duminică, 21 martie 2010

„Democraţie-democraţie” sau „democraţie-originală” ?

Acesta este un alt articol al meu, calendaristic vechi, dar încă actual prin conţinutul lui.

El a trecut prin diferite ipostaze:
1). forma iniţială, amplă, rămasă în manuscris (nepublicată);
2). forme prescurtate, publicate în presa locală şi în presa de întindere naţională:
- IALOMIȚA LIBERĂ, 12 iulie 1990, p. 1;4
- Totuși iubirea, anul III nr. 36/105, 17-24 septembrie 1992, p.3

Le prezint mai jos, împreună cu unele controverse pe care le-au generat. Ele pot fi „răsfoite”, în funcţie de interesul, timpul, răbdarea disponibile.   

Versiunea iniţială a articolului [rămasă în manuscris, căci n-a fost acceptată pentru publicare]

 „Democraţie-democraţie” sau „democraţie-originală” ?

          Revoluţia din Decembrie impune, împreună cu transformarea societăţii, şi regândirea conceptelor.
          Cu privire la democraţie s-au conturat două tabere:
- unii, în frunte cu reprezentanţi ai Grupului pentru Dialog Social, sunt partizanii „democraţiei-democraţie”;
- alţii, în frunte cu domnul Ion Iliescu – ai „democraţiei originale”.
          Încercăm, aici, o sistematizare a dezbaterilor respective, împreună cu unele contribuţii personale la elucidarea problemei.   

1. Opţiunea pentru „democraţie-democraţie”  

Argumentul 1: există „democraţie-democrată” şi nu „democraţie-originală”.
          Gabriel Liiceanu scrie în acest sens: „Democraţia-i democraţie. Democraţie democrată” şi „e de tip clasic european (..) occidental”; „Nu există democraţie originală” (Revista „22”, nr. 5/1990, p.14)   

Comentariu:
          Oare, în concepţia lui Liiceanu, democraţia a apărut în Europa occidentală dintr-o dată, deplină, ca Athena din capul lui Zeus ?
          Oare, cel care a calificat gândirea dogmatică („încremenirea în proiect”) drept „prostie” nu observă că şi conceperea unei democraţii anistorice este dogmatică ?
         „Democraţie = Dialog (..) democraţia ateniană a născut dialogului” , declară gânditorul. Întrucât discipolul lui Noica nu poate susţine, ilogic, că democraţia ateniană este o democraţie nedemocrată, ci trebuie să admită că este tot o „democraţie-democrată”, o „democraţie-democraţie” şi, de asemenea, întrucât nu poate susţine că democraţia sclavagistă ateniană este identică cu democraţia europeană occidentală, rezultă că, în fapt, el admite, în istoria omenirii, şi o altă democraţie. Care poate fi raportul dintre aceste două democraţii ? În plan conceptual, ele sunt două noţiuni-specii din sfera noţiunii-gen „democraţie”. În plan ontologic, ele sunt două forme istorice ale democraţiei. Fiind, amândouă, democraţii, ele au o esenţă comună (= „putere a poporului”, de la gr. „demos” = popor şi „kratos” = putere), dar, nefiind identice, au şi trăsături distinctive. Democraţia europeană occidentală s-a delimitat de democraţia sclavagistă ateniană printr-o diferenţă specifică, printr-o noutate, deci prin originalitate. Ea este, faţă de cea ateniană, originală.
          Deci Liiceanu, explicit, respinge democraţia originală, dar implicit o admite.   

Argumentul 2: promovarea originalităţii, a noului, a experimentului pe corpul societăţii implică riscuri, de aceea nu trebuie acceptate.
          „’Original’ sună a promisiune, dar sub pojghiţa acestei promisiuni se pot ascunde multe primejdii”, scrie Octavian Paler (România liberă, 19.01.1990, p.1); „până nu de mult ni se vorbea despre o cale originală de socialism, care s-a dovedit, într-adevăr, sinistru de originală”.
           Iar Gabriel Liiceanu întăreşte: „poveste cu noul ascunde o capcană. Noi avem nevoie de lucruri vechi acum, nu de lucruri noi. Nu de experimente. Astea-s foarte periculoase” (Revista „22” nr.5/1990 p.14). „Abaterea (..) de la o cale verificată se soldează de obicei cu crime şi masacre. O societate nu este un laborator care să-ţi permită să experimentezi, să fii original” („22” nr.6/1990 p.13).   

Comentariu
          Originalitatea nu conduce, prin sine, în mod necesar, la efecte negative.
          A respinge originalitatea, noutatea din organizarea societăţii, deoarece ea „pentru dictator şi şleahta lui (..) însemna, de fapt, sustragerea de la aplicarea oricăror reguli (..) samavolnicia şi arbitrariul desăvârşite” (Ion D. Goia, „Flacăra” nr.7/1990 p.4) e ca şi cum ai interzice experimentul, noutatea, originalitatea în ştiinţă pentru că au condus la crearea armelor de distrugere în masă.
          Neajunsurile regimului socialist pomenit nu constituie probe împotriva democraţiei originale, pentru că respectivul regim, deşi s-a caracterizat prin „originalitate”, n-a fost şi o democraţie.
          Adversarii instaurării democraţiei originale, care presupune un experiment, supun, tacit, ei înşişi, societatea unui experiment care se poate exprima astfel: „Să vedem ce rezultate vom obţine aplicând un model democratic occidental la realitatea specifică din România”.   

Argumentul 3: să adoptăm democraţia europeană occidentală căci, deşi imperfectă, este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte.
          „Societate perfectă nu există”, afirmă Liiceanu ( „22”, nr. 5/1990, p. 14) „care este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte ? (..) e societatea de tip democratic, europeană (..) Societatea europeană de tip democratic – alt sistem mai bun nu avem” („22”, nr. 6/1990, p. 13).
           Iar Octavian Paler subscrie: „până una alta, nimeni n-a putut contrazice paradoxul lui Churchill, care zicea că democraţia de tip occidental e rea, dar e cea mai puţin rea dintre societăţile cunoscute” („România liberă”, 19.01.1990, p.1)   

Comentariu
          Argumentul prezintă slăbiciuni. Eludându-se diversitatea democraţiilor concrete europene, se vorbeşte de o „democraţie europeană occidentală”, afirmându-se, fără a se demonstra, superioritate ei faţă de toate democraţiile cunoscute (inclusiv americană, japoneză etc.).
          Ideea adoptării unui tip (istoric) superior de democraţie, împreună cu ideea inadmisibilităţii experimentării unui alt tip de democraţie pot constitui un principiu periculos prin conservatorismul lui. Într-adevăr, aplicat rigid în istorie, acest principiu ar fi dus la perpetuarea democraţiei sclavagiste ateniene şi la împiedicarea apariţiei „democraţiei europene occidentale”, atât de elogiată azi.
          Gabriel Liiceanu încearcă o ieşire din acest impas: „societatea de tip democratic, european (..) la rândul ei e infinit perfectibilă” („22”, nr. 6/1990, p.13). În ce fel ? „După o revoluţie, care instituie pentru sute de ani o nouă eră a unei societăţi, trebuie să accepţi neoriginalitatea, micile adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic, reforme şi ameliorări dar într-un cadru şi pe un fond existent şi verificat”.
          Apare aici ideea valoroasă a necesităţii sprijinirii pe experienţa pozitivă a omenirii şi a respingerii aventurismului în numele originalităţii. Dar apare şi ideea ciudată a fixării realităţii obiective dinamice în patul procustian al unui concept („adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic”) şi a subordonării acestei realităţi unui principiu reformist rigid, care aminteşte de cunoscutul „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.   

2. Opţiunea pentru „democraţie originală”  

2.1. Argumente împotriva adoptării necritice a unui model străin de democraţie

a). Nu există un model vestic unic de democraţie

          „oare modelele vestice de democraţie seamănă între ele ?”, se întreabă Ion Iliescu (. „„Dimineaţa”, nr. 59/1990, p.2). „Modelul suedez de democraţie e diferit de cel englez, de cel francez, de cel american. Ce model vrea dl. Paler să copiem ?” („Dimineaţa”, nr.39/1990, p.2).
           Într-adevăr, nu există un singur tip de democraţie, pentru că nu există un singur popor: democraţia nu este şi nu poate fi o „structură” imuabilă, ci este un proces, determinat de factori istorici, economici, etnici, morali, culturali etc. (Grigore Traian Pop)
          Astfel, în democraţiile occidentale există căi diferite de implicare a poporului în conducerea statului.
- Parlamentarismul (= regim democrat, în care poporul este suveranul şi îşi exercită suveranitatea prin reprezentanţii săi aleşi, constituiţi în parlament) se realizează fie în condiţiile unei monarhii constituţionale (ca în Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Suedia), fie ale unei republici.
- Republica poate fi ori parlamentară (ca în Italia, preşedintele – şeful statului – fiind ales de parlament), ori prezidenţială (ca în Franţa, S.U.A., unde preşedintele este ales direct de popor).
- Există deosebiri cu privire la vot (prin care se exprimă voinţa poporului) constând în limitări diferite ale dreptului de a alege ori de a fi ales (după vârstă, domiciliu, considerente politice ş.a.), în caracterul liber ori obligatoriu al exprimării votului etc.
- Deosebiri derivă şi din doctrina politică ce stă la baza guvernării (de ex., liberalismul, în Marea Britanie, duce la adâncirea diferenţei bogaţi-săraci, social-democraţia, în Suedia, manifestă grijă pentru categoriile dezavantajate etc.).

b). Adoptarea unui model străin are consecinţe negative.

          Dovadă: dificultăţile grave datorate aplicării, în România ultimilor 45 de ani, a unor modele şi dogme străine.
          Întrucât modelele străine evoluează, adoptarea lor va situa România perpetuu în urma ţărilor respective şi în contradicţie cu propriile-i posibilităţi istorice. Astfel, în România s-a adoptat modelul industrializării în momentul când acesta se schimba radical în Occident, unde începuse să se manifeste societatea post-industrială (Nicolae Lotreanu, „Azi” nr. 15/1990, p.1).
          Împotriva modelelor impuse se pronunţă şi un adept al modelului democraţiei occidentale, Octavian Paler: ”Ne-am săturat de reţete, de teze impuse cu sila. Ele poartă în ele totalitarismul, chiar când sunt bine intenţionate” („22”, nr.9/1990, p.21).   

2.2. Argumente în favoarea unei democraţii originale, româneşti

          La acuzaţia privind intenţia de a crea un model original, românesc de democraţie, Ion Iliescu a declarat: „Într-adevăr, dorim să creăm un model de democraţie plecând de la realităţile româneşti” („Dimineaţa”, nr.59/1990, p. 2). „Originalitate înseamnă a face efortul comun să ne debarasăm de tot ce a dogmatizat gândirea în această ţară şi să rezolvăm problemele pornind de la situaţia noastră specifică, fără încorsetări ideologice, fără a copia modele aplicate de alţii în alte condiţii” („Dimineaţa”, nr. 39/1990, p.2). „Singura noastră ideologie trebuie să fie realismul” („Dimineaţa”, nr. 32/1990, p. 3).
          Originalitatea nu poate fi absolută, nu exclude valorificarea experienţei omenirii: „Sigur, vom rămâne receptivi pentru a ne inspira din tot ceea ce a creat experienţa umană mai bun în domeniul social, al democraţie, al vieţii” (Ibidem).  

3. Concluzii

          Negarea posibilităţii unei democraţii originale şi afirmarea existenţei unei democraţii-democraţie [(= „pură”, „autentică”, „unică”) este consecinţa unui mod de gândire speculativ, dezvăluit de Marx în „Sfânta familie” (capitolul „Misterul construcţiei speculative”)] [Către redacţia Ialomiţei libere: dacă apreciaţi că referirea la Marx, pe care extremismul de azi, asemănător cu proletcultismul de ieri, crede că-l poate şterge din istorie printr-un decret, angajează într-un mod nefavorabil ziarul, puteţi renunţa la textul anterior delimitat prin paranteze drepte (n.m., V.S.)].
          În lumea plantelor există cireşe, mere, pere etc. Botanistul, printr-o serie de operaţii mintale, a ajuns să identifice în acestea unele trăsături esenţiale, comune, elaborând, pe baza lor, noţiunea de „fruct”.
          Asemănător, există în viaţa socială obiectivă societăţi diferite (franceză, engleză, americană etc.) care au, din punctul de vedere al înfăptuirii puterii politice, o trăsătură esenţială, comună: suveranitatea (puterea politică, dreptul de a dispune) aparţine poporului (naţiunii).
          Politologul, pe baza acestei trăsături, a elaborat noţiunea de regim politic democratic (= democraţie).               Alte însuşiri esenţiale, comune diferitelor democraţii contemporane sunt:
- reprezentativitatea (= suveranitatea poporului se exercită printr-o reprezentanţă naţională, parlamentul , aleasă de popor prin vot universal, egal, direct şi secret);
- separaţia puterilor (legislativă, executivă, judecătorească), potrivit principiului „pentru a nu se putea abuza de putere trebuie ca (..) puterea să oprească puterea” (Montesquieu);
- legalitatea: toate persoanele respectă legea, toate legile decurg din Constituţie care este expresia suveranităţii poporului, ocrotirea cetăţeanului şi a drepturilor sale;
- luarea deciziilor prin voinţa majorităţii;
- respectarea drepturilor minorităţilor;
- pluralismul politic;
- libertatea presei etc.
          Aşa cum nu se poate susţine că există doar Fructul-în-general şi că nu există fructele concrete (cireşe, mere, pere etc.), tot aşa, nu putem susţine că există doar Democraţia-în-general şi că nu există democraţiile concrete, originale (franceză, engleză etc.). „Democraţia occidentală” este o noţiune (idee, abstracţie) care sintetizează în conţinutul său trăsăturile esenţiale, comune tuturor democraţiilor existente obiectiv în Occident. Obiectiv, există democraţii originale: democraţii – pentru că au esenţa regimului democratic, originale – pentru că prezintă particularităţi, de la ţară la ţară.
          Gândirea speculativă, care confundă planul conceptelor cu planul realităţii obiective, eşuează în contradicţii. Iată o mostră: „Democraţia originală presupune un alt tip de democraţie decât democraţia. Democraţia-i democraţie (..). Nu există democraţie originală” (Gabriel Liiceanu, Revista „22”, nr.5/1990, p. 14). Cu alte cuvinte, democraţia originală ba este, ba nu este democraţie.
          Un model unic de democraţie este o utopie; viaţa, cu complexitatea ei infinită, refuză să se încadreze în tiparele pe care încercăm să i le impunem; ea creează perpetuu probleme noi, solicitând soluţii noi.
          Aşa cum nu putem trăi, exclusiv, din ajutorul material din Occident, tot aşa, nu putem realiza democraţia bazându-ne exclusiv pe experienţa occidentală în domeniul democraţiei.
          Realizarea democraţiei originale în România presupune o bună cunoaştere a realităţilor noastre, o valorificare a experienţei democratice de pretutindeni, promovarea gândirii creatoare.
          Vrea poporul român să-şi ia în propriile mâini destinul ? Comparaţi apatia din timpul şedinţelor ceaușiste, când se lansa teribilul „cine se înscrie la cuvânt ? Haideţi, tovarăşi, altfel vă înscriem din oficiu”, cu efervescenţa politică de la cozile pentru ziare, ori cu interesul manifestat faţă de alegerile libere de la 20 mai 1990 şi veţi avea răspunsul.

"Profesor, bătut de un elev cu nota "2" la purtare"

          Acesta este titlul sub care postul de televiziune Antena 1 a difuzat o ştire: [ vedeţi aici]  „Un elev in clasa a IX-a de la Grupul Scolar "Alexandru Ioan Cuza" din municipiul Slobozia a lovit, cu pumnul in fata, un profesor, in timpul orelor de curs, dupa care a fugit. Politia a declansat o ancheta in acest caz. Potrivit reprezentantilor Politiei Judetene Ialomita, politistii au fost sesizati ca un elev in varsta de 16 ani de la Grupul Scolar "Alexandru Ioan Cuza" a agresat un profesor de geografie, iar apoi a fugit, ulterior fiind prins si dus la sediul Politiei pentru audieri. Profesorul le-a declarat politistilor ca elevul fluiera in timpul orei, astfel ca l-a atentionat sa inceteze, moment in care adolescentul l-a lovit. La randul sau, elevul le-a spus cadrelor didactice si politistilor ca, in momentul in care a fost atentionat, s-a enervat si a vrut sa fuga din clasa, insa l-a atins din greseala pe profesor. Profesorii spun ca tanarul, care provine dintr-o familie dezorganizata, are rezultate slabe la invatatura, iar pe ultimul semestru a avut nota 2 la purtare. De asemenea, adolescentul a ramas repetent de doua ori. Pe numele elevului a fost intocmit dosar penal pentru lovire, iar in acest caz a fost sesizata si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Ialomita.”

          Am încercat să postez pe saitul Antenei 1 următorul comentariu, dar am constatat că sunt posibile doar mesaje scurte. Redau aici întregul meu comentariu.

          Dacă n-aş fi citit mesajul "AFARA DIN INVATAMINT CU ASEMENEA PORCI DE PROFESORI !! Asta are moaca de profesor ????? FUIIIII !", semnat de Popa, la ora 17:54, n-aş fi scris ceea ce veţi citi.
          Dar mă doare nedreptatea. Cum e posibil să condamni, în necunoştinţă de cauză, cu atâta răutate ? Se poate face atât de uşor rău unui om ! De pildă, poţi sugera că un om este agresiv filmându-i mâna strânsă în pumn. Sunt coleg cu prof. Gheorghe Ion. Îl cunosc destul de bine şi-mi asum răspunderea pentru ceea ce voi scrie aici. Scriu pentru că simt o datorie morală. Gheorghe Ion este un om în pragul vârstei de 60 de ani, dintre care vreo 35 sunt ani de lucru cu elevii. Din felul în care vorbeşte despre foştii şi actualii lui elevi, ori despre nepoţica lui aflată în Anglia, îmi dau seama că îi sunt dragi copiii. Este un tip echilibrat psihic, care promovează în fiecare an testul psihologic. Chiar şi duşmanul lui cel mai crâncen nu ar putea pune la îndoială competenţa lui profesională. Gh. Ion n-are nevoie de a fi lăudat de mine, recomandarea lui profesională o constituie, de ex., faptul că în fiecare an elevii lui nu doar promovează examenul de geografie la bacalaureat, ci-l iau şi cu note mari.

          Într-o situaţie neplăcută, în care un elev a aruncat cu un bulgăre de zăpadă spre noi, un alt coleg mi-a şuierat în ureche: "prefaceţi-vă că nu vedeţi !". M-am cutremurat. Ei bine, Gh. Ion nu face parte din categoria profesorilor care aplică "tactica struţului". El ştie că educaţia autentică se face atunci când elevul înţelege că libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, ci să-ţi asumi în mod conştient consecinţele alegerilor tale, că libertatea este direct proporţională cu responsabilitatea.

          Nu cunosc detaliile incidentului din şcoala noastră, incident ajuns în gura presei. Nu pot formula judecăţi despre elevul respectiv, nu vreau să săvârşesc eu însumi nedreptăţi. Sunt convins că se va aplica principiul "audiatur et altera pars".

          Cu voia dv., aş vrea, în schimb, să vă vorbesc despre şcoala noastră şi despre unele probleme cu care ne confruntăm.

          Din câte ştiu, şcoala noastră este cotată ca a doua, în ordinea valorică descrescătoare, printre liceele din oraş. Ca grup şcolar, avem şi elevi capabili de performanţă la nivel naţional, dar şi elevi care vin cu grave carenţe în instrucţie şi educaţie. Nu ne plângem, asta este munca noastră. Sunt oameni, precum minerii, care prestează munci mult mai grele. Vrem doar să nu fim nedreptăţiţi prin judecăţi pripite.

          Vă prezint câteva probleme, necazuri pe care le întâmpinăm în munca noastră. Există opinia că profesorul este un "angajat", "prestator de serviciu", plătit pentru "a-l servi pe elev". În consecinţă, există şi mentalitatea că elevul are drepturi, libertăţi, iar profesorul are obligaţii. Toate acestea sunt adevăruri, dar adevăruri trunchiate. Relaţia de educaţie, dintre profesor şi elev, nu este o relaţie comercială, dintre client şi ofertantul de bunuri economice. Este o relaţie de suflet, de încredere şi respect reciproc. Dar unii elevi, având prejudecăţile pe care le-am prezentat, au comportament inadecvat în relaţia cu profesorul.

          Un exemplu: când elevul vine cu mentalitatea potrivit căreia eu, ca profesor, sunt doar angajatul lui, atunci va fi cel puţin mirat că nu mă aşez la catedră până nu salut clasa, cerându-i să-mi ofere acelaşi tip de respect.

          Un alt exemplu: am constatat că doi elevi joacă "spânzurătoarea" în timpul lecţiei de filozofie şi le-am pus câte un "doi", după ce am avut convingerea că nu au reţinut nimic din conţinutul lecţiei. Reacţia lor a fost aceea a unor oameni cărora li se încalcă libertatea (înţeleasă ca „a face ce vrei”). În ora următoare i-am examinat din nou şi, dată fiind nepregătirea, le-am mai dat câte un "doi". Iar au avut o reacţie nepotrivită : "De ce ne ascultaţi ? Aveţi ceva cu noi !". Înţelegeţi logica lor strâmbă ? Ei cred că, prin greşeala din ora anterioară, şi-au câştigat un fel de imunitate, un drept de a fi examinaţi când au chef, iar dacă nu accept aceste condiţii îmi fac un proces de rea intenţie. Mai mult, au întrebat diriginta dacă nu există posibilitatea ca eu să fiu destituit din funcţia de profesor de filozofie la clasa lor !

          Noi, lucrătorii din învăţământ, nu suntem îngeri, nici făcători de minuni pedagogice. Suntem, ca şi ceilalţi lucrători, nişte oameni, unii mai buni în meserie, alţii mai puţin buni. Dar nu e drept să fim condamnaţi în bloc şi "la urgenţă" : dacă unii acceptă "atenţii", nu înseamnă că toţi suntem ciubucari, dacă unii obţin venituri suplimentare din "meditaţii", nu înseamnă că toţi suntem nişte "aranjaţi" din punct de vedere material, dacă unii sunt bolnavi psihic, agresivi, nu înseamnă că toţi suntem aşa.

          Dixi et salvavi animam meam.

miercuri, 17 martie 2010

Bipolaritatea erorilor (II)

          Noi am avut întotdeauna deschidere spre universalitate, spre Europa: „a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpându-şi şi întărindu-şi neatârnarea sau plecându-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţii intelectuale şi economice a poporului” (Titu Maiorescu). În orice caz, „A fi în Europa (..) nu înseamnă de fel asimilare violentă” (Henri Zalis).

          Se manifestă, de asemenea, unele tendinţe de separatism ale minorităţii maghiare, de „purificare” a unor unităţi şcolare ori economice, a unor localităţi, o suspectă grabă, cu scopul punerii în faţa faptului împlinit: „Totul trebuie rezolvat foarte repede, declară Domokos Geza. Nimeni nu mai are răbdare. N-au avut răbdare nici ţăranii – care au împărţit pământul, nici muncitorii – care au schimbat directori, nici studenţii – care au trecut la autonomie universitară, nici maghiarii – care vor autonomie. Azi în politică are mare cuvânt strada. Politica oficială mi se pare chiar că nu există. Acum decid iniţiativele locale”.

          Dacă nu se contestă, cumva, calitatea de oameni a românilor şi a celorlalte naţionalităţi, trebuie să se înţeleagă că nu se pot asigura drepturi unor oameni (maghiarii) împotriva sau înaintea drepturilor altor oameni (români, germani etc.). Democraţia nu poate fi decât una, aceeaşi pentru toţi.

          Există tendinţa unor ziarişti de a întreţine, în mod artificial, unele divergenţe, apărute ca expresie a pluralismului de opinii, între diferite categorii sociale (exemplu: cea dintre muncitori şi studenţi, intelectuali), alteori de a sugera conflicte. Venirea minerilor din Valea Jiului la Bucureşti (19.II.1990) a fost interpretată speculativ: a fost escamotat scopul real al acesteia (solidarizarea cu guvernul şi condamnarea actului huliganic din 18.II.1990) şi s-a insinuat un fals conflict între mineri şi bucureşteni: „Doresc minerii, cu adevărat, să devină spaima soţiilor şi copiilor noştri, a celor din Capitală ?” (Mihai Creangă, „România liberă”).

          Cu privire la consens, (expresie a unităţii) s-au formulat în presa noastră judecăţi care se contrazic, uneori chiar în concepţia aceluiaşi om. „Consensul e periculos în sine (..). Consensul politic nu cred că poate exista şi în democraţie nu există consens”, afirmă Gabriel Liiceanu. Dar, referindu-se la „aţâţarea muncitorilor împotriva studenţilor” consideră că „În acest sens, trebuie recuperat un consens” şi conclude „povestea cu consensul e foarte complicată” („22”, 16.II.1990, p.14). Teza că în democraţie nu există consens se bazează pe absolutizarea pluralismului opiniilor, ceea ce este o eroare. Credem că trebuie, mai întâi, să distingem între pseudoconsens (= „consens” impus printr-o voinţă străină, într-un regim dictatorial) şi consensul veritabil, ca manifestare liberă a unei unităţi de opinie. Pseudoconsensul este, într-adevăr, „periculos în sine”. Fireşte, un regim democratic permite pluralismul, dar nu exclude nici consensul. Pluralismul sau consensul se manifestă în funcţie de scopurile reale ale oamenilor. În istoria noastră au existat momente de consens naţional. Şi în momentul actual există scopuri care cer un consens naţional: ieşirea economiei naţionale din criză, înfăptuirea unei societăţi democratice, bazate pe libertate, demnitate, respectul drepturilor oamenilor, reîntoarcerea României în marea familie a popoarelor Europei etc. Ideea incompatibilităţii dintre democraţie şi consens este solidară cu absolutizarea unor antagonisme sociale, iar aceasta pune sub semnul întrebării însăşi posibilitatea democraţiei (o luptă presupune învingători şi învinşi şi, deci, o limitare a drepturilor, libertăţilor învinşilor). Consensul, unitatea sunt, uneori, vitale. „Vom avea încă zile frumoase pe pământ, cu condiţia ca românii să se solidarizeze în numele marilor valori, al acelor valori care alcătuiesc ’paladiumul naţionalităţilor’” (Mihail Kogălniceanu). „Neunire în ţară o face să piară” (proverb românesc).

          Având conştiinţa responsabilităţii noastre istorice, să creăm o societate durabilă, nu să punem, prin erorile noastre, bazele unei noi revoluţii, care ar cere noi sacrificii umane. Să nu ratăm şansa istorică.

Bipolaritatea erorilor (I)

(din articolele mele vechi) 

Articol apărut în IALOMIŢA LIBERĂ 

Cotidian independent politic, social şi cultural Anul I – Nr. 59, miercuri 11 aprilie 1990, p.2 

          Revoluţia din decembrie [ce naiv eram în 1990!] ne oferă o şansă istorică; această şansă este ameninţată însă de numeroase primejdii. Printre aceste primejdii se află şi cea care constituie manifestarea unei aşa-numite „legi a bipolarităţii erorilor”, enunţată de Gaston Bachelard astfel: „Îndată ce o dificultate se dovedeşte importantă, poţi fi sigur că ocolind-o (gândirea – n.n.) se va izbi de un obstacol opus”. Cu alte cuvinte, încercând să evităm erori de un anumit fel, săvârşim erori de tipul opus.

          Nu punem în discuţie aici caracterul legic al unei astfel de tendinţe, ci doar constatăm că un asemenea fenomen există, nu numai în planul gândirii, ci şi al comportamentului, primejduind şansa noastră istorică.
          Exemple de erori bipolare:
- de la adularea puterii, în timpul dictaturii, s-a ajuns, în prezent, la ura faţă de puterea politică, la tendinţe de subminare a ei, anarhice;
- de la subordonarea mută, impusă prin aparatul coercitiv – la o intoleranţă zgomotoasă;
- de la supraevaluarea „democraţiei muncitoreşti originale” (în fapt, aplicarea reţetei staliniste) – la respingerea oricărei democraţii originale (în fapt, opţiunea pentru reţeta occidentală);
- de la erijarea lui Ceauşescu în „demiurgul României moderne” şi „facerea” ţării începând cu congresul al IX-lea – la concluzia că, în prezent, „o luăm de la capăt”;
- de la fetişizarea „ctitoriilor epocii Ceauşescu” – la ura împotriva acestora, calificate, în bloc, drept „inutile”, „faraonice”, „kitsch”;
- de la munca înstrăinată, răpirea timpului liber – la o anume ostilitate faţă de muncă, manifestată prin lucrul sub capacitatea de producţie, prea multe greve, imperativul (inoportun ?) al reducerii săptămânii de lucru;
- de la dorinţe reprimate – la exacerbarea revendicărilor;
- de la prezentarea în culori sumbre a „lumii capitalului” – la prezentarea ei ca societate perfectă;
- de la carierismul citatologic [citatoman] comunist – la oportunismul de azi care crede că este suficient să strige „jos comunismul” pentru a-şi asigura „un loc în faţă” etc.;

          Insistăm asupra unei astfel de erori. În ultima parte a vechiului regim s-a trâmbiţat o iluzorie „unitate” de granit a întregii noastre naţiuni în jurul centrului său vital (P.C.R.), a secretarului său general, o unitate a scopurilor, lipsa oricărei contradicţii antagoniste în societate. În timpul dictaturii s-a reprimat orice disidenţă, orice exprimare liberă a opiniei. Orice luare de cuvânt oficială trebuia să înceapă cu elogierea „mult iubitului şi stimatului” şi a „mult stimatei”, să exprime „adeziunea” fermă la politica partidului şi a „genialului conducător”. „Cel mai iubit fiu al poporului” era, în realitate, cel mai urât şi, totuşi, prin falsificări, era declarat „reales în unanimitate” de popor pentru a-l conduce.

           S-a acumulat o ură imensă în sufletul naţiunii faţă de dictatură, o repulsie faţă de conceptele discreditate de ea (unitate, adeziune, unanimitate, consens etc.) care se manifestă în prezent prin unele atitudini şi abordări teoretice (desigur, acestea nu se explică exclusiv printr-o stare afectivă).
          Astfel, există tendinţa de împărţire a Revoluţiei din decembrie în „felii” (exemplu: „Revoluţia de la Timişoara”) şi disputarea dreptului de proprietate asupra Revoluţiei sub forma deghizată a prolemei datei sărbătorii naţionale (16 şi nu 22 decembrie !), ori a problemei „emanaţiei adevărate a Revoluţiei” (Proclamaţia de la Timişoara sau F.S.N. şi platforma sa ?).

          Printre obiectivele Proclamaţiei de la Timişoara (11.III.1990) se află „reeuropenizarea României”, „reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene”, „descentralizarea economică”, dar şi o suspectă „descentralizare administrativă”. Se înţelege, cumva, prin „reeuropenizare” un soi de „omogenizare” forţată, în care valorile naţionale sunt sacrificate pe altarul unor „imperative superioare” ? Dacă tot vrem democraţie, este bine să ştie tot poporul.