miercuri, 17 martie 2010

Bipolaritatea erorilor (I)

(din articolele mele vechi) 

Articol apărut în IALOMIŢA LIBERĂ 

Cotidian independent politic, social şi cultural Anul I – Nr. 59, miercuri 11 aprilie 1990, p.2 

          Revoluţia din decembrie [ce naiv eram în 1990!] ne oferă o şansă istorică; această şansă este ameninţată însă de numeroase primejdii. Printre aceste primejdii se află şi cea care constituie manifestarea unei aşa-numite „legi a bipolarităţii erorilor”, enunţată de Gaston Bachelard astfel: „Îndată ce o dificultate se dovedeşte importantă, poţi fi sigur că ocolind-o (gândirea – n.n.) se va izbi de un obstacol opus”. Cu alte cuvinte, încercând să evităm erori de un anumit fel, săvârşim erori de tipul opus.

          Nu punem în discuţie aici caracterul legic al unei astfel de tendinţe, ci doar constatăm că un asemenea fenomen există, nu numai în planul gândirii, ci şi al comportamentului, primejduind şansa noastră istorică.
          Exemple de erori bipolare:
- de la adularea puterii, în timpul dictaturii, s-a ajuns, în prezent, la ura faţă de puterea politică, la tendinţe de subminare a ei, anarhice;
- de la subordonarea mută, impusă prin aparatul coercitiv – la o intoleranţă zgomotoasă;
- de la supraevaluarea „democraţiei muncitoreşti originale” (în fapt, aplicarea reţetei staliniste) – la respingerea oricărei democraţii originale (în fapt, opţiunea pentru reţeta occidentală);
- de la erijarea lui Ceauşescu în „demiurgul României moderne” şi „facerea” ţării începând cu congresul al IX-lea – la concluzia că, în prezent, „o luăm de la capăt”;
- de la fetişizarea „ctitoriilor epocii Ceauşescu” – la ura împotriva acestora, calificate, în bloc, drept „inutile”, „faraonice”, „kitsch”;
- de la munca înstrăinată, răpirea timpului liber – la o anume ostilitate faţă de muncă, manifestată prin lucrul sub capacitatea de producţie, prea multe greve, imperativul (inoportun ?) al reducerii săptămânii de lucru;
- de la dorinţe reprimate – la exacerbarea revendicărilor;
- de la prezentarea în culori sumbre a „lumii capitalului” – la prezentarea ei ca societate perfectă;
- de la carierismul citatologic [citatoman] comunist – la oportunismul de azi care crede că este suficient să strige „jos comunismul” pentru a-şi asigura „un loc în faţă” etc.;

          Insistăm asupra unei astfel de erori. În ultima parte a vechiului regim s-a trâmbiţat o iluzorie „unitate” de granit a întregii noastre naţiuni în jurul centrului său vital (P.C.R.), a secretarului său general, o unitate a scopurilor, lipsa oricărei contradicţii antagoniste în societate. În timpul dictaturii s-a reprimat orice disidenţă, orice exprimare liberă a opiniei. Orice luare de cuvânt oficială trebuia să înceapă cu elogierea „mult iubitului şi stimatului” şi a „mult stimatei”, să exprime „adeziunea” fermă la politica partidului şi a „genialului conducător”. „Cel mai iubit fiu al poporului” era, în realitate, cel mai urât şi, totuşi, prin falsificări, era declarat „reales în unanimitate” de popor pentru a-l conduce.

           S-a acumulat o ură imensă în sufletul naţiunii faţă de dictatură, o repulsie faţă de conceptele discreditate de ea (unitate, adeziune, unanimitate, consens etc.) care se manifestă în prezent prin unele atitudini şi abordări teoretice (desigur, acestea nu se explică exclusiv printr-o stare afectivă).
          Astfel, există tendinţa de împărţire a Revoluţiei din decembrie în „felii” (exemplu: „Revoluţia de la Timişoara”) şi disputarea dreptului de proprietate asupra Revoluţiei sub forma deghizată a prolemei datei sărbătorii naţionale (16 şi nu 22 decembrie !), ori a problemei „emanaţiei adevărate a Revoluţiei” (Proclamaţia de la Timişoara sau F.S.N. şi platforma sa ?).

          Printre obiectivele Proclamaţiei de la Timişoara (11.III.1990) se află „reeuropenizarea României”, „reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene”, „descentralizarea economică”, dar şi o suspectă „descentralizare administrativă”. Se înţelege, cumva, prin „reeuropenizare” un soi de „omogenizare” forţată, în care valorile naţionale sunt sacrificate pe altarul unor „imperative superioare” ? Dacă tot vrem democraţie, este bine să ştie tot poporul.

7 comentarii:

  1. SOS !

    Am necazuri. Nu mai pot posta articole în acest pseudo-blog "al meu". Iniţial n-am putut posta folosind instrumentele de la "Postare nouă". Apoi am reuşit să postez articolul "Bipolaritatea erorilor (I)" folosind instrumentele de la "Postări nefinalizate". Acum nu mai pot posta nici în acest fel.
    Nu pot nici să editez articolele.
    Tot ce pot face este să scriu comentarii la propriile articole.

    Imposibilitatea de a posta şi edita articole o fi doar consecinţa propriei mele prostii, sau Big Brother, nemulţumit de textele mele, mi-a luat jucăriile ?

    RăspundețiȘtergere
  2. O să scriu și eu un comentariu la articolul dvs., însă în primul doresc să vă răspund la nedumerirea pe care ați exprimat-o. Cred că este vorba de o hibă a blogului, de o eroare tehnică, nicidecum de un complot, mi s-a întâmplat și mie să am (o singură dată) probleme cu blogul. Mai încercați, dacă nu, poate ar fi bine să vi-l recreați în wordpres, care este mai fiabil, se pare.

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Este un articol bun, care a făcut o radiografie pertinentă a situației haotice de după lovitura de stat (pe fondul intervenției străine și a mișcării maselor) din decembrie 1989, haos din care, așa cum am văzut cu toții, unii au ieșit foarte bogați. De fapt ce s-a întâmplat? Eșalonul doi, din partid și securitate (o anumită gașcă) iritat că în comunism nu puteau să se folosească de ceea ce acumulaseră și că, dacă ar fi picat regimul, ar fi fost enorm de prăduit, de împărțit, au pus umărul și l-au dat jos pe Nicolae Ceaușescu. Gașca de foști securiști și politruci s-a îmbogățit enorm, sub oblăduirea frustratului, în regimul trecut, datorită setei lui mari de putere, Iliescu, frustrare pe care Ceaușescu a plătit-o cu viața. Oricum, pentru ceea ce urma, era bine să i se închidă gura definitiv.

    Vorbind de declarația de la Timișoara, mai nou acum se vehiculează din ce în ce mai mult teoria că poate într-un regim civilizat ar fi fost necesară, într-adevăr, o lustrație, toți foștii membri de partid să nu mai aibă voie să ocupe funcții de conducere în partide sau în cadrul administrației de stat sau să cadideze pentru Legislativ. De ce? Așa ar fi avut șansa să vină la conducere generații tinere, mai puțin aplecate spre corupție și hoție. Atunci, în 1990, această teorie părea creația unor scelerați, în condițiile în care poporul îl identificase în Iliescu pe noul tătuc, care va avea grijă de el, ceea ce s-a văzut că a fost o mare eroare. Este adevărat, mulți oameni corecți, foști membri de partid, cum a fost și tatăl meu, ar fi suferit din cauza asta pe nedrept, dar așa poate s-ar fi scăpat de cei care contează, gen Iliescu și gașca. De fapt, am înțeles că în alt state, foste din Blocul Estic, chiar așa s-a procedat.
    Dar la noi, cei care au luat puterea erau cu toții foști, cu funcții de conducere în partid și securitate, ce erau să facă, să se îndepărteze ei pe ei înșiși?

    RăspundețiȘtergere
  5. @dl.Bogdan

    1). "Oricum, pentru ceea ce urma, era bine să i se închidă gura definitiv."

    Adică să fie ucis ?
    Soluţia uciderii adversarului politic mi se pare că nu face cinste speciei umane, în general. Poate că această soluţie are o oarecare justificare doar în defensivă, ca ultimă şansă pentru supravieţuire. Ideea că acei doi bătrâni, trădaţi de toţi foştii lor pupincurişti, trebuiau lichidaţi din acest motiv nu are aderenţă la mine. Propunerea ei de către un om care se declară în mod repetat creştin îmi creează dificultăţi suplimentare în înţelegere.

    2)."Vorbind de declaraţia de la Timişoara, mai nou acum se vehiculează din ce în ce mai mult teoria că poate într-un regim civilizat ar fi fost necesară, într-adevăr, o lustraţie, toţi foştii membri de partid să nu mai aibă voie să ocupe funcţii de conducere în partide sau în cadrul administraţiei de stat sau să cadideze pentru Legislativ. De ce? Aşa ar fi avut şansa să vină la conducere generaţii tinere, mai puţin aplecate spre corupţie şi hoţie."

    Există multe idei exprimate şi presupoziţii în acest text faţă de care sunt în dezacord. Asta nu pentru că eu însumi am fost membru al PCR (mă consider încă membru al PCR).

    - Mă surprinde uşurinţa cu care dv. vă declaraţi acordul cu ideea de "lustraţie", în sensul că 3 milioane de oameni ar fi trebuit deposedaţi de drepturile lor politice, în avantajul unor "generaţii tinere".

    - Cei 3 milioane de membrii ai PCR erau moşi şi babe ?

    - Păreţi a suferi de gerontofobie şi de juventolatrie: "generaţii tinere, mai puţin aplecate spre corupţie şi hoţie". Prejudecată, d-le. Nu ştiu ce înţelegeţi dv. prin "generaţii tinere", dar mulţi dintre rechinii care au prădat averea naţională, trecând-o în proprietatea lor privată şi a stăpânilor lor din străinătate, precum Dinu Patriciu, mulţi politicieni incompetenţi, corupţi şi dispreţuitori faţă de cei ce constituie Talpa Ţării erau tineri în momentul Marii Păcăleli.

    - Deşi nu toţi membrii PCR erau îngeri, primirea în PCR implica totuşi o selecţia valorică, nu putea pătrunde oricare prost, puturos, egoist, arivist.

    RăspundețiȘtergere
  6. Altă interpretare, altă filozofie.
    Sînteţi sociolog, cum puteţi evita simultaneitatea individgrup cînd este evident că atît omul, (ca de altfel orice entitate - formăexistenţăspirit)cît şi societatea sînt entităţi care nu pot fi disociate de această simultaneitate ca şi de altele (transformarespaţiutimp). Orice entitate este individ ca entitate (caz particular om,societate) şi este grup ca finitinfinit entităţi care o alcătuiesc. În acest context la care erori ne referim la cele de grup sau la cele de individ (om sau societate)de ce bipoleritate şi nu simultaneitatea erorilor. Tema poate fi convenţionalizată aşa ca dumneavoastră dar pierde din vedere că orice realitate are finitinfinite interpretări care aparţin simultan şi interpretului şi interpretatului. Atenţie embrionul finitinfinitelor interpretări este entitatea interpretată (realitatea interpretată), noi nu putem interpreta ceva despre care nu avem nici măcar idee, este ca şi cînd ne-am întreba dacă existăm cînd nu mai existăm. Subiectul este la fel de complex ca oricare altul, motiv pentru care nici o ştiinţă sau filozofie nu a descoperit capătul unei direcţii.(a descoperi capătul într-o singură direcţie ar însemna perfectul şi aici toată lumea este de acord că această perfecţiune pentru noi nu există) Din aceste motive mă opresc aici dacă doriţi continuarea mai discutăm. Subiectul rămîne finitinfinit, finit pentru că orice entitate este finită, ca şi noi, infinită pentru că orice realitate este infinită ca transformarespaţiutimp, ca formă existenţăspirit, etc. cu scuzele de rigoare.

    RăspundețiȘtergere
  7. Pentru teo

    ” de ce bipoleritate şi nu simultaneitatea erorilor”

    N-ați citit, sau n-ați înțeles conținutul articolului meu. Așa îmi explic paralelitudinea (finitinfinită-în-continuumulspațiutimp) a ideilor dv. față de ideile din articolul meu.

    Cu scuzele de rigoare.

    RăspundețiȘtergere