joi, 24 februarie 2011

Un nou blog, care promite a fi foarte interesant

Prietenilor mei, dar nu numai lor, le semnalez apariția relativ-recentă a unui nou blog, blogul domnului Nicolae Nicu. Articolele cuprind multe lucruri interesante și sunt scrise în mod curajos. De exemplu, ultimul articol, ”O fotografie ciudată...”, are ca punct de plecare o imagine inedită, cel puțin pentru mine, din momentul asasinării Ceaușeștilor.

luni, 14 februarie 2011

Aniversare

                Azi împlinesc 62 de ani. M-a născut mama pe 14 februarie 1949 (după 1989 am aflat că e ziua darurilor și a iubirii, ziua Sfântului Valentin). Părinții mei mergeau către o nuntă, dar nașterea mea a devenit prioritatea numărul unu și s-au întors acasă. În copilăria mea, apropiații familiei îmi spuneau Nuntașul.

                Când eram (mai) tânăr și la trup curat scriam în jurnalul intim bilanțuri și proiecte. Acum nu mai scriu decât ceea ce mi se pare a fi cugetarea cea mai înțeleaptă a omenirii: dacă dragoste nu e, atunci nimic nu e.

                Din motive lesne de înțeles, ”petrecerea” s-a produs ieri. Au fost prezenți copiii (4), nepoții (doi băieți, o fată și încă un băiat… ”pe drum”), nora și doi gineri din trei. Și, bineînțeles, partenera mea de-o viață. Bucuria cea mai mare a fost că se țin de neamuri, că se iubesc și se respectă reciproc, că se ajută la nevoie. Vedeți fotografii la pagina ”Foto-video”. Dar… așa cum ”croitorul nu are haine”, ”pantofarul nu are pantofi”, tot așa, fotograful nu are poze.

                Din partea surorii mele celei mari, Aurora (Lolica), aflată în suferință, soră care mi-a fost și Moș Crăciun, și profesoară, și reazem în situație de depresie, am primit o scrisoare, unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit vreodată. Eu am plâns, citind-o, dintr-o emoție pozitivă; dv. faceți din lectura acestei scrisori un prilej pentru a depăna amintiri proprii, care v-au umplut viața de sens.

                Era în iarna anului 1949. Februarie, noapte, între 13 și 14. În casă e cald și bine. Multă curățenie. Poate că fuseseră sărbătorile de iarnă, iar mama noastră – o minunăție de mamă – iubea enorm curățenia… a casei… a patului… a trupului în frica lui D-zeu. Folosea adesea cuvântul ”curvă” (îmi permit să-l folosesc și eu, pentru că-l găsesc și în Sf. Scriptură). De aceea poate noi am urît curvia și fiindu-ne frică de ea am fost cam ”geloși” și posesivi. Biata mama nu făcea distincție între păcat și persoana căzută în păcat. Le ura pe ambele.
                Îmi amintesc perfect. Lampa, lumina, încăperea. Noi (eu, mamaia dinspre mama, Joița) stăteam în tihnă pe patul acoperit cu o cuvertură de lînă pe care o țesuse mamaia dinspre tata. De altfel, casa, mobila, multe și minunate lucruri manuale, cuverturi, broderii erau confecționate de această harnică bunică, care a murit în putere (62 ani) și care a silit, cu dragoste, să lase celor doi copii, avere. Și le-a lăsat: case, pămînt, lucruri; multe și minunate. De mică mă odihneam în aceste ”daruri”, simțeam în ele hărnicia și dragostea unei mame. Și ea m-a iubit pe mine; dorea să fiu preoteasă.
                În seara aceea de februarie mă odihneam pe cuvertura minunată țesută de ea. Aveam numai 9 ani dar eram fericită. Dragostea bunicii, materializată într-o cuvertură, mă încălzea ca o îmbrățișare a ei. Spărgeam alene semințele coapte pe plită. Eu, mamaia, Joița. Deodată auzim zgomote și voci în prăvălie. Intrase cineva. Cine o fi ? Părinții noștri erau plecați la Cioara, la un văr (bogătaș) al tatălui meu (Andrei), la nuntă. Auzim glasul mamei, al tatălui. Ne miram. Era prea devreme să se întoarcă. Mamaia poate ghicise, eu parcă nu. În cameră intră mama noastră frumoasă și gătită ca la nuntă. E nemulțumită. Primul lucru pe care-l vede sunt cojile de semințe care se așternuseră peste preșurile albe imaculate ca un covoraș. ”Ce-i dezastrul ăsta ?” se întreabă ea. Mamaia cînd evoca mai tîrziu noaptea aceea zicea ”ce-i sihastrul ăsta”. Era primul lucru pe care-l observa mama, obsedată de ordine și curățenie.
                Apoi a intrat în camera de mijloc. Noi am adunat semințele și ne-am dus în salon, o cameră mai îndepărtată. Măsură strategică ce mă privea pe mine. Am adormit fericită și neștiutoare. Cum să nu fii fericită cu o bunică așa de veselă și de bună, care ne spunea la culcare rugăciuni sau îmi povestea basme.
                Dimineață frumoasă de iarnă. Soarele strălucea. Nu mai știu nimic ce făcusem. Momentul de care-mi amintesc mă arată îmbrăcată în ușa de la prăvălie cu spatele spre drum, cu fața spre tejghea, unde tata cîntărea un ”bulgăre de aur”. Un superb copil blond și grăsun. Îmi amintesc că primul meu gînd de copil a fost: ”E mai frumos ca Lușică !” Lușică (alt frățior al meu) murise cu câteva luni în urmă. Orchestra de lăutari de la nuntă a venit și i-a cîntat ”Nuntașului”. Membrii orchestrei l-au numit Nuntașul pînă ce au murit. Mai ales Stere Țuculoi.
                Iar ”Nuntașul”, după botez ”Valeriu”, creștea! Semăna mai mult cu mama pe latura morală. Iubea frumosul. Cuminte. La școală învăța bine și era smerit, timid. Începe să-și facă prieteni. Iubea copiii de mic. Mai tîrziu avea o întreagă trupă. Numai ce auzeai la poartă semnale… ”Valy, Valeruș, Valerică”. Se jucau mai mult de-a armata. Mă mir că n-a ales cariera militară.
                Iubirea față de copii iese la iveală în relația cu copiii mei. Cine s-a jucat cel mai mult din tot neamul cu Răzvan și Florian ? –” 'CHIU VA' ”, ca să-l cităm pe bebelușul Răzvan.
                Ce să mai spun după căsătorie… Iubire totală față de soție, ce-i drept, cam posesivă. Iubire față de copii. Materialicește o duceau la fel de greu ca noi, dar niciodată nu l-am auzit să se plîngă pe tema aceasta. Voia ca Mioara să facă toți copiii. A semănat dragoste și acum culege dragoste. Casa plină de copii și de nepoți.
                Ce să mai spun de relația lui cu sora Aurora. O relație plină de ascultare, de bun simț, de respect și de dragoste cuminte, interiorizată, un frate pe care poți să te bazezi, un frate de caracter.
                Mulți ani trăiască, Valică, și iubirea ta, ce izvorăște chiar fără să ne dăm seama, din Domnul nostru Iisus Hristos. La el găsim iubirea deplină, complet dezinteresată și nespus de generoasă, jertfelnică. Această iubire să-ți aducă mîntuirea sufletului !
                                                                                  Sora ta Lolica