duminică, 18 decembrie 2016

Poporul a schimbat istoria în decembrie 1989?


A devenit un obicei ca în fiecare an, în această perioadă, să ne punem din nou întrebări cu privire la evenimentele din decembrie 1989.

În decembrie 2013 am participat, în „blogul” meu, la o discuţie (începută în forumul Ion Nanu - www.ionnanu.ro/forum/ ). Discuţia îmi apare ca fiind interesantă şi acum.


         Pun link spre pagina cu această discuţie, pe tema „Poporul a schimbat istoria în decembrie 1989?”.


Adaug un text din cartea lui Alex Mihai Stoenescu, Interviuri după revoluţie. Mărturii senzaţionale despre evenimentele din decembrie 1989, Bucureşti, editura Orizonturi, 2016, pp.96-97, text în care Marius Mioc, unul dintre cei care s-au revoltat în decembrie 1989, la Timişoara, îi răspunde lui Alex Mihai Stoenescu la întrebarea „revoluţia a fost anticomunistă sau doar anticeauşistă”? 

Marius Mioc – Revoluţia a fost anticomunistă sau doar anticeauşistă?

„La întrebarea dv. dacă consider revoluţia drept anticomunistă sau doar anticeauşistă (subl.mea – VS), eu răspund că, tocmai fiindcă a fost o revoluţie spontană [sic!], oamenii n-au avut o idee limpede despre ce trebuie pus în locul lui Ceauşescu. Ar fi o greşeală să se creadă că revoluţionarii se gândeau la privatizare după metoda MEBO, la restituirea caselor naţionalizate sau la  integrare în NATO. Obiectul principal al nemulţumirii mulţimii era Ceauşescu. Eu n-am auzit să se strige „jos comunismul!” în 16 decembrie 1989, în zona unde am participat la revoluţie. Pe 16 decembrie am auzit strigându-se „Jos Ceauşescu”, „Libertate”, „Vrem alegeri libere”. Mi-am notat impresiile din revoluţie imediat după evenimente, de aceea sunt sigur că ele reflectă corect realitatea. Bineînţeles, nu am fost în toate locurile.

  Există declaraţii cum că s-a strigat „jos comunismul!”, există şi declaraţii precum că s-a strigat „Gorbaciov!”. Eu nu aş absolutiza importanţa unei lozinci strigată într-un moment sau altul. În 1990, la mitingurile anti FSN erau unii care strigau „Regele Mihai!”, dar asta nu înseamnă că toţi participanţii la miting erau monarhişti. Însă, când dintr-o mulţime de câteva mii de oameni 20% strigă o anumită lozincă, se poate crea impresia că toţi participanţii acceptă acea lozincă. Pentru reconstituirea lozincilor strigate de mulţime este bine să se ia în seamă declaraţiile date imediat după revoluţie. O declaraţie dată în 2004 nu are aceeaşi relevanţă, căci nu poţi să ştii dacă martorul, de bună credinţă fiind, nu combină ceea ce a văzut cu ceea ce a auzit de la radio, TV prieteni despre revoluţie.

     Socotind şi după faptul că o parte din mulţimea din Piaţa Operei era dispusă să-l accepte pe Radu Bălan, fostul prim-secretar Timiş al PCR, cât şi după programul politic al FDR (manifestul „A căzut tirania!”) care nu era chiar aşa de anticomunist cum le place  azi unora din liderii FDRişti să afirme (se cerea un dialog cu guvernul – comunist – al României), eu aş zice că revoluţia a avut un caracter mai ales anticeauşist (subl.mea – VS). Asta nu exclude faptul că printre revoluţionari au existat persoane cu convingeri anticomuniste, că s-ar fi strigat în anumite momente şi locuri „Jos comunismul!” (cred eu, mai ales spre sfârşitul revoluţiei). Dar cu un strigăt „Jos comunismul!” nu poţi spune că revoluţia a avut un caracter exclusiv anticomunist, aşa cum nici lozinca „îl vrem pe Bălan!” nu îndreptăţeşte la concluzia că fostul prim-secretar PCR de Timiş Radu Bălan este întruchiparea idealurilor revoluţiei”.

marți, 26 iulie 2016

Sultanul Erdogan şi eunucii din haremul România

          Poate că unii dintre cititorii mei cred că mi-am pierdut minţile, devenind fan al lui Erdogan. Este o impresie greşită. Nu sunt un fan al lui Erdogan. Dar, în această perioadă, în care maşinăria manipulării lucrează la turaţia maximă în sensul linşării meditice a lui Erdogan, eu simt nevoia să evidenţiez aspecte pe care propaganda oficială vrea să le ascundă sub tone de dejecţii. Şi nu acord nimănui cec în alb. Nu este exclus ca acest Erdogan să facă greşeli cu urmări zonale sau chiar planetare deosebit de grave. Dar acum există în politica lui aspecte pozitive care merită evidenţiate. Eu nu pot să pun botul la nutreţul ăsta otrăvit al propagandei. Mă întristează când constat că mulţi oameni şi-au pierdut discernământul, devenind victime ale propagandei de felul celei prin care ni se urla în urechi că Ceauşescu trăia în palat, că îşi injecta sânge de copii, că avea conturi în bănci străine. Priviţi, propaganda încearcă să-l discrediteze pe Erdogan spunând că trăieşte în palat, că nevestei lui îi place luxul! Păi ăla este Preşedintele Turciei! La noi, palate au şi maneliştii, palate au şi ţiganii care au cerşit ori au furat în Occident, palate au toţi şmecherii ăia, de felul lui Videanu, care s-au aşezat în jurul lacului Snagov, iar luxul îi place şi Elenei Udrea şi nevestei lui Iohannis!
          Celor care nu împărtăşesc opţiunile mele politico-ideologice le recomand să nu citească ce scriu aici, căci este posibil să le facă rău lectura. Când e vorba de opţiuni politico-ideologice, e vorba de judecăţi subiective.
          Recunosc, am o doză de simpatie pentru Erdogan, deoarece eunucii care au condus România după Marea Păcăleală din 1989 mi-au provocat frustrări. Nu trebuie să fii super-analist, trebuie doar să nu fii imbecil pentru a observa că aceşti conducători, de acolo, din vârf, ne-au fost impuşi, pentru că erau indivizii care serveau cel mai bine interesele Păpuşarilor. Vor spune că noi i-am ales. Da, într-o măsură suntem şi noi vinovaţi, avem conducătorii pe care-i merităm. Dar am fost nevoiţi să alegem dintre cei pe care ni i-au impus EI.
          Dintre cei care au fost Preşedintele României, Ion liescu a fost, totuşi, cel mai bun. Cel mai bun dintre cei răi. El ne-a recomandat să nu desfiinţăm asociaţiile din agricultură, el ne propunea modelul suedez şi el a fost atacat virulent de către intelectualii plătiţi de Soros atunci când a spus că noi ar trebui să construim o „democraţie originală”. Actul său cel mai curajos a fost chemarea minerilor pentru a asana Piaţa Universităţii. Prin asta se aseamănă cu Erdogan. Probabil că, dacă ar auzi această comparaţie, Iliescu ar strâmba din nas. De fapt, din frică, el a negat că ar fi chemat minerii. Marii conducători asta au făcut: când patria, când democraţia au fost în primejdie, au chemat poporul în ajutor. Ceauşescu a încercat şi el, dar între el şi popor se căscase o prăpastie, de aceea poporul nu numai că nu i-a sărit în ajutor, dimpotrivă, s-a răsculat împotriva lui. Dacă ar fi să găsesc o poreclă pentru Ion Iliescu, i-aş spune Trahanache (de la „trahana” – ştia nenea Iancu să-şi boteze personajele!).
         Emil Constantinescu a fost o spumă cu aspect înşelător de intelectual, un individ care-şi studia gesturile în oglindă şi care a apăsat până la maxim pedala discursului anticomunist, devenit o modă. A avut aceeaşi factură de slugă faţă de Păpuşari. Şi-a pătat mâinile cu sânge sârbesc, permițând avioanelor NATO să survoleze spaţiul nostru aerian, pentru a-i bombarda pe sârbi, deşi România nu era membră a NATO.
Traian Băsescu a fost cel mai rău, a împins cinismul, trădarea de patrie şi de neam până la dimensiunea diabolică. Satrap în raport cu propriul popor, prestator de felaţii în raport cu Stăpânii lui. El este cel care a declarat că, decât să sugă p... la mai mulţi licurici mici, preferă să sugă p... Marelui Licurici. Şi a supt-o. O suge şi acum. Am scris cândva, când Băşescu era în cădere liberă, când reuşise să focalizeze ura majorităţii acestui popor, că va veni o vreme când Băşescu se va întoarce pe cal alb şi va fi întâmpinat cu ovaţii de către românaşii mei. Iată că acum Băşescu şi-a făcut un nou partid şi a început să spună, chipurile în glumă, dar cu scopul viclean de a ne obişnui cu gîndul, că el personifică viitorul premier al României!
         Klaus Iohannis este el care excelează ca personaj şters. Dar este periculos prin faptul că tace şi face, face ce i se spune în cască. A primit ordin să dea cu băţul prin gardul ruşilor, a dat. Are aceeaşi mentalitate de slugă şi nu se fereşte s-o declare: „Decât slugă la ruşi, mai bine slugă la americani”!

          Erdogan a chemat poporul ca să apere ordinea de drept, atacată de militari telecomandaţi din afara Turciei. Enunţul care a fost şi normă juridică în Turcia, „Armata este garantul Constituţiei, garantul democraţiei” este pe cât de absurd, tot pe atât de perfid. „Garantul democraţiei” împotriva poporului?! Sunt scârbit când constat că unii românaşi sunt iritaţi de faptul că Erdogan a îndrăznit să mişte în front, în faţa Marelui Licurici. „Auzi, domnule, ce tupeu, ce neruşinare! Cum să accepţi un asemenea comportament faţă de stăpânul absolut al NATO?! Este o blasmefie!” Sărmani românaşi, voi, care v-aţi obişnuit cu liderii-preşuri ai voştri, aşa se face Istorie! Priviţi, Marele Licurici i se adresează cu respect lui Erdogan. Dar îşi şterge pantofii pe preşurile noastre. Încercaţi să pricepeţi: atitudinea lui Erdogan face mai mult bine pentru NATO decât toate linguşelile voastre, pentru că-l trezeşte pe Marele Licurici din beţia puterii absolute şi prin faptul că resuscitează spiritul camaraderesc în NATO!

"Armata Turciei este garantul Constituţiei, al democraţiei, al laicităţii" (impicaţii teoretice şi practice)

          Preluat din istoria Turciei moderne, acest enunţ ("Armata Turciei este garantul Constituţiei, al democraţiei, al laicităţii") a devenit unul dintre sloganurile pe care le difuzează trompetiştii Marelui Licurici, cum este acel Radu Tudor de la Antena 3, întrucât este, - nu-i aşa? - "politic-corect". Pentru naivi, sloganul sună bine. Dacă nu aş şti că sunt perfizi, aş crede că aceşti tropetişti sunt de o prostie crasă.

          Mai întâi, să facem o analiză logic-conceptuală. Dacă Armata unui stat este garantul Constituţiei, al democraţiei şi al laicităţii, ca expresii ale voinţei poporului suveran, în raport cu forţe externe acelui stat, am avea situaţia normală, concordantă cu rolul pe care trebuie să-l aibă Armata unui stat. Dar dacă Armata acelui stat se constituie în „garant” al Constituţiei, al democraţiei şi al laicităţii în raport cu însuşi poporul pe care ar trebui să-l slujească, atunci avem o situaţie aberantă, avem o dictatură militară. Enunţul „Armata este garantul Constituţiei, al democraţiei şi al laicităţii” este concluzia unui sofism manipulator. Într-o democraţie reală, Constituţia, instituţiile democratice, laicitatea instituţiilor statale trebuie să fie produsele voinţei suverane a acelui popor. Poporul suveran poate decide chiar şi modificarea Constituţiei, perfecţionarea instituţiilor democratice, statuarea unui anumit raport între laic şi religios în societate. Armata ca „garant” al Constituţiei, al democraţiei şi al laicităţii va fi o entitate plasată mai presus de popor, ciuntind suveranitatea poporului. Acea Armată va apăra o anumită Constituţie, va stabili, discreţionar, ce este „democratic” şi ce este „laic”. Cu alte cuvinte, acea Armată va „garanta democraţia” împotriva poporului însuşi. „Democraţia împotriva poporului” implică o gravă contradicţie între termeni.

          În al doilea rând, să vedem care au fost implicaţiile practice ale acestui principiu în istoria Turciei. Încă de la naşterea Republicii Turcia (1923), Armata a avut un rol privilegiat în cadrul statului. Până în 2010, rolul Armatei era consfinţit prin Constituţie: „Forţele armate turce sunt gardienii Republicii Turce”. În timp, diferite formaţiuni politice au erodat normele juridice care statuau Armata ca un fel de stat în stat. În 2013, „Marea Adunare din Ankara a modificat articolul 35 din Regulamentul de procedură al Forţelor Armate, care a fost "temeiul legal" pentru loviturile de stat care au răsturnat patru guverne alese în mod democratic între 1960 şi 1997.” De exemplu, în 1960 Armata a răsturnat guvernul lui Adnan Menderes. „Premierul şi doi din miniştrii cabinetului său au fost spânzuraţi, după ce au fost judecaţi de un tribunal militar.” Potrivit noului articol elaborat de Marea Adunare din 2013, sarcina forţelor armate nu va mai fi aceea de a "proteja şi apăra patria şi Republica Turcă cum este consacrat de Constituţie", ci pur şi simplu pentru a apăra Turcia "de ameninţări şi pericole care vin din străinătate". (Mioara Stoica, în The Epoch Times Romania).
Tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016 se înscrie în seria celor cinci lovituri de stat majore din istoria modernă a Turciei. Mare parte din liderii actualei armate a Turciei sunt nemulţumiţi de pierderea poziţiei privilegiate a Armatei în cadrul statului. Există informaţii potrivit cărora aproximativ 80 % dintre aceşti lideri sunt formaţi profesional şi ideologic în SUA şi în alte şcoli din Occident. Mentalitatea lor de oameni implicaţi în proiectul globalist al NATO este iritată de politica acestui Erdogan, care le subminează poziţia privilegiată. Impresia mea este că Erdogan supără nu atât prin componenta islamistă a programului lui, cât prin componenta naţionalistă. Arestarea comandantului bazei militare a NATO din Turcia, întreruperea alimentării cu energie electrică a acestei baze nu sunt manifestări de islamism, ci de exercitare a suveranităţii statului naţional. Puternicii din SUA, ca stăpâni ai NATO, preferă eunuci precum preşedinţii României post-decembriste, nu un naţionalist ca Erdogan, care vrea să controleze tot ce mişcă în Turcia. De aceea, apeciez ca ipoteza potrivit căreia recenta lovitură de stat eşuată a fost pusă la cale de forţe din afara Turciei, prin intermediul liderilor militari fideli acestor forţe, ar trebui luată în considerare.

POST-SCRIPTUM

          Militarii, chiar şi când nu sunt dezumanizaţi (precum brutele cunoscute din istoria omenirii), au o mentalitate specifică, determinată de pregătirea lor profesională. Militarii sunt formaţi pentru a fi eficienţi în confruntare, în luptă, în război (de agresiune ori de apărare, dar oricum război). Iar democraţia presupune negociere, colaborare, compromis.
          În ciuda situării lor pe fronturi diferite, militarii manifestă, conştient sau inconştient, un soi de solidaritatea de breaslă. Am fost interesat să cunosc reacţiile unor oameni de formaţie profesională militară, din România, faţă de evenimentele conexe cu recenta lovitură de stat militară, eşuată, din Turcia. Am identificat reacţii care confirmă ce scriam mai sus, chiar şi reacţii de natură să ne îngrijoreze (prezint mai jos, sub formă de comentarii, două capturi de ecan).
          Există şi militari cu mintea acasă. Citez, din Ziarul Ring, aceste idei ale generalului Mircea Chelaru:

Mesajul este următorul: transmitem din partea celor care gândim pentru ţara asta că niciun efort, nicio acţiune, niciun gest, niciun sacrificiu nu sunt prea scumpe atât timp cât prezervă starea de pace a naţiunii şi a poporului. Să gândească, să nu mai provoace, să prezerve starea de pace a acestei naţiuni şi să-i ofere garanţia regenerării sale din cele două puncte-reper: biologic şi moral!”.


Pentru ţara noastră şi pentru guvernul de la Bucureşti, singura poziţie sănătoasă este cea proromânească. Noi nu trebuie să facem politica nici a SUA, nici a NATO, nici a lui Erdogan. Noi trebuie să facem politica României pentru români: în interiorul NATO, în interiorul Consiliului de securitate european, în interiorul Comisiei Europene. Asta trebuie să facem, dacă vom face politică proromânească şi pentru români, în armonizare cu posibilii existenţi în jurul nostru, atunci nu trebuie să ne fie frică de nimeni şi de nimic. Dar dacă vom fi aplaudaci şi ne vom da cu părerea despre binele altora şi ne punem cu partea din dos în geam, n-am făcut nimic. Pentru că e rău. E chiar foarte rău”.



"Mândria de a fi slugă" (Augustin Buzura) a românaşului se manifestă paroxistic

          Te apucă scârba când constaţi, pe toate canalele de comunicare în masă (televiziune, presă scrisă, internet etc.), zelul românaşilor (h)a(z)nalişti în a face declaraţii de fidelitate faţă de Marele Licurici şi în a-l diaboliza pe Erdogan! Radu Tudor, ăla de la Antena 3, este insuportabil.

          Măi netrebnicilor, cum se ridică din genunchi un popor, o personalitate, cum săriţi voi să-i daţi în cap! Aşa aţi făcut şi faţă de sârbi, v-aţi murdărit mâinile cu sângele lor! Aşa l-aţi muşcat de buci şi pe Orban al ungurilor, pentru că vrea să păstreze Ungaria pentru unguri! Măi tâmpiţilor, sunteţi ca alea din povestea "Prostia omenească", vă văicăriţi că vă trânteşte Erdogan bolovanul nedemocraţiei în cap! Sunteţi atât de tâmpiţi încât nu vedeţi că suntem deja în haznaua nedemocraţiei! Nu vedeţi că suntem slugi în fosta noastră ţară? Nu vedeţi că se şterg la cur cu voturile a milioane de oameni?!

         "Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia."

         Mă tem că voi ajunge să le cer iertare lui Patapievici, lui Cioran. Asta este descrierea care vi se portiveşte: „Privit la raze X, trupul vostru abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia voastră este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării".

POST-SCRIPTUM

          A început linşarea mediatică lui Erdogan. Analiştii români cu cipuri implantate prestează eficient, conform mesajelor transmise de Marele Licurici. Antena 3 este un vârf de lance al frontului ideologic. "Singura televiziune afiliată CNN"!, nu-i aşa?

          Nu este intenţia mea să-l prezint pe Erdogan ca fiind un înger. Dar mă deranjează judecarea lui părtinitoare, conform semnalelor primite din SUA. Este acelaşi tip de "judecată" precum aceea prin care Ceauşeştii au fost condamnaţi la moarte. Este acelaşi tip de "judecată" prin care Ion Iliescu a fost condamnat de uneltele sorosiste pentru că a îndrăznit să cheme minerii cu scopul de a apăra rezultatul alegerilor democratice împotriva hoardelor din stradă manipulate pentru a anula acel rezultat. Verificaţi: nu se mai arată acele imagini în care tancurile puciştilor au trecut peste oameni, în care s-au tras rafale din elicopter asupra susţinătorilor lui Erdogan. Nu se mai spune nimic despre instituirea legii marţiale de către pucişti, despre bombardarea clădirii parlamentului etc. În schimb, ni se arată imagini cu generali de tip Pacepa, şcoliţi de Marele Licurici, şifonaţi de oameni din popor, în loc, - nu-i aşa? - să fie primiţi cu onoruri militare!


COMENTARII DIN FACEBOOK:

Geomarz Vgeorgicas:

Domnule Valeriu Stănescu, singura intrebare pe care mi-o pun este "de ce au fost arestati judecatorii"...

Valeriu Stănescu

          Turcia, de la Atatürk încoace, este supusă unui proces de "modernizare", de occidentalizare forţată. Nici vorbă de regim autentic democratic. Armata a avut un rol dominant în Turcia în tot acest timp. Dar, spre deosebire de România de după Marea Păcăleală din 1989, unde procesul de colonizare a fost însoţit de un proces la fel de eficient de implantare a cipurilor în minţile multor oameni, în Turcia majoritatea cetăţenilor şi-a păstrat în măsură considerabilă identitatea culturală. Ca şi în alte zone bulversate de procesul de "democratizare" forţată (Irak, Libia etc.), în Turcia se constată ceea ce Samuel P. Huntington numea "ciocnirea civilizaţiilor". Buldozerul uniformizator al SUA şi al slugilor lor, care a lucrat eficient în alte zone, în Turcia a întâlnit o piatră mare şi tare, care-i stă în cale.

          În opinia mea, în Turcia regimului Erdogan se petrece un moment de sedimentare, de filtrare. Sunt înlăturaţi pacepiştii lor, güleniştii (un fel de sorosisti ai lor), sunt înlăturaţi corespondenţii turci ai lui Augustin Zegrean, Livia Stanciu, Laura Kovesi, Florian Coldea. În deosebire de românaşii mei, care acceptă să fie anulat referendumul prin erata unui şmecher din Curtea Constituţională, ori care se uită în televizoare cum un grup de năimiţi, zice-se "tineri frumoşi şi liberi", răstoarnă guvernul legitim, turcii lui Erdogan nu mai vor să fie condusă ţara de miltari care execută comenzi din afara ţării, nu mai vor să fie arestaţi de procurori de tip Kovesi şi judecaţi de judecători de tip Livia Stanciu. Ei vor să fie suverani în ţara lor, să aibă controlul inclusiv asupra bazelor militare străine de pe teritoriul Turciei.


          Desigur, sunt justificate îngrijorările, dintr-o perspectivă general-umană. Dar rezolvarea justă a divergenţelor nu poate fi prin ultimatumuri date de această URSS a Occidentului care se numeşte SUA. E nevoie de multipolarism în lume, de acceptarea pluralismului cultural, de drept internaţional. Nu este cinstit ca faţă de regimul lui Erdogan să ai o atitudine dură, iar faţă de regimul din Arabia Saudită, de exemplu, să ai altă atitudine, să închizi ochii. Nu prin război, nu prin regimuri marionete, nu prin ameninţări se vor rezolva problema drepturilor omului şi problema terorismului în lume.

luni, 4 iulie 2016

Partidul Comunist Român – secolul XXI


Saitul Partidului Comunist Român – secolul XXI (în lucru) :
http://pcr.info.ro/

Stema PCR – XXI:


Opinii ale lui Constantin Crețu (foarte interesante, un discurs politic diferit de cele ale politicienilor care au guvernat România de după 1989):
https://www.youtube.com/watch?v=K6orWHzC01Q&feature=youtu.be


Saitul Forumului Social Român:
http://www.forumul-social.ro/


Pagina de Facebook a Forumului Social Român:
https://www.facebook.com/Forumul-Social-Roman-254087198099…/


Contul YouTube al Forumului Social Român:
https://www.youtube.com/channel/UCp8E3O0o5XzErkGJ4fB870g


Despre Forumul Social Român :
https://www.youtube.com/watch?v=ip-PhACGRX4


Despre cultură:
https://www.youtube.com/watch?v=8xJWrvtLfzo


Despre ”revoluția Constituției” (I):
https://www.youtube.com/watch?v=_H7jxnI50vI


Despre ”revoluția Constituției” (II):
https://www.youtube.com/watch?v=MbLoqqzodGA


Despre ”mozaic etnic”:
https://www.youtube.com/watch?v=TH8-oh4t0NU


”Exist și mă exprim”:
https://www.youtube.com/watch?v=8mUYZyqYCKI


Pagina de Google a lui Constantin Crețu:
https://plus.google.com/105535330764951859170/posts


Pagina de Facebook a lui Constantin Crețu:
https://www.facebook.com/ctin.cretu?fref=ts

Implicații perfide ale utilizării termenului de ”elită”

          O strategie veche a dușmanilor democrației constă în folosirea perfidă a termenului de ”elită”. Prezentarea succintă, în limbaj neacademic, a acestei strategii ar fi următoarea: ”Tu nu te pricepi, lasă-mă pe mine să decid pentru amândoi, căci eu știu ce este bine și pentru mine și pentru tine”.

          În conținutul (intensiunea)  termenului ”elită” este implicată și ideea de competență. Dar oricare elită (”elita intelectuală”, ”elita politică” etc.) este relativă, inclusiv sub aspectul competenței. Nu există elită absolut competentă. Un grup de oameni ar putea să constituie o elită în rezolvarea problemei ”Cum poate fi combătută gripa aviară?”, dar ar putea să fie doar un grup de ageamii în chestiunea ”Au manelele o valoare culturală?”. O ”elită politică absolută” ar trebui să poată rezolva orice problemă a societății  într-un mod care să mulțumească pe toți cetățenii. În realitate, nicio elită politică nu ar putea, de exemplu, să rezolve în acest mod recenta problemă a atacării Andreei Marin, pe stradă, de câini scăpați de sub control.

          Folosirea abuzivă, perfidă a termenului de ”elită” constă în utilizarea lui cu înțelesul de elită absolută. Aducerea la conducerea țării, într-un mod pseudo-democratic, a acestui ”guvern de tehnocrați”, erijați în specialiști infailibili și nepărtinitori în domeniul guvernării este un exemplu de consecință politică perfidă a utilizării abuzive a termenului de ”elită”. Comentariile potrivit cărora ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană a fost consecința voturilor proștilor, precum și concluzia generalizatoare că proștii nu ar trebui să aibă dreptul de vot sunt alte exemple de implicații perfide ale utilizării termenului de ”elită”.

          În acest context (numai în acest context), sunt de acord cu judecata atribuită lui Winston Churchill: democrația este imperfectă, dar este cea mai bună dintre formele de guvernare posibile (citat ”aproximativ”). Desigur, există multiple riscuri implicate de un regim democratic, inclusiv așa-numita (peiorativ) ”dictatură a proștilor”. Dar aceste riscuri pot fi neutralizate prin promovarea pluralismului opiniilor și a dialogului social, prin înțelegerea și, eventual, adoptarea punctului de vedere al minorității, prin educație și instrucție de calitate superioară (îndeosebi prin educație cetățenească adecvată), nu prin delegarea unei ”elite” pentru a conduce în mod abuziv societatea.


          Când cineva erijat în Atoateștiutor va hotărî tot ce este bine și tot ce este rău pentru mine, voi ști că, deja, sunt în Iad.

luni, 4 aprilie 2016

Azi, o zi fastă pentru mine!

Mulțumesc lui Doamne-Doamne și celor care au fost preocupați de starea mea de sănătate!

marți, 22 martie 2016

Ion Minulescu: ”Celei care pleacă” și ”Celei care minte”

ION MINULESCU

CELEI CARE PLEACĂ

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
......................
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Versiuni muzicale:

1). Muzica și voce: George Nicolescu

2). Muzica și voce: Marian Nistor (Savoy)

3). Muzică: Zoltan Boros
      Voce: Aura Urziceanu


CELEI CARE MINTE

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -

Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii, -alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Slideshow 


miercuri, 16 martie 2016

Nicolae Nicu despre manifestări antidinastice la români



NICOLAE NICU: ”ROMÂNII ÎMPOTRIVA REGIMULUI DINASTIC” -

o serie de patru articole interesante despre manifestări antidinastice la români:


1. Românii împotriva regimului dinastic

2. Românii împotriva regimului dinastic (II)

3. Minciuni sfruntate sau despre ilustra mitomanie regală

4. Vaca grasă şi lăptoasă a hohenzollernilor

Cugetări în proximitatea propriei morți

          Nu știu alții cum sunt  (vorba marelui scriitor humuleștean ), dar eu am constatat că, atunci când trăiesc  intens frica de moarte, cultura filozofică nu mă ajută suficient. Am și o explicație: deși componenta afectivă și cea rațională ale omului nu sunt izolate, ci sunt conexate în sistemul psihic uman, totuși ele funcționează, într-o măsură, în mod independent. Frica de moarte se manifestă în componenta afectivă, filozofarea este o manifestare a raționalității.
          Admir oamenii care pot fi puternici în fața propriei lor morți. De aceea am citit, în această perioadă în care sunt suspectat de a fi bolnav de cancer, literatură de felul Dicționarul oamenilor celebri în fața morții, al Isabellei Bricard. Dar eu nu pot fi puternic în astfel de situații. În toată această perioadă am fost deprimat, m-am ținut ca un copil retardat după nevastă-mea, care a rezolvat toate problemele.
          Platon spunea că filozofia este ”melete thanatou”, adică pregătire pentru moarte. Stoicii, la rândul lor, susțineau că prin filozofare putem obține ”ataraxia”, netulburarea, liniștea sufletească. Pe mine nu mă ajută suficient cultura filozofică, în fața propriei mele morți. Nu pot obține, prin filozofare, ataraxia. 
          Ceea ce mă neliniștește cel mai mult, în asemenea situații, este sentimentul că nu am realizat tot ceea ce aș fi putut face bun, în viața mea, sentimentul că mi-am irosit resursele în activități minore, că am amânat realizarea unor proiecte cu adevărat importante. De multe ori m-am autoînșelat, spunându-mi, ca Mihai Ralea în Explicarea omului, că amânarea este o caracteristică nobilă a omului, care-i conferă superioritate în raport cu celelalte animale. Îmi spuneam: amân pentru că vreau să fac ceva mai bun. Timp de cinci ani am amânat susținerea examenului de licență, primind salariu de necalificat. Timp de alți cinci ani am amânat susținerea examenului pentru gradul didactic I, fiind plătit cu un salariu mai mic. Este adevărat că am realizat două lucrări cu care nu-mi este rușine în public. Totuși, pentru zece ani din viață ele înseamnă prea puțin.
          Ulterior am conștientizat înțelepciunea acestei cugetări: ”Mai binele este dușmanul binelui”; amânând, sine die, realizarea binelui, justificând că vrei să faci mai bine, ajungi în situația de ”prea târziu”, adică nu mai poți realiza nici măcar binele pe care ai fi putut să-l faci. Și atunci m-a lovit în cap, ca un ciomag, o altă cugetare, a lui Titu Maiorescu, dacă nu mă înșel: ”Amânarea este hoțul timpului”.
          În astfel de situații, în care am fost confruntat cu pericolul propriei mele morți, am avut și trăirea că sunt un ratat. M-a influențat și un articol al lui George Călinescu despre ratare, articol citit cu vrea câteva zeci de ani în urmă. Autorul scria acolo despre întâlnirea lui cu o veche cunoștință, care i-a vorbit despre teancul de dosare cu proiecte nerealizate încă. Concluzia lui George Călinescu era că acesta este omul ratat: cel care se laudă cu proiecte nerealizate, deși timpul optim pentru realizarea lor a trecut.

marți, 1 martie 2016

”Nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic”?

          Citind texte din sfera internetului mustind de ură, de batjocură, de nedreptăți, de tot felul de răutăți, mi-am amintit de ”Mitul lui Gyges”, din dialogul Republica al lui Platon și de mesajul acestui mit: ”nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic.” Marele filozof grec vrea să ne spună că nu există un temei al comportamentului drept în însăși natura umană, ci oamenii se comportă drept doar prin constrângeri exterioare.

Gyges, un păstor aflat în slujba regelui Lydiei, ajunge, într-o situație specială, în posesia unui inel cu ajutorul căruia putea deveni, după propria lui voință, vizibil sau invizibil. Având posibilitatea de a evita răspunderea pentru faptele lui, făcându-se invizibil, Gyges îl înșeală pe rege cu regina, apoi, împreună cu aceasta, îl ucide pe rege și preia el domnia.

Desigur, în forma ei universală, propoziția lui Platon ”Nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic.” nu este adevărată. Dar propoziția particulară ”Unii oameni nu sunt drepți de bunăvoie, ci doar silnic” este adevărată. Făcându-se ”invizibili”, prin folosirea unor pseudonime, mulți internauți, și nu numai ei, săvârșesc tot felul de nedreptăți.


Iată ”Mitul lui Gyges” din dialogul platonic Republica:

”Iar că cei ce practică dreptatea, o fac fără voie, din pricina neputinţei de a face nedreptăţi , am înţelege lesne, dacă ne-am gîndi în felul următor : să dăm şi dreptului şi celui nedrept îngăduinţa să facă ce vor şi apoi să-i urmărim privind încotro îi va duce pofta fiecăruia. Ei bine, îl vom prinde pe omul cel drept în flagrant delict, îndreptîndu-se spre aceeaşi ţintă ca omul nedrept, datorită poftei de a avea mai mult, pe care orice fire o urmăreşte ca pe un bine - doar legea şi forţa o conduc spre preţuirea egalităţii .

Asemenea îngăduinţă, despre care vorbesc, ar fi maximă, dacă ei ar avea puterea pe care se zice că a avut-o odinioară [Gyges] , strămoşul Lydianului: se povestea, astfel , că omul acela era păstor în slujba regelui de atunci al Lydiei . Întîmplîndu-se să vină o ploaie mare şi un cutremur, pămîntul s-a crăpat şi s-a căscat o prăpastie sub locul unde el se afla . Văzînd aceasta şi mirîndu-se, păstorul a coborît şi a văzut multe lucruri de l;asm, printre care şi un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porţi. Vîrîndu-şi capul pe acolo a văzut: înăuntru un mort, de statură mai mare decît părea firesc pentru un om. Păstorul nu luă nimic altceva decît un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea la mînă şi ieşi. La adunarea obişnuită a păstorilor, dnd i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului, veni şi păstorul avînd inelul . Aşezîndu-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întîmplat să răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mîinii şi, făcînd aceasta, deveni nevăzut pentru cei de faţă, care vorbeau despre el ca despre unul plecat . El se miră şi, atingînd uşor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil. Gîndindu-se să probeze dacă inelul avea într-adevăr această putere, i se întîmpla astfel : cînd întorcea piatra înăuntru devenea nevăzut, cînd o întorcea în afară - vizibil. Băgînd de seamă aceasta, orîndui să fie printre solii trimişi la rege şi, ajungînd acolo, îl înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui uciderea şi îi luă astfel domnia.

Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul 1-ar a vea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi in asemenea măsură stană de piatră, încît să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrîna de la bunul altuia, fără să se atingă de el, atunci cînd îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrînd în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putînd face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Însă, făcind aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amîndoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic. Astfel, neexistînd un bine propriu al /dreptăţii/, oricînd şi oriunde omul se gîndeşte că e în stare să săvirşească nedreptăţi, le face . Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decît dreptatea şi bine gîndeşte, după cum va afirma cel ce opinează astfel. Iar dacă cineva, stăpîn pe atari puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăţi şi nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de c ătre cei ce îl vor cunoaşte omul cel mai nenorocit şi mai neghiob . Desigur, ei îl vor lăuda unii faţă de ceilalţi, amăgindu-se astfel reciproc, de frică să nu păţească vreo nedreptate. Acestea , deci, stau aşa.”

luni, 15 februarie 2016

Gânduri înaintea unui test medical important


            Viaţa omului este şi o succesiune de suferinţe.

Unele suferinţe sunt nişte experienţe de tip „situaţie limită”, cum ar spune un existenţialist. Cu mulţi ani în urmă am avut nişte noduli pe corzile vocale. Diagnosticul prezumtiv era de cancer laringian. Dacă ar fi fost cancer, ar fi fost necesară intervenţia chirurgicală specifică, de extirpare a laringelui, iar speranţa de viaţă ar mai fi fost de vreo doi ani. N-a fost cancer. Acum cumplitul semn de întrebare s-a aşezat deasupra unei alte zone a trupului meu. M-am interesat cu privire la cel mai bun specialist în domeniu. S-a uitat, grăbit, doar asupra rezultatului unei ecografii şi a vrut să-mi prescrie o reţetă cu niscai pastile. După ce i-am atras atenţia asupra rezultatului alarmant al testului specific major (o valoare de 52 de unităţi,  limita maximă normală fiind de 4 unităţi), a decis să mi se facă o biopsie. Sunt programat pentru biopsie pentru mâine dimineaţa.
             
          „Sănătatea ne poartă spre obiectele exterioare, boala ne readuce în noi.”

Aflu, din cartea Jurnalul unui pseudo-filozof, a lui Arşavir Acterian, că Maine de Biran a notat acest gând în jurnalul său. Dacă autorul menţionat a gândit că sănătatea ne orientează către extrospecţie, iar boala ne orientează către introspecţie, atunci adevărul acestui gând se confirmă în cazul meu.

Totuşi, de ce facem publice gândurile, trăirile noastre din „situaţiile limită”?

Emil Cioran a fost bântuit, de-a lungul vieţii sale, de sentimentul lipsei de sens a vieţii şi de ideea sinuciderii, dar a trăit devenind octogenar. De la el am învăţat că scriind şi publicând ceea ce scriem facem un fel de exorcizare, o depresurizare a psihicului care, în situaţii limită, atinge valori ale tensiunii ce fac posibilă explozia. Conştientizez că destăinuirea  mai are o motivaţie: nevoia de a constata că nu eşti singur în confruntarea cu suferinţa ta, că există oameni care rezonează cu tine, în suferinţa ta.

„Numai insuficientul este creativ”

D. D. Roşca, în Existenţa tragică, ne face cunoscut acest gând al lui Goethe. Dacă admitem ca adevărat acest gând, atunci faptul că Dumnezeu a simţit nevoia de a crea Lumea dovedeşte că nici măcar Dumnezeu nu-şi este suficient sieşi.
Trăim suferinţa şi ca o conştientizare a unei insuficienţe. Suferinţa ca insuficienţă ne determină să creăm, pe măsura resurselor noastre personale. Cei înzestraţi cu geniu reuşesc performanţa de a converti suferinţa lor în capodopere artistice.
Se spune că Titu Maiorescu opina că o viaţă fericită, confortabilă,  a lui Eminescu ne-ar fi lipsit de perlele artistice pe care ni le-a lăsat poetul-nepereche. Consider că nu doar suferinţa, ca manifestare a insuficienţei, constituie sursa creaţiei. Şi fericirea, bucuria pot constitui o sursă pentru creaţie:

„Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!”
(George Coşbuc, „Vara”)

Viaţa, infinit-complexă, refuză siluirea sa în patul procustian al (pre)judecăţilor noastre

           Citez, după Arşavir Acterian, şi o idee din „Salonul nr. 6”, al lui Cehov: „Fericirea omului şi tihna sa nu sunt în afară de el, ci în el însuşi… Omul vulgar găseşte binele sau răul într-un obiect oarecare, într-o caleaşcă sau o cameră agreabilă; omul care gândeşte află totul în el însuşi”. Nu este adevărat. Cum spunea altcineva: singur, omul este ceva nedesăvârşit; îi trebuie un al doilea ca să fie fericit.

Căutarea sensului vieţii – alternativa la sinucidere

          Problema sensului (rostului) vieţii este atât de importantă încât Albert Camus o evalua ca fiind problema fundamentală a filozofiei. La întrebarea „Are viaţa omului un sens (un rost)”, filozofii răspund, de regulă, fie afirmativ, fie negativ. Preferinţa mea este pentru concepţia lui D. D. Roşca, exprimată în Existenţa tragică, conform căreia în existenţa omului coexistă sensul şi absurdul. „Absurdul este divorţul intre spiritul care doreşte şi realitatea care dezamăgeşte” (Albert Camus). Dar sensul nu este dat, prin naştere, ci fiecare om trebuie să confere un sens vieţii sale. Uneori sensul poate să constea în însăşi lupta cu absurdul, cum sugerează Camus în Mitul lui Sisif.

          Sper să am şi eu puterea de a lupta cu suferinţa, cu absurdul care mă asediază.


Post-scriptum

     Dem Rădulescu, într-o emisiune din seria  Profesioniştii, realizată de Eugenia Vodă, recomanda, pentru momentele în care viaţa ni se pare insuportabilă; "Priveşte în jos!" Marele actor vrea să spună că în astfel de momente conştientizarea faptului că există oameni mai nefericiţi decât noi ne poate întări.