricărei conştiinţe etnice.
b). „Când relatează faptul că Ştefan a ordonat oştirii sale să prade trei zile după plac în Ţara Românească, Ureche nu pare să simtă incongruenţa patriotică a situaţiei: dimpotrivă, poate fi lesne perceput tonul admirativ şi justiţiar”. (p. 74)
Probabil că Ureche era un om mai ordonat în gândire. Când trebuia să relateze evenimente, relata evenimente, cu afectivitatea moldoveanului. Când a socotit că este momentul, a scris: „Rumânii, cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm să trag”.  
(2) Românii n-au virtuţi, ci doar vicii  
a). Românul este o chestiune tenebroasă  
„Ce este aceea „românul” e o chestiune mai degrabă tenebroasă. (..) „Românul” se face în contra diagnosticelor prin care a fost caracterizat până acum. Blândeţe, toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism – haida-de ! Eu nu am văzut nicăieri aşa ceva, la „români”. (..) Există probe foarte concludente care atestă că românul este intolerant, xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic” (..) (p. 47-49)  
b). „Virtuţile” românului sunt vicii de acomodare  
„Pentru români, răul este o noţiune estetică: de aici neantul său etic şi uimitoarea sa incapacitate de a avea repulsii; el (sic) se acomodează oricui prin pasivitatea servilă de a flecări cu orice îi flatează această vanitate. (..) aceeaşi vanitate frisonează şi geniul, şi imbecilul. Cosmopolitismul românului este astfel explicabil prin mimetismul său intern (..); orice formă îi poate deveni proprie, de vreme ce autohtonă este numai voinţa de a se afilia şi setea nebunească de a fi flatat. (Românului) neamurile îi admiră virtuţile de acomodare, care sunt singurele ce sar imediat în ochi: ospitalitatea, modestia, toleranţa, răbdarea şi alte asemenea minus-virtuţi de afirmare. Dar toate aceste „virtuţi”, care sunt, în fond, vicii de acomodare, au curs numai întrucât vanitatea românului de a se privi în oglindă poate fi în continuare flatată”. (p. 36)  
c). Românul are ticurile aservirii
(..)” în inima fiecărui român se zbate, satisfăcut sau oprimat, raportul de rumânie pe care l-a avut cu stăpânitorii. Cine a servit prea îndelung a căpătat ticurile aservirii.( p.39) Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. (..) Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau” (..). (p.63)  
d). Românii, gloată servilă, nu au meritat căderea lui Ceauşescu 
„Românii au scăpat de Ceauşescu, în marea lor majoritate, fără a fi avut timp să treacă de la ură la act: această gloată servilă nu i-a meritat căderea, la care nu a contribuit decât prin bancuri şi vulgarităţi acomodante”. (p. 37)  
(3) Poporul român, un popor cu substanţa tarată
(p. 34) „Revelaţia aşa-zisei revoluţii din Decembrie este că tot ceea ce am îndurat a fost meritat. Suntem un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă: toţi suntem mânjiţi de sângele celor în care ne-am înmuiat limbile. Un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor în sfinţenie şi agramat în grandoare, ahtiat de măriri calpe şi înjosit de vanităţi pe care, sclavi şi servili, nu le-am putut legitima decât prin atentat, ultragiu şi minciună. Un astfel de popor, urgisit nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai poate aştepta, decât poate doar semnul infamant al lui Iuda, ca diferenţă specifică, şi semnul unanim al lui Iona, ca gen proxim ?”.  
(4) România – o minciună, limba română – bună doar pentru înjurături „Trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni care este România: româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau (..) să o folosim numai pentru înjurături”. (p.69)  
(5) Educaţia românească nu-i bună de nimic  
„Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC. E ca un mădular bine crescut, dar căruia îi lipseşte nervul. Şi, cum impotenţa nu te vindecă de fantasme, românul este, dintre neputincioşi, cel mai bovaric”. (p. 56)  
(6) Neîncrederea în Biserica Ortodoxă Română, din cauza politicii bisericeşti naţionale „Starea Bisericii-instituţie mi se pare tristă. Există un vechi sofism nedemn, extins azi în principiu de politică bisericească naţională: crezi în mine orice aş fi făcut, pentru că sunt preot. Instituţia numită B.O.R. nu îmi trezeşte respect şi, de aceea, nu am încredere în ea qua instituţie”. (p.242)  

II). POZIŢIA DE PE CARE PATAPIEVICI DENIGREAZĂ ROMÂNISMUL ŞI VALORILE ACESTUIA  
 (1) Trăirea apartenenţei la România ca boală incurabilă
 Formal, prin includerea sa în persoana verbului („suntem un popor cu substanţa tarată”), Patapievici pare că vorbeşte de pe poziţia apartenenţei lui la poporul pe care îl denigrează, critica nihilistă pe care o face românismului pare a fi şi autocritică. Există, însă, suficiente texte din care rezultă, clar, că Patapievici nu se simte solidar în-nici-un-fel cu poporul pe care-l detestă. „Apartenenţa” se reduce la calitatea de om condamnat să fie cetăţean al acestei ţări. Apartenenţa sa la România este resimţită ca o boală incurabilă:  
„(..) sunt bolnav de România aşa cum canceroşii sunt incurabili de cancerul lor; aproape încontinuu îmi e ruşine că sunt român şi asta mă înfurie, pentru că, deşi e nedemn, nu e totuşi drept”. (p.23)  
(2) Elitismul narcisist
Poziţia de pe care autorul cărţii Politice emite vituperaţii antiromâneşti este aceea de membru al unei elite îndrăgostite de sine, elită de formaţie străină şi care a creat tot ce e valoros în spaţiul românesc, spaţiu în care gloata parazitează sau strică.
a). „Deci, cine este poporul român: pătura extrem de subţire de oameni ca Dumneavoastră (Al. Paleologu – n.m.,V.) şi ca autorii „bibliotecii naţionale”, sau restul copleşitor care a rezultat din succesul ingineriei sociale de tip Piteşti ? (..) sentimentul confortabil de continuitate pe care îl avem când privim retrospectiv spre istoria celor o sută de ani buni ai României (1848-1948) este datorat exclusiv unei continuităţi în ceea ce am numit mai sus „pătura extrem de subţire”: românii au dat multe personalităţi remarcabile, dar numai atunci când acestea s-au format şi evoluat în medii care nu erau natural româneşti. Acest mediu, singurul în care „pătura extrem de subţire” putea evolua, a fost implantat artificial aici de către generaţia primilor fii de boieri care au fost trimişi să îşi facă studiile în străinătate”. (p. 66)
b). „Aici, la Bucureşti, suntem o mână de lucizi înecată într-un hârdău de Fecale Supurând de Nestinsă putoare”. (p. 40)  
(3) Antidemocratismul
Patapievici are aversiune nedisimulată pentru democraţie, pentru exercitarea puterii politice de către popor („gloatocraţia”). El respinge formele de manifestare a democraţiei autentice (democraţia plebiscitară, votul universal şi egal, consensul naţional). El vrea o democraţie fără popor, o „democraţie” a elitei, manifestată prin votul cenzitar.
a). România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs , nu va avea acces direct la decizie. (p. 67-68)
b). Liberalismul vieţii este tiranizat prin consultarea agresivă a democraţiei plebiscitare. (p. 41)
c). "(..) cei mai proşti oameni pe care i-am văzut în viaţa mea au fost doi sportivi ciclişti care, într-un WC public, se luaseră la întrecere – care din ei urinează mai departe.. Erau români (..) (p. 63) (..) în condiţiile votului universal şi egal dictează cei cu urina puternică (adică proştii – n.m.,V.). România ar fi putut fi salvată de rrromâni prin votul cenzitar. Dar România va fi distrusă de rrromâni, care nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu. Este inutil să-l salvezi pe imbecil de propria sa vocaţie. (p. 64) (..) poporul român nu a vorbit direct în istorie, iar când a început să vorbească (votul universal şi egal), a început să spună numai prostii".
d). Sintagma „consens naţional” „ a ajuns să exprime în mod brutal necesitatea celor în minoritate de a se supune incondiţionat celor majoritari. Acest nou concept de democraţie, care este în fapt o gloatocraţie neruşinată, face ravagii printre noi, cei rămaşi în ţară” (p.18)  

III). INSTRUMENTE FOLOSITE DE PATAPIEVICI ÎN DISCURSUL SĂU DENIGRATOR  
(1) Încălcarea normelor logice
Un cititor de bună-credinţă se poate întreba: oare, cu ce mijloace, prin ce metode pot fi susţinute asemenea aberaţii ? Răspuns: prin abdicarea de la metodele cercetării ştiinţifice, de exemplu, prin abateri de la normele logice, prin eludarea realităţii, în favoarea prejudecăţii.
O greşeală frecventă pe care o face Patapievici, pentru a-şi susţine aberaţiile, este ceea ce în logică se numeşte „generalizare ilicită”. Cartea lui Patapievici abundă în generalizări ilicite:
- „românul este intolerant, xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic” (p.47-49);
- (..)” în inima fiecărui român se zbate, satisfăcut sau oprimat, raportul de rumânie pe care l-a avut cu stăpânitorii”. (p.63)
Te întrebi, oare de ce face aceste greşeli, din prostie ? Nu ! Omul e şcolit, are habar de „judecata globală” ilicită. Iată dovada:  
„O altă marotă este judecata globală. Se spune „poporul” român face cutare sau crede cutare sau este cutare. E aberant ! Care popor ? Poporul care a rămas pe străzi între 16 şi 21 XII 1989 sau poporul care citeşte avid murdăriile din România Mare şi Europa ? Poporul care a strigat „Moarte intelectualilor !” sau poporul care a murit în puşcării ? (..) nu există un popor după cum nu există popor şi asta pentru că, pe de o parte, românii nu mai formează o comunitate, ei sunt azi fracturaţi, rupţi, şterşi, neidentificaţi şi, pe de alta, pentru că nu există colectivităţi cu trăsături epistemologice de individ". (p. 52)
Nu rămâne decât o explicaţie: ura, prejudecata sunt mai puternice decât dorinţa de a căuta adevărul.  
(2) Apelul la prejudecată, în detrimentul contactului cu realitatea
Un alt instrument folosit de senior Patapievici pentru a-şi „întemeia” judecăţile calomniatoare este recurgerea la prejudecăţi, în loc să cerceteze realitatea. De pildă, Patapievici are prejudecata care-l posedă diabolic potrivit căreia patriotismul a fost inexistent la români. Pentru a crea o aparenţă de judecată sănătoasă, el recurge la un citat din însemnările unui străin care şi-a plimbat pantofii pe aici:  
„Un alt călător străin, pe nume Salaberry, constata în 1821 că „numele de patrie nu trezeşte nici un sentiment” în rândul locuitorilor români”. (p. 74)
Chiar şi un elev de clasa a VIII-a, cu bună-credinţă, ar fi apelat la realitatea istorică, atestată documentar. Tudor Vladimirescu, în Apelul către locuitorii oraşului Bucureşti, din 20 martie 1821, scria: „Fraţilor ! cîţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile d-v sfînta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam”. Acelaşi, pe care poporul îl numea „Domnu’ Tudor”, în scrisoarea din 11 febr. 1821 către Nicolache Văcărescu, întreba: „Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patrie să cheamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor ?”. Dar Genialul Patapievici preferă citatul care-i confirmă prejudecata. În felul acesta se poate susţine orice insanitate.  
IV). „SOLUŢII” PROPUSE DE PATAPIEVICI PENTRU IEŞIEREA DIN SITUAŢIA APOCALIPTICĂ PE CARE O DESCRIE
În paralel cu zugrăvirea tabloului apocaliptic al spaţiului mioritic, boier Patapievici ne cadoriseşte şi unele „soluţii”, care ne-ar putea salva. Dacă dracu’ nu ne-a luat încă minţile, am putea constata că „soluţiile” propuse de el nu ar face decât să definitiveze opera lui distructivă, adică să instaureze Imperiul Neantului Axiologic.  
a). Reţeta patapieviciană a patriotismului – un dar grecesc
Un mare spirit, contemporan cu noi, atrăgea atenţia asupra unui pericol: „Dacă vrei să distrugi un popor, distruge-i valorile” (Adrian Păunescu). Conu Patapievici ne dă o reţetă miraculoasă, un fel de Cal Troian, prin care am putea deveni patrioţi:  
„Pentru a deveni patrioţi, naţionaliştii vor trebui să înceteze a se mai defini prin formule rituale (Patria, Strămoşii, Satul, Biserica Ortodoxă, Românismul etc. (..)”. (p. 112-113)
Preţul pe care ar trebui să-l plătim pentru a deveni patrioţi - alienarea, faptul de a nu mai fi noi înşine - este un fleac, nu-i aşa ?!  
b). Poporul nu trebuie să aibă acces direct la putere  
„Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar: România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs , nu va avea acces direct la decizie". (p. 67-68)
O democraţie fără poporul prost, curat democratic, coane Patapievici ! Ce plebiscit, ce referendum, ce democraţie directă ? Un grup de boieri deştepţi ca matale ar şti cu adevărat care este drumul spre Rai pentru români !  
c). Monarhia salvează România  
„Am putea regăsi legitimitatea prin monarhia care ne-a făcut odinioară mari; dar poporul meu îşi urăşte Regele şi îşi adoră Nebunul. Regelui nu i se poate ierta superioritatea, majestatea, faptul de a nu ne fi înjosit niciodată; nu îi putem ierta nici faptul că l-am trădat. Demisiunea este la români o veche obişnuinţă. Ca şi incompetenţa". (p. 55)
Marele Războinic Patapievici, care a reuşit în câteva zeci de pagini să distrugă, în „luptă dreaptă”, Valorile Româneşti, devine brusc o pisicuţă de palat, torcând nostalgic după mângâierile Unsului lui Dumnezeu pe Pământul Românesc. Ce admirabil poet de Curte este acest Patapievici ! Când zice „Regele”, se gândeşte în genunchi la „superioritatea, majestatea, faptul de a nu ne fi înjosit niciodată”. Eu, ca membru al poporului mizerabil, văd că Majestatea Sa n-a revenit pentru a ne înălţa, ci pentru a-şi trage câteva palate, multe hectare de pădure şi alte bunătăţuri. „Nu îi putem ierta nici faptul că l-am trădat”. Cine pe cine a trădat ? Formulele acestea de prosternare îmi aduc aminte de formulele altor lingăi: „Poporul român îşi exprimă neţărmurita recunoştinţă faţă de Conducătorul său iubit, tovarăşul …”. Independent de cel pe care-l linge, lingăul rămâne tot lingău.  
d). Violenţa ca soluţie finală – suprema insanitate patapieviciană  
„Numai violenţa, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire”. (p.63)
Şi iată cum boier Patapievici sfârşeşte prin a face spume la gură. Parcă-l auzi vorbind pe Hitler. Oameni buni, voi cei care cădeţi pe spate admirând geniul acestui individ, vă rugăm, luaţi-l acasă, pentru consumul personal. În nici un caz individul acesta nu merită să fie şeful Institului Cultural Român, cu salariu gras din banii publici !  
V). OBSERVAŢII FINALE  
(1). Despre oportunitatea discuţiilor asupra cărţii Politice
Cartea lui Patapievici, Politice, a apărut în 1996, când a stârnit valuri de indignare. Expoziţia de grafitti de la Galeria Româna din New York (2008), aflată sub oblăduirea Institutului Cultural Român, al cărui director este Horia Roman Patapievici, expoziţie percepută de mulţi ca o nouă mizerie aruncată pe imaginea României tocmai de cei care sunt plătiţi din bani publici pentru a lucra în favoarea acestei imagini, a readus în atenţie basnele lui H.-R. Patapievici din Politice. Între ideile şi faptele directorului H.-R. Patapievici există, după cum se vede, concordanţă. Cineva scria, referitor la aceste nemulţumiri: „Una peste alta, pentru a defini ideea care se desprinde din toată agitaţia asta cu ICRNY, sunt nevoit să folosesc inspiratele cuvinte rostite odinioară de un contemporan al lui Baudelaire: Acest Patapievici este o veritabilă piatră de încercare: displace invariabil tuturor imbecililor”. Dar Patapievici nu poate fi această piatră de încercare, căci există şi imbecili care-l plac pe autorul Politice-lor.  
(2). Despre responsabilitatea scriitorului
Scriitorului, în general, trebuie să-i recunoaştem dreptul de a-şi exprima liber gândurile, sentimentele. Dintre scriitori, unii conştientizează responsabilitatea pe care o implică libertatea de a face publice gândurile, prin scris. Miron Costin, în Predoslovie la De neamul moldovenilor , face dovada acestei conştientizări: „De aceste basne să dea seama ei (Simeon Dascălul şi Misail Călugărul – n.m., V.) şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vecinicŭ. Cîndŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste un lucru greu a răbda; dară în veci ? Eu voi da seama de ale mele, cîte scriu”. Pentru alţii, precum Patapievici, libertatea scrisului este un privilegiu, o armă pe care o pot folosi iresponsabil.  
(3). Despre erudiţie şi morală
O temă de reflecţie veche este aceea a relaţiei dintre instruire/erudiţie, pe de o parte, şi morală/virtute, pe de altă parte. Într-o latură se află Socrate. Conform concepţiei sale, virtutea (aretē) există în fiecare om. Nimeni nu comite răul cu bună ştiinţă, ci din ignoranţă. Este suficientă cunoaşterea de sine („gnothi seauton !”) pentru ca omul să devină virtuos. În cealaltă latură se află cei care susţin că erudiţia nu este o condiţie suficientă pentru ca omul să devină virtuos, moral, pe deplin uman. De exemplu: după Heraclit „polimathia” (mulţimea cunoştinţelor) nu te ajută să devii „sophos” (înţelept); Montaigne prefera un „cap bine făcut” în locul unui „cap prea plin”; Rabelais ne-a lăsat cugetarea „ştiinţa fără conştiinţă nu e decît ruina sufletului”. Viaţa a dovedit că Socrate era naiv şi că adevărul era de partea celorlalţi. Să comparăm două personalităţi din cultura română: unul a folosit torţa culturii pentru a ilumina conştiinţele celor din neamul lui, s-a luptat cu prejudecăţile vremii care susţineau că limba română e prea săracă pentru a exprima adevărurile ştiinţei şi a creat şcoli în care se învăţa în această limbă. Altul a scris că limba română e bună doar pentru înjurături. Primul se numea Gheorghe Lazăr, celălalt Horia-Roman Patapievici. Cei care-l plac pe Patapievici, în mod necritic, sunt seduşi de mirosul de migdale al scrierilor sale şi nu conştientizează substanţa acestor scrieri, acidul cianhidric.

Pentru încheiere mă folosesc de următoarele idei exprimate de profesorul George Pruteanu într-una din emisiunile sale, „Doar o vorbă să-ţi mai spun”: „Poţi să vorbeşti cum se cade, să gîndeşti logic şi să fii şi învăţat - şi totuşi să fii o canalie (fie şi parţial). (..) Deci, deasupra limbii, gîndirii şi culturii mai e ceva care, iertare de vorbă mare, se numeşte Morala, adică Binele”.