miercuri, 26 aprilie 2017

Despre un anume fel de fericire

          Sunt în Bucureşti, la fiică-mea Valentina. Robin, nepotul cel mic, m-a adus aici, într-un părculeţ. El se plimbă cu bicicleta, eu mă simt conectat prin toate simţurile la Mama Natură. În jurul meu freamătă Viaţa. Sunt un apolinic. Razele Soarelui mă alintă, adierea mă răcoreşte, când razele mă sărută prea fierbinte.
          Simt o stare de bine. Dar demonul teoretizării mă ispiteşte şi acum. Mă întreb dacă această plăcere organică este fericire. Starea de bine se manifestă, evident, şi în vegetaţia care "râde" la Soare, şi în insectele care zboară, şi în copiii care se joacă. Poetul ar spune că şi copiii, şi plantele, şi insectele sunt fericiţi. Oare? Şi eu, şi păpădia din faţa mea suntem fericiţi? Poate că, dacă aş fi într-o somnolenţă, starea mea de bine s-ar asemăna cu starea de bine a păpădiei. Dar eu simt că plăcerea organică nu mi-e de ajuns. Am nevoia de a exprima în cuvinte ceea ce trăiesc, nevoia de a răspunde la întrebarea "Este, aceasta, fericire?" Cred că fericirea este o trăire exclusivă a omului, căci ea implică şi o dimensiune culturală (conceptualizare, valorizare). De la starea însoţită de simplul gând "Sunt fericit!", până la introspecţiile generatoare de tratate filozofice despre fericire, toate fericirile implică aspectul conştientizării, al conceptualizării, al valorizării.
          Nu ştiu alţii cum sunt (cum ar spune Humuleşteanul), dar eu cred că fericirea nu este deplină fără a fi comunicată. Fireşte, sunt momente în care avem nevoia de a fi siguri, dar starea de bine, pe care o conştientizăm deja în acele momente, simţim nevoia să o comunicăm altor fiinţe umane, prin diferite limbaje: prin tandreţe, printr-o poezie, printr-o piesă muzicală, printr-un tablou de natură, printr-un eseu etc. Nu-mi pot imagina că omul care ştie că este ultimul de pe planetă ar putea fi pe deplin fericit. Cel mult, o posibilă stare de bine a lui ar putea fi trăită ca fericire numai dacă el ar avea speranţa că mesajul său, prin care exprimă trăirea sa, ar putea ajunge la o altă fiinţă capabilă de a-l recepţiona.
          Cineva spunea, pe bună dreptate, cam aşa: Singur, omul este ceva nedesăvârşit; îi trebuie un al doilea ca să fie fericit.

marți, 25 aprilie 2017

În viaţă, trebuie să acordăm prioritate lucrurilor celor mai importante

(după Frederic Fanget, Sensul vieții, Editura Trei, 2008, pp. 14-15)

A fost odată un profesor de psihologie bătrân și înțelept, având experiența unei vieți îndelungate pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu. Într-o zi, la unul dintre cursurile sale, a așezat pe biroul său un vas mare din sticlă şi un săculeț cu pietre de râu, după care s-a adresat elevilor săi cu următoarele cuvinte: „Vom realiza azi un experiment”. După care a început să pună piatră după piatră în vas. După ce l-a umplut, a ridicat privirea spre auditoriu şi a pus următoarea întrebare: „Este plin vasul?” Toată lumea a răspuns afirmativ. După câteva secunde a continuat: „Aşa o fi?” După aceea, a luat de sub birou un recipient cu pietriș pe care l-a turnat minuțios peste pietrele din vas amestecând totul, astfel încât pietrișul s-a răspândit printre pietre. Apoi profesorul a adresat o altă întrebare auditorului său: „Este plin vasul?” A primit același răspuns afirmativ. „Bine”, a continuat bătrânul profesor. De astă dată a luat de sub biroul său o găletușă cu nisip pe care a vărsat-o în vas. Nisipul a umplut spațiile libere care mai rămăseseră printre pietriș şi pietre. A întrebat apoi din nou. „Acum este plin vasul?” Un nou răspuns afirmativ, de data aceasta mai timid. „Sunteți absolut siguri de acest lucru?”, a întrebat profesorul. După care a luat un urcior cu apă umplând ochi vasul.

                Ridicând din nou privirea către auditoriul său, profesorul a spus următoarele: „Iată ce am vrut să demonstrez cu acest experiment: dacă nu punem mai întâi pietrele în vas, nu va încăpea niciunul dintre celelalte elemente". S-a făcut liniște în toată sala. Apoi el a continuat: „Imaginați-vă că acest vas reprezintă viața voastră. Din ce pietre este alcătuită viața voastră?” Răspunsurile au fost variate: „Familia”, „Împlinirea propriilor vise”, „Prietenii”, „Iubiții/iubitele”, „Să faci ce-ți place”, „Apărarea unei cauze” etc. „Rețineți, a continuat bătrânul profesor, dacă nu puneți mai întâi pietrele, acordând în schimb prioritate pietrișului şi nisipului, riscați să vă distrugeți viața. De aceea, puneți-vă mereu întrebarea: Care sunt pietrele de temelie din viața mea? După ce ați răspuns la această întrebare, începeți cu ele.” Şi cu un gest al mâinii, bătrânul profesor i-a salutat pe elevi şi a părăsit sala.