duminică, 21 martie 2010

„Democraţie-democraţie” sau „democraţie-originală” ?

Acesta este un alt articol al meu, calendaristic vechi, dar încă actual prin conţinutul lui.

El a trecut prin diferite ipostaze:
1). forma iniţială, amplă, rămasă în manuscris (nepublicată);
2). forme prescurtate, publicate în presa locală şi în presa de întindere naţională:
- IALOMIȚA LIBERĂ, 12 iulie 1990, p. 1;4
- Totuși iubirea, anul III nr. 36/105, 17-24 septembrie 1992, p.3

Le prezint mai jos, împreună cu unele controverse pe care le-au generat. Ele pot fi „răsfoite”, în funcţie de interesul, timpul, răbdarea disponibile.   

Versiunea iniţială a articolului [rămasă în manuscris, căci n-a fost acceptată pentru publicare]

 „Democraţie-democraţie” sau „democraţie-originală” ?

          Revoluţia din Decembrie impune, împreună cu transformarea societăţii, şi regândirea conceptelor.
          Cu privire la democraţie s-au conturat două tabere:
- unii, în frunte cu reprezentanţi ai Grupului pentru Dialog Social, sunt partizanii „democraţiei-democraţie”;
- alţii, în frunte cu domnul Ion Iliescu – ai „democraţiei originale”.
          Încercăm, aici, o sistematizare a dezbaterilor respective, împreună cu unele contribuţii personale la elucidarea problemei.   

1. Opţiunea pentru „democraţie-democraţie”  

Argumentul 1: există „democraţie-democrată” şi nu „democraţie-originală”.
          Gabriel Liiceanu scrie în acest sens: „Democraţia-i democraţie. Democraţie democrată” şi „e de tip clasic european (..) occidental”; „Nu există democraţie originală” (Revista „22”, nr. 5/1990, p.14)   

Comentariu:
          Oare, în concepţia lui Liiceanu, democraţia a apărut în Europa occidentală dintr-o dată, deplină, ca Athena din capul lui Zeus ?
          Oare, cel care a calificat gândirea dogmatică („încremenirea în proiect”) drept „prostie” nu observă că şi conceperea unei democraţii anistorice este dogmatică ?
         „Democraţie = Dialog (..) democraţia ateniană a născut dialogului” , declară gânditorul. Întrucât discipolul lui Noica nu poate susţine, ilogic, că democraţia ateniană este o democraţie nedemocrată, ci trebuie să admită că este tot o „democraţie-democrată”, o „democraţie-democraţie” şi, de asemenea, întrucât nu poate susţine că democraţia sclavagistă ateniană este identică cu democraţia europeană occidentală, rezultă că, în fapt, el admite, în istoria omenirii, şi o altă democraţie. Care poate fi raportul dintre aceste două democraţii ? În plan conceptual, ele sunt două noţiuni-specii din sfera noţiunii-gen „democraţie”. În plan ontologic, ele sunt două forme istorice ale democraţiei. Fiind, amândouă, democraţii, ele au o esenţă comună (= „putere a poporului”, de la gr. „demos” = popor şi „kratos” = putere), dar, nefiind identice, au şi trăsături distinctive. Democraţia europeană occidentală s-a delimitat de democraţia sclavagistă ateniană printr-o diferenţă specifică, printr-o noutate, deci prin originalitate. Ea este, faţă de cea ateniană, originală.
          Deci Liiceanu, explicit, respinge democraţia originală, dar implicit o admite.   

Argumentul 2: promovarea originalităţii, a noului, a experimentului pe corpul societăţii implică riscuri, de aceea nu trebuie acceptate.
          „’Original’ sună a promisiune, dar sub pojghiţa acestei promisiuni se pot ascunde multe primejdii”, scrie Octavian Paler (România liberă, 19.01.1990, p.1); „până nu de mult ni se vorbea despre o cale originală de socialism, care s-a dovedit, într-adevăr, sinistru de originală”.
           Iar Gabriel Liiceanu întăreşte: „poveste cu noul ascunde o capcană. Noi avem nevoie de lucruri vechi acum, nu de lucruri noi. Nu de experimente. Astea-s foarte periculoase” (Revista „22” nr.5/1990 p.14). „Abaterea (..) de la o cale verificată se soldează de obicei cu crime şi masacre. O societate nu este un laborator care să-ţi permită să experimentezi, să fii original” („22” nr.6/1990 p.13).   

Comentariu
          Originalitatea nu conduce, prin sine, în mod necesar, la efecte negative.
          A respinge originalitatea, noutatea din organizarea societăţii, deoarece ea „pentru dictator şi şleahta lui (..) însemna, de fapt, sustragerea de la aplicarea oricăror reguli (..) samavolnicia şi arbitrariul desăvârşite” (Ion D. Goia, „Flacăra” nr.7/1990 p.4) e ca şi cum ai interzice experimentul, noutatea, originalitatea în ştiinţă pentru că au condus la crearea armelor de distrugere în masă.
          Neajunsurile regimului socialist pomenit nu constituie probe împotriva democraţiei originale, pentru că respectivul regim, deşi s-a caracterizat prin „originalitate”, n-a fost şi o democraţie.
          Adversarii instaurării democraţiei originale, care presupune un experiment, supun, tacit, ei înşişi, societatea unui experiment care se poate exprima astfel: „Să vedem ce rezultate vom obţine aplicând un model democratic occidental la realitatea specifică din România”.   

Argumentul 3: să adoptăm democraţia europeană occidentală căci, deşi imperfectă, este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte.
          „Societate perfectă nu există”, afirmă Liiceanu ( „22”, nr. 5/1990, p. 14) „care este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte ? (..) e societatea de tip democratic, europeană (..) Societatea europeană de tip democratic – alt sistem mai bun nu avem” („22”, nr. 6/1990, p. 13).
           Iar Octavian Paler subscrie: „până una alta, nimeni n-a putut contrazice paradoxul lui Churchill, care zicea că democraţia de tip occidental e rea, dar e cea mai puţin rea dintre societăţile cunoscute” („România liberă”, 19.01.1990, p.1)   

Comentariu
          Argumentul prezintă slăbiciuni. Eludându-se diversitatea democraţiilor concrete europene, se vorbeşte de o „democraţie europeană occidentală”, afirmându-se, fără a se demonstra, superioritate ei faţă de toate democraţiile cunoscute (inclusiv americană, japoneză etc.).
          Ideea adoptării unui tip (istoric) superior de democraţie, împreună cu ideea inadmisibilităţii experimentării unui alt tip de democraţie pot constitui un principiu periculos prin conservatorismul lui. Într-adevăr, aplicat rigid în istorie, acest principiu ar fi dus la perpetuarea democraţiei sclavagiste ateniene şi la împiedicarea apariţiei „democraţiei europene occidentale”, atât de elogiată azi.
          Gabriel Liiceanu încearcă o ieşire din acest impas: „societatea de tip democratic, european (..) la rândul ei e infinit perfectibilă” („22”, nr. 6/1990, p.13). În ce fel ? „După o revoluţie, care instituie pentru sute de ani o nouă eră a unei societăţi, trebuie să accepţi neoriginalitatea, micile adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic, reforme şi ameliorări dar într-un cadru şi pe un fond existent şi verificat”.
          Apare aici ideea valoroasă a necesităţii sprijinirii pe experienţa pozitivă a omenirii şi a respingerii aventurismului în numele originalităţii. Dar apare şi ideea ciudată a fixării realităţii obiective dinamice în patul procustian al unui concept („adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic”) şi a subordonării acestei realităţi unui principiu reformist rigid, care aminteşte de cunoscutul „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.   

2. Opţiunea pentru „democraţie originală”  

2.1. Argumente împotriva adoptării necritice a unui model străin de democraţie

a). Nu există un model vestic unic de democraţie

          „oare modelele vestice de democraţie seamănă între ele ?”, se întreabă Ion Iliescu (. „„Dimineaţa”, nr. 59/1990, p.2). „Modelul suedez de democraţie e diferit de cel englez, de cel francez, de cel american. Ce model vrea dl. Paler să copiem ?” („Dimineaţa”, nr.39/1990, p.2).
           Într-adevăr, nu există un singur tip de democraţie, pentru că nu există un singur popor: democraţia nu este şi nu poate fi o „structură” imuabilă, ci este un proces, determinat de factori istorici, economici, etnici, morali, culturali etc. (Grigore Traian Pop)
          Astfel, în democraţiile occidentale există căi diferite de implicare a poporului în conducerea statului.
- Parlamentarismul (= regim democrat, în care poporul este suveranul şi îşi exercită suveranitatea prin reprezentanţii săi aleşi, constituiţi în parlament) se realizează fie în condiţiile unei monarhii constituţionale (ca în Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Suedia), fie ale unei republici.
- Republica poate fi ori parlamentară (ca în Italia, preşedintele – şeful statului – fiind ales de parlament), ori prezidenţială (ca în Franţa, S.U.A., unde preşedintele este ales direct de popor).
- Există deosebiri cu privire la vot (prin care se exprimă voinţa poporului) constând în limitări diferite ale dreptului de a alege ori de a fi ales (după vârstă, domiciliu, considerente politice ş.a.), în caracterul liber ori obligatoriu al exprimării votului etc.
- Deosebiri derivă şi din doctrina politică ce stă la baza guvernării (de ex., liberalismul, în Marea Britanie, duce la adâncirea diferenţei bogaţi-săraci, social-democraţia, în Suedia, manifestă grijă pentru categoriile dezavantajate etc.).

b). Adoptarea unui model străin are consecinţe negative.

          Dovadă: dificultăţile grave datorate aplicării, în România ultimilor 45 de ani, a unor modele şi dogme străine.
          Întrucât modelele străine evoluează, adoptarea lor va situa România perpetuu în urma ţărilor respective şi în contradicţie cu propriile-i posibilităţi istorice. Astfel, în România s-a adoptat modelul industrializării în momentul când acesta se schimba radical în Occident, unde începuse să se manifeste societatea post-industrială (Nicolae Lotreanu, „Azi” nr. 15/1990, p.1).
          Împotriva modelelor impuse se pronunţă şi un adept al modelului democraţiei occidentale, Octavian Paler: ”Ne-am săturat de reţete, de teze impuse cu sila. Ele poartă în ele totalitarismul, chiar când sunt bine intenţionate” („22”, nr.9/1990, p.21).   

2.2. Argumente în favoarea unei democraţii originale, româneşti

          La acuzaţia privind intenţia de a crea un model original, românesc de democraţie, Ion Iliescu a declarat: „Într-adevăr, dorim să creăm un model de democraţie plecând de la realităţile româneşti” („Dimineaţa”, nr.59/1990, p. 2). „Originalitate înseamnă a face efortul comun să ne debarasăm de tot ce a dogmatizat gândirea în această ţară şi să rezolvăm problemele pornind de la situaţia noastră specifică, fără încorsetări ideologice, fără a copia modele aplicate de alţii în alte condiţii” („Dimineaţa”, nr. 39/1990, p.2). „Singura noastră ideologie trebuie să fie realismul” („Dimineaţa”, nr. 32/1990, p. 3).
          Originalitatea nu poate fi absolută, nu exclude valorificarea experienţei omenirii: „Sigur, vom rămâne receptivi pentru a ne inspira din tot ceea ce a creat experienţa umană mai bun în domeniul social, al democraţie, al vieţii” (Ibidem).  

3. Concluzii

          Negarea posibilităţii unei democraţii originale şi afirmarea existenţei unei democraţii-democraţie [(= „pură”, „autentică”, „unică”) este consecinţa unui mod de gândire speculativ, dezvăluit de Marx în „Sfânta familie” (capitolul „Misterul construcţiei speculative”)] [Către redacţia Ialomiţei libere: dacă apreciaţi că referirea la Marx, pe care extremismul de azi, asemănător cu proletcultismul de ieri, crede că-l poate şterge din istorie printr-un decret, angajează într-un mod nefavorabil ziarul, puteţi renunţa la textul anterior delimitat prin paranteze drepte (n.m., V.S.)].
          În lumea plantelor există cireşe, mere, pere etc. Botanistul, printr-o serie de operaţii mintale, a ajuns să identifice în acestea unele trăsături esenţiale, comune, elaborând, pe baza lor, noţiunea de „fruct”.
          Asemănător, există în viaţa socială obiectivă societăţi diferite (franceză, engleză, americană etc.) care au, din punctul de vedere al înfăptuirii puterii politice, o trăsătură esenţială, comună: suveranitatea (puterea politică, dreptul de a dispune) aparţine poporului (naţiunii).
          Politologul, pe baza acestei trăsături, a elaborat noţiunea de regim politic democratic (= democraţie).               Alte însuşiri esenţiale, comune diferitelor democraţii contemporane sunt:
- reprezentativitatea (= suveranitatea poporului se exercită printr-o reprezentanţă naţională, parlamentul , aleasă de popor prin vot universal, egal, direct şi secret);
- separaţia puterilor (legislativă, executivă, judecătorească), potrivit principiului „pentru a nu se putea abuza de putere trebuie ca (..) puterea să oprească puterea” (Montesquieu);
- legalitatea: toate persoanele respectă legea, toate legile decurg din Constituţie care este expresia suveranităţii poporului, ocrotirea cetăţeanului şi a drepturilor sale;
- luarea deciziilor prin voinţa majorităţii;
- respectarea drepturilor minorităţilor;
- pluralismul politic;
- libertatea presei etc.
          Aşa cum nu se poate susţine că există doar Fructul-în-general şi că nu există fructele concrete (cireşe, mere, pere etc.), tot aşa, nu putem susţine că există doar Democraţia-în-general şi că nu există democraţiile concrete, originale (franceză, engleză etc.). „Democraţia occidentală” este o noţiune (idee, abstracţie) care sintetizează în conţinutul său trăsăturile esenţiale, comune tuturor democraţiilor existente obiectiv în Occident. Obiectiv, există democraţii originale: democraţii – pentru că au esenţa regimului democratic, originale – pentru că prezintă particularităţi, de la ţară la ţară.
          Gândirea speculativă, care confundă planul conceptelor cu planul realităţii obiective, eşuează în contradicţii. Iată o mostră: „Democraţia originală presupune un alt tip de democraţie decât democraţia. Democraţia-i democraţie (..). Nu există democraţie originală” (Gabriel Liiceanu, Revista „22”, nr.5/1990, p. 14). Cu alte cuvinte, democraţia originală ba este, ba nu este democraţie.
          Un model unic de democraţie este o utopie; viaţa, cu complexitatea ei infinită, refuză să se încadreze în tiparele pe care încercăm să i le impunem; ea creează perpetuu probleme noi, solicitând soluţii noi.
          Aşa cum nu putem trăi, exclusiv, din ajutorul material din Occident, tot aşa, nu putem realiza democraţia bazându-ne exclusiv pe experienţa occidentală în domeniul democraţiei.
          Realizarea democraţiei originale în România presupune o bună cunoaştere a realităţilor noastre, o valorificare a experienţei democratice de pretutindeni, promovarea gândirii creatoare.
          Vrea poporul român să-şi ia în propriile mâini destinul ? Comparaţi apatia din timpul şedinţelor ceaușiste, când se lansa teribilul „cine se înscrie la cuvânt ? Haideţi, tovarăşi, altfel vă înscriem din oficiu”, cu efervescenţa politică de la cozile pentru ziare, ori cu interesul manifestat faţă de alegerile libere de la 20 mai 1990 şi veţi avea răspunsul.

10 comentarii:

  1. Lecţia de socialism

    Elena Pacală
    IALOMIŢA LIBERĂ
    Cotidian independent politic, social şi cultural
    Anul I, nr. 114-115, marţi 3 iulie 1990, p.3

    Un veritabil panegiric al democraţiei originale este eseul „Democraţie-democraţie sau democraţie originală ?” pe care domnul Valeriu Stănescu ni-l trimite la redacţie.
    În ciuda efortului (minim) de obiectivitate, mărturisim că lucrarea nu a reuşit să ne convingă mai deloc, nu atât din cauza fondului problematicii pusă în discuţie, cât mai ales din pricina pasiunii politice care transpare peste tot şi a informaţiei reduse pe care autorul o foloseşte întru sprijinirea punctului său de vedere.
    Încercând să demonstreze cu orice preţ că de fapt nu există o democraţie clasic europeană , ci mai multe democraţii originale bine încartiruite în spaţiul geografic al fiecărei ţări, domnul Valeriu Stănescu nu face decât să confunde generalul cu particularul, fapt cu atât mai de neînţeles cu cât domnia sa dovedeşte o solidă formaţie marxistă care ar fi trebuit să-l ferească de asemenea erori.
    De altfel, însăşi ideea de originalitate a democraţiilor occidentale, susţinută prin comparaţie cu democraţia ateniană de tip sclavagist – unul din punctele forte ale eseului – este în sine o veritabilă siluire, care ignoră mersul vremii şi perfectibilitatea gândirii umane. A numi evoluţia în diacronie exclusiv originalitate şi a ignora că în fapt ea reprezintă o perfecţionare a unui capital de deprinderi democratice este cel puţin un demers care nu se justifică decât prin tendenţiozitate, ciudat şi, abia el, cât de cât original.
    Din abundenţă însiropat cu marxism-leninism, eseul domnului Stănescu ne aminteşte perfect lecţia de socialism ştiinţific despre superioritatea orânduirii socialiste asupra capitalismului sortit dezagregării precum şi de aceea despre dreptul fiecărui popor de a-şi alege singur drumul (original) de edificare a noii orânduiri. Mărturisim că nu credem în experimente de genul democraţiei originale, iar gustul pentru utopii ni-l satisfacem citindu-i p Platon, Morus, Campanella sau Rabelais.
    Dar cum, din fericire, avem senzaţia că democraţia în care trăim este, până una-alta, veritabilă, salutăm încercarea domnului Valeriu Stănescu cu convingerea că în spaţiul ideilor punctele noastre de vedere au, fiecare, suficient loc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Lecţia de nedrepate
    Valeriu Stănescu
    (text trimis ca o replică la Ialomiţa Liberă, dar pe care fostul „organ” judeţean al P.C.R. nu l-a publicat)

    Animat de dorinţa de a contribui la soluţionarea unei probleme controversate, am scris un eseu („Democraţie-democraţie sau „democraţie originală” ?) pe care l-am propus pentru publicare Ialomiţei libere.
    După o lună de tăcere, în numărul din 03.07.1990 a apărut articolul „Lecţia de socialism”, al ziaristei Elena Pacală, care denotă lipsă de probitate profesională. Articolul constituie o răstălmăcire grosolană a eseului meu, în care autoarea, prizoniera propriilor sale prejudecăţi, privându-mă de dreptul de a mă adresa direct publicului judecător, substituie ideilor mele o elucubraţie, foloseşte, în locul criticii obiective consistente, etichetări rău-voitoare. E drept să fiu judecat pentru ideile mele (bune ori rele), nu pentru petele de pe ochelarii celui care mi le „interpretează”. Mutatis mutandis, folosesc o reflecţie a eternului nostru confident: „Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege”.
    Consider că ziarista Elena Pacală a săvârşit un abuz, o nedreptate, de aceea, în numele principiului audiatur et altera pars, solicit înţelegerea cuvenită din partea redacţiei, în sensul publicării textului pe care l-am încredinţat domnului Belciugan înainte de apariţia articolului „Lecţia de socialism”.
    Am sperat că Revoluţia ne va oferi, tuturor, libertatea de a gândi, de a acţiona în sprijinul acelor valori perene care au stat la baza dăinuirii noastre milenare.
    Din nefericire,
    - văd oameni scandând „democraţie”, „libertate” în timp ce agită bâtele la spate, ori strigând „fără violenţă” în timp ce sparg ţeasta celui care are o altă opinie;
    - văd oameni care vor să pună noi zăgazuri gândirii, noi tabuuri, noi „teze, orientări şi indicaţii”;
    - se trec la Index autori, lucrări, cuvinte ale sfintei noastre limbi (vezi „consens”, „unanimitate”, „unitate” etc.), se întocmesc liste cu „indezirabili”, „compromişi”;
    - când ideile cuiva sunt incomode, se practică reducerea la tăcere prin intimidare, prin aplicarea „ştampilei”;
    - dacă mişti mâna într-un anumit fel ori ai făcut patru copii, eşti „ceauşist”;
    - dacă aminteşti că Marx a criticat mecanismul construcţiei speculative eşti „marxist-leninist”;
    - dacă porţi un trandafir eşti „fesenist”;
    - văd inşi care ocupă funcţii publice şi le exercită abuziv (şi încă nu sunt patroni !) ori indivizi care ne promit binefacerea unui război civil;
    - văd „patrioţi” care ne smulg voturile ameninţându-ne cu sancţiuni din afară, ori „genii” ţâfnoase care vor să ne impună o „democraţie” în care „prostimea” să stea cuminte în colţul ei;
    - văd…
    În regimul defunct am avut privilegiul de a fi un pârlit de suplinitor aruncat din şcoală în şcoală; probabil c-o să fie şi mai bine când cei pe care-i calc pe bătături vor ajunge la putere. Dar şi eu, un profitor al Revoluţiei, am primit din partea acelor oameni minunaţi, care au avut curajul să iasă în stradă şi să se lupte cu balaurul, Marea Lecţie: am învăţat că răul nu e atotputernic şi că lupta împotriva pecinginii sale poate conferi un sens vieţii. Acelor oameni le datorăm consideraţia noastră, nu gargariştilor care se erijează în oamenii timpurilor noi, încercând să folosească Revoluţia exclusiv în interesul lor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Lectură infidelă
    Valeriu Stănescu
    Prezentul - săptămânal al Frontului Salvării Naţionale Ialomiţa
    Anul 1, nr. 5, august 1990, p. 3

    O reacţie la eseul meu „Democraţie-democraţie” sau „democraţie originală” ? (apărut, simplificat, în Ialomiţa liberă din 12.VI.1990) o constituie articolul Lecţia de socialism, al ziaristei Elena Pacală (Ialomiţa liberă, 3.VII.1990).
    Ideea dominantă a articolului este că eseul meu „aminteşte lecţia de socialism ştiinţific despre (1) superioritatea orânduirii socialiste asupra capitalismului” şi (2) „despre dreptul fiecărui popor de a-şi alege drumul (original) de edificare a noii orânduiri”. În realitate: 1) eu am susţinut că deficienţele regimului socialist nu constituie probe împotriva democraţiei originale, căci el n-a fost o democraţie originală: deşi „original”, n-a fost şi democratic (= a fost totalitar, ceea ce nu e un elogiu); 2) în dezacord, poate, cu doamna Pacală, eu cred, într-adevăr, că o „democraţie” în care poporul nu poate decide (direct sau prin reprezentanţi) nu e veritabilă.
    Referitor la „obiectivitatea minimă” şi „pasiunea politică ce transpare peste tot”: cred că adevărul nu e proprietatea nimănui. Ni-s prieteni, poate, Liiceanu, Paler şi alţi oameni de cultură, dar mai prieten trebuie să ne fie adevărul. Pe mine m-au preocupat identificarea adevărului şi articularea logică a ideilor, însă un cititor care optează nu pentru o idee ci pentru un om (deci preferă argumentul de tip magister dixit) confundă tonul polemic al eseului cu infatuarea şi „pasiunea politică”.
    „Informaţia redusă” folosită – alt „păcat” al eseului – se explică prin orgoliul de a fi vrut să mă implic într-un dialog actual de idei, de a gândi cu mintea mea soluţia problemei şi nu de a realiza o compilaţie pe tema democraţiei.
    Sunt învinuit că încerc să demonstrez că nu există o democraţie clasic-europeană, ci doar mai multe democraţii originale încartiruite în diferite ţări, „confundând generalul cu particularul”. Răspunsul meu: eu am făcut distincţie între general („democraţia-democraţie”, „democraţia-în-general”), particular (democraţia „occidentală”) şi singular (democraţiile concrete, originale – franceză, engleză etc.) şi am susţinut că „democraţia occidentală” nu este, încă, în ciuda tendinţelor integraţioniste, un fapt politic, în care să se fi dizolvat regimurile politice democratice din ţările respective, ci o noţiune; în fapt, există democraţii originale (am explicat de ce „democraţii”, de ce „originale”). Vrând să fiu onest, am relevat că distincţia amintită mi-a fost sugerată de o distincţie similară operată de Marx într-o critică a filozofiei speculative, dar, prin asta, am pomenit de funie în casa spânzuratului şi iată rezultatul: eseul meu este „însiropat cu marxism-leninism”. Totuşi, într-o lume devenită brusc antimarxistă, dar democratică, cutez să afirm că sunt pentru valorificarea critică a oricărei moşteniri (în fond, pentru dreptul de a gândi) şi împotriva nihilismului.
    Există şi alte acuzaţii neîntemeiate: ideea originalităţii democraţiilor occidentale faţă de cea sclavagistă ateniană este o „siluire” (siluire e confundarea lor !), numirea „evoluţiei în diacronie” (sic !) originalitate (eu am definit originalitatea,însă, prin noutate, particularitate) etc.
    Erorile în receptarea eseului meu, etichetările se datorează, cred, unei lecturi, poate, rapide, sigur, infidele.
    P.S. Mulţumesc redacţiei săptămânalului Prezentul pentru publicarea acestei replici.

    RăspundețiȘtergere
  4. Articolul „Democraţie-democraţie” sau „democraţie originală” ? a fost publicat, în final, într-o formă prescurtată, în Ialomiţa liberă (anul I – nr. 121, joi 12 iulie 1990, p.1;4)

    RăspundețiȘtergere
  5. [Scrisoare către revista „Totuşi iubirea” şi ziarul „Vremea”, publicaţii ale lui Adrian Păunescu]
    28 august 1992

    DOMNILOR,
    Vă mărturisesc admiraţia mea pentru patriotismul, curajul, finul simţ al nuanţelor manifestate în publicaţiile dumneavoastră, într-o vreme în care bântuie extremismele şi sunt subminate sistematic valorile noastre naţionale.
    Transformările din ţara noastră şi, în general, din estul Europei le simt tot mai mult ca pe o mare păcăleală [păcălire] a popoarelor. Am încercat să lupt, solitar, împotriva acestui curent distructiv. Dar în presa locală, dominată de oportunişti, cu greu am putut pătrunde cu 3-4 articole.
    Vă trimit alăturat un eseu în care, polemic, susţin posibilitatea şi chiar necesitatea unei democraţii româneşti originale. Tema este, indiscutabil, de mare importanţă, căci de recunoaşterea dreptului poporului nostru de a-şi edifica o democraţie reală, care să-i convină, depinde realizarea tuturor celorlalte drepturi.
    Rămâne să apreciaţi dacă eseul are nivelul necesar pentru a fi publicat în „Vremea” sau „Totuşi iubirea”. Dacă nu vi se pare bun, vă rog să aveţi amabilitatea să-mi răspundeţi că nu-l publicaţi (în plicul pe care vi-l trimit), pentru a încerca în altă parte.
    Textele citate sunt din revista „22” şi din „România liberă”.
    Sunt profesor de filozofie-istorie şi resimt pasivitatea ca o laşitate. M-aş simţi util să pot lupta alături de dumneavoastră pentru obiective care, constat, ne sunt comune.
    Cu multă consideraţie,
    Valeriu S. Stănescu

    RăspundețiȘtergere
  6. „Democraţie-democraţie” sau „democraţie originală” ?
    Valeriu Stănescu
    Totuşi iubirea, nr. 105, 17-24 septembrie 1992, p. 3
    (Fragment)

    Caracterul original al democraţiei româneşti este cerut de specificul realităţii româneşti. Viaţa (infinit-complexă) refuză să se mortifice în tipare pe care i le impunem, ea creează perpetuu noi probleme, solicitând noi soluţii. Nu se poate trata cu aspirină orice boală. Democraţia românească, originală presupune atât valorificarea critică a experienţei democratice universale (deci originalitatea nu este absolută !), cât şi manifestarea creativităţii poporului român suveran.
    Campania împotriva democraţiei originale, fie cu armele pegrei („Huooo !”), fie cu sofismele unei elite şezând în două luntre, exprimă voinţa unor forţe obscure de a stabili, ele, destinul României, după paravanul unei democraţii formale [aparente]. Controversa amintită constituie o înfruntare între partizanii şi adversarii independenţei şi suveranităţii României; unii se întreabă „cum e mai bine pentru poporul român ?”, iar ceilalţi – „Ce va spune Occidentul ?”.
    Non-obedienţa „recidivistă” a României (vezi neparticiparea la invadarea Cehoslovaciei, atitudinea nediscriminatorie în relaţiile cu alte state, achitarea datoriei externe, ca o condiţie a independenţei naţionale etc.) irită, pentru că atentează la spiritul de turmă, putând dovedi că se poate şi altfel, mai bine.

    RăspundețiȘtergere
  7. Domnule Valerius,

    Am două observații:

    - Articolul inițial mi se pare scris judicios, doct. În el este vorba nu de marxism, ci de democrație. „Original” are sensul și de diferit, și da, comparând cele două democrații, reprezentanți ai Suediei și SUA ar zice fiecare de cealaltă democrație că este “originală”, așa după cum dacă un filosof atenian dn democrația sclavagistă ar ateriza în timpul nostru ar zice mai mult ca sigur de oricare dintre democrațiile vestice că este foarte diferită de ceea ce vede el că ar fi “democrația”. Din păcate, așa cum ați menționat și dvs. într-una din continuările la articol, în socialism democrația a fost suspendată, am avut parte de totalitarism.
    - Înțeleg că atunci ați apărat conceptul exprimat de Iliescu. Așa după cum ați observat cu tristețe, până la urmă s-a văzut că de fapt pentru Iliescu „democrația originală” a însemnat ca el să ocupe scaunul lăsat liber de Ceaușescu (la a cărei asasinare a fost participant activ), strângând sub pulpana hainei lui de cinstit sărac corupți și hoți abominabili, pe vremuri cu toții înregimentați în eșalonul doi al PCR-ului și Securității.

    RăspundețiȘtergere
  8. Domnule Valerius,

    Am scris ceva, la articolul "Despre Ceauşescu, socialism, marxism". Nu știu cum este în sistemul "blogspot", cum vă apar comentariile, în "wordpress" apar primele cele mai recente comentarii, în secțiunea dedicată comentariilor din bara panoului de comandă, indiferent de vechimea articolului la care au fost postate, dar nu puteam să bag mâna în foc că așa se întâmplă și în sistemul "blogspot". Am zis atunci să vă anunț aici, în cadrul unui comentariu la cea mai recentă postare.

    RăspundețiȘtergere
  9. D-le Valerius,

    Vă urez un Paște Fericit alături de cei dragi!

    RăspundețiȘtergere
  10. Pentru domnul profesor,
    La multi ani și îndeplinirea tuturor dorințelor !

    RăspundețiȘtergere