sâmbătă, 31 august 2013

Comentarii diverse (august-septembrie 2013)


1). Comentarii la articolul „Stânga ornament”, de Florin Poenaru

Valeriu Stănescu spune:
29 august 2013 la 11:28

Găsesc, atât în articolul domnului Florin Poenaru, cât şi în unele comentarii, adevăruri care trebuiau spuse demult.

Restauraţia capitalismului, după 1989, s-a făcut în mod insidios. După un scenariu aplicat şi în alte ţări, Păpuşarii au folosit nemulţumirile reale ale cetăţenilor acestei naţiuni faţă de abuzurile regimului ceauşist pentru a răsturna vechiul sistem, socialist („socialist-totalitar”, cum îl numeşte profesorul Ioan Scurtu), cu un capitalism deghizat prin sofisme şi termeni vagi. De cele mai multe ori i s-a spus „democraţie”. Au fost ucişi oameni pe străzi, pentru a provoca setea de răzbunare şi, prin aceasta, pentru a-i determina să treacă de la atitudinea anticeauşistă la atitudinea antisocialism (contra „comunismului”). Au fost ademeniţi oamenii cu vorbe plăcut-mirositoare, precum „libertate”, „demnitate”, „prosperitate”. Din câte ştiu, cu o singură excepţie, niciodată nu s-a spus, timp de mai mulţi ani, că se restaurează capitalismul, ci s-a spus că se instaurează „democraţia”. Excepţia pe care am menţionat-o constă în faptul că Alexandru Bârlădeanu a spus, la un moment dat, că trebuie să întrebăm oamenii ce vor: vor o reformare a sistemului existent atunci ? vor capitalism ? Dacă vor capitalism, trebuie să le spunem oamenilor că acesta implică şi şomaj, şi inflaţie, şi polarizarea averilor. Emil Constantinescu declara într-o emisiune tv. că, în timpul campaniei pentru alegerea Preşedintelui României, i se recomanda, încă, să nu spună că prin programul său vrea să instaureze capitalismul ! Ulterior, s-a aplicat, în mod abuziv, eticheta de „revoluţie anticomunistă” peste răscoala din decembrie 1989. Au existat, desigur, şi forţe care au vrut capitalism, dar nu ăsta a fost obiectivul majorităţii cetăţenilor. După cum se poate constata din saitul domnului Marius Mioc, chiar lideri ai „revoluţiei” au spus, atunci, că nu vor capitalism. Lorin Fortuna : „Noi nu ne pronunţăm împotriva socialismului! Nu vrem să reinstituim, să avem capitalismul. Vrem un socialism democratic!” „De asemenea, noi nu confundăm Partidul Comunist Român cu Nicolae Ceauşescu!”


În construcţia sistemului capitalist actual, „stânga” nu este nici măcar precum cuiul lui Pepelea. Este o stângă mincinoasă, cu funcţie manipulatoare. Cum ar trebui să fie stânga autentică o spune domnul Poenaru: „O poziție coerentă de stânga și asumată politic nu caută să apere o pătrățică specială pentru stânga în spațiul local (să avem și noi o stânga aici, ca să fim în rândul lumii), ci vizează destructurarea acestui spațiu, și, mai îndrăzneț, își dorește răsturnarea din temelii a ordinii existente pentru că este fundamentată pe tot felul de inegalități și forme de exploatare.”

Domnul Sorin Muncaciu exprimă, în comentariul său, un alt adevăr. Critica de la stânga a sistemului este necesară, dar insuficientă; este nevoie şi de practica politică: „Critica “sistemului ticalosit” este legitima pe toate fronturile , academic sau concret, pentru ” cei de jos” contra celor de sus. Solutia insa, in opinia mea , nu poate fi decit politica , rectae , constituirea unei formatiuni de stinga care sa elimine impostura PSD , sa excluda total politicienii tranzitiei de pina acum si , sa readuca societatea romaneasca la normalitate.”

Îmi place să cred că prin „sistemul ticăloşit” domnul Sorin Muncaciu înţelege sistemul instaurat în mod insidios după 1989.

ion din balon spune:
29 august 2013 la 12:31

Dl. Poenaru, cate zile de munca efectiva aveti in aceasta viata? Habar n-aveti pe ce lume traiti: experienta de lucru in comert zero, experienta de lucru in servicii zero, experienta de lucru in depozite zero, experienta de lucru in orice fabrica zero, experienta de lucru in agricultura zero etc Toata viata ati fost un intretinut, un pierde vara. Si cand unui pierde vara i se taie bugetul de unde sugea cu relaxare, el devine socialist, cu tupeul tipic unui om fara “insusiri”. Daca as fi in locul lui Soros, te-as pune sa platitesti toata bursa pe care ai tocat-o cu nesimtire la Budapesta si din care n-ai inteles nimic. Btw, lucrarea macar ai terminat-o? O asteptam cu sufletul la gura de ceva ani, sa stii! Pana atunci, “hai sictir,Florine!”, dupa vorbele de aur ale tonomatului tau Rogozanu.

Valeriu Stănescu spune:
29 august 2013 la 12:52

Ai şi ceva IDEI ? Sau ai doar AFECTE ?
Voi, ăştia “de dreapta”, parcă sunteţi ştanţaţi. De la cei cu ifose de intelectuali rafinaţi, până la cei cu “replici” de felul “hai sictir,Florine!” Trăsăturile voastre comune sunt aroganţa, autocaracterizarea ca “elită”, dispreţul şi chiar ura faţă de dezavantajaţii sistemului care vă garantează vouă privilegii prin munca celor pe care-i dispreţuiţi. Sunteţi precum porumbelul din cunoscuta imagine cu tâlc filozofic: “Porumbelul, în zborul lui, ar putea crede că ar zbura mai uşor, dacă n-ar fi aerul care-i opune rezistenţă” !

Rammstein spune:
29 august 2013 la 13:36

@VS
pai “Pana atunci, “hai sictir,Florine!”, dupa vorbele de aur ale tonomatului tau Rogozanu” pare ca vine nu de la interlocutorul tau, CI DE LA ASTIA DE STANGA cand dau de zidul realitatii!
“dezavantajaţii sistemului care vă garantează vouă privilegii prin munca celor pe care-i dispreţuiţi.” asta-i culmea, cand dupa mine mai muncesc (adica mai dau eu, identificand CORECT in societate ce e de dat) cativa!

Valeriu Stănescu spune:
29 august 2013 la 13:48

Vă mulţumesc pentru materialul didactic oferit pentru a exemplifica ceea ce scriam mai sus.

Rammstein spune:
30 august 2013 la 9:19

Cu placere…, studiind asta(zicerile mele) studiati de fapt realitatea(care nu va convine, dar nu o puteti nega,ASTA E, ASA E, NATURALA!)!

ioan oprea spune:
30 august 2013 la 0:21

Aici nu-i vorba de salariati versus patroni.Nu de proteste transformate in Revolutie are lumea nevoie.S-a vazut unde duce:la teroare.Pur si simplu “presiunea” consta in strigate mai mult sau mai putin in pustiu pe care masa salariala in amortire le poate auzi si se poate contamina,iar factorii politici decidenti ,de teama partidului de stinga existent si care ar putea capitaliza nemultumirea vor ceda social si vor imblinzi Sistemul.

Valeriu Stănescu spune:
30 august 2013 la 7:43

Astea-s poezii, domnule. Nici măcar pamflete. Adică ei ne trag pe roată, iar noi trebuie doar să aruncăm cu flori în ei ?

Auzi: “Aici nu-i vorba de salariati versus patroni.Nu de proteste transformate in Revolutie are lumea nevoie.S-a vazut unde duce:la teroare.”

Ce vorbiţi, Înţelepciunea Voastră !? Dar teroarea lor este bună ? Mie îmi pare că dv. sunteţi dintre Ei ! Altfel nu-mi explic grija asta pentru cei care ne expropriază de propria noastră ţară, care ne supun la tot felul de umilinţe (unde eraţi când ne-au dat cu flit, celor 7,4 milioane de votanţi ?), care ne supun genocidului (mor oamenii ca muştele, pentru că n-au medicamente şi, în general, asistenţă medicală de calitate, pentru că natura este devastată, otrăvită, pentru că produsele alimentare sunt toxice etc.).

Doamne, în ce grad de manipulare am ajuns ! Nu faptul că în curând vom fi un popor fără ţară este lucrul cel mai rău, ci această manipulare diabolică; manipularea este comparabilă cu SIDA: SIDA distruge sistemul imunitar al trupului, manipularea distruge sistemul imunitar al spiritului, discernământul.

Oameni buni, suntem în lumea lui Orwell !

Rammstein spune:
30 august 2013 la 9:24

@VS
NU,SUNTETI IN AFARA LUMII LUI 2013!Orwell a trecut, voi nu vreti sa va situati in 2013, sunteti anacronici cu restul planetei,atemporali cu globalizarea!


2). Comentariu la articolul:  „20 de probleme juridice înexploatarea de la Roşia Montană”, de Redacţia


Valeriu Stănescu spune:
29 august 2013 la 13:05 


C-tin spune:
29 august 2013 la 22:22

De ce nu se ţine cont de Art 135 alin2 lit d) şi Art 136 alin 3 din Constituţia României şi să se ceară acordul proprietarului ( POPORUL ROMÂN )?
Art.135 (2) d)
(2 ) Statul trebuie să asigure:
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.
Art.136 ( 3 )
Bogăţiile de interes public ale subsolului , spaţiului aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil , de interes naţional ,plajele, mareateritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusive al propietăţii publice.
Care este interesul naţional ( pentru Patrulaterul Aurifer, Uraniu din Retezat, petrol din Platforma continentală, Gaze din şisturi bituminoase, Păduri şi Ape Minerale) explicitat, chiar dacă local este convenabil ?
SA NU UITAM CA BOGATIILE SUPRATERANE, TERANE SI SUBTERANE APARTIN POPORULUI ROMAN SI NU ADMINISTRATORILOR VREMELNICI .
Când s-a dat spre concesionare în vederea exploatării a diferitelor bogăţii definite de Constituţie, a fost întrebat şi PROPRIETARUL ( POPORUL ROMÂN ) ?
DACĂ NU AU FACUT-O, CEI VINOVAŢI SĂ PLECE DE LA CONDUCERE ( Indiferent de nivel – pentru abuz în serviciu ) ŞI SĂ PLĂTEASCĂ CU AVEREA PROPRIE ŞI A FAMILIEI PRECUM ŞI CU LIBERTATEA.

Valeriu Stănescu spune:
30 august 2013 la 7:17

Trăim un coşmar. În curând vom fi un popor fără ţară. Urmează înstrăinarea tuturor resurselor şi a capacităţilor productive care au mai rămas. Vor să înstrăineze şi Nuclear-Electrica. Vor să ofere spre vânzare către marii capitalişti străini şi pământul. Dacă ni se trage de sub picioare şi pământul, ce ne mai rămâne ? Aerul ? Ce vom lăsa copiilor şi nepoţilor noştri ? Datorii ? Unde-i dreptatea ? Unde-i democraţia ? Cozile de topor o duc “bine, merci”, iar pe Ceauşescu l-au împuşcat pentru că, cică, ar fi “subminat economia naţională”.

Rammstein spune:
30 august 2013 la 9:33


mai uitati-va ce se intampla in 2013 si in restul planetei: lupta de existenta e dura, in globalizare nu rezista socialismul,nationalismul,toate tarile vand ce pot(Romania nu poate produce ceva vandabil si atunci supravietuieste cum poate!)!
Mai laxati,mai pragmatici ca altfel pierdeti total contactul cu lumea contemporana!Si e dur dupa aia!


3). Comentarii la articolul „Extremişti!i!i!i!i”, de Costi Rogozanu 

M. Chemono spune:
30 august 2013 la 19:32

Nu este suficient sa ai opinii sanatoase daca nu ai aparatul si cunostintele necesare sa le argumentezi (e drept, n-ar mai fi opinii, atunci). Eu sunt permanent mirat de caracterul infantil al disputelor care depasesc un anumit nivel din media romanesti, online sau pe suport clasic. Nu vad nicaieri inteligenta de a pleca de la principii solide, de baza, – totul se bazeaza pe ideologie, pe citate din filozofi, pe atitudine, pe manevre populiste etc. Intr-o tara plina de ingineri – oameni care pun mare pret pe experiment, pe economie a resurselor, pe dezvoltari solide rationale – voi nu reusiti sa creati o legatura cu principalul segment educat si mult mai de stanga decat va place voua sa credeti (oamenii educati sunt, in general, de stanga). Atitudinea asta dispretuitoare si elitista este contraintuitiva pentru multi mai ales cand se produce pe web2.o, adica intr-un mediu al carui rost este chiar cladirea cunostintelor si a reprezentarilor sociale. Sa dispui de un aparat discursiv de varf si sa nu folosesti din el decat mars, pa, mori, sau mai stiu eu ce, este, din punctul meu de vedere, un fapt extrem de trist si, in plus, cu nimic diferit fundamental de atitudinea lui Liiceanu (parca, din memorie) care justifica lipsa opozitiei interne din perioada pre-89 prin lipsa de merit a populatiei. Energia la stat, asigurari medicale universale – fara medicina cu doua viteze sau cu doua sisteme -, impozite progresive, incurajarea muncii in comun a loturilor agricole, descurajarea acumularilor enorme funciare sau financiare, ei bine, toate acestea sunt de preferat dpdv practic pentru ca am duce-o toti mai bine si am avea parte de o tara cu mai putine excese, cu oameni sanatosi si bine educati. Solutiile astea vin din necesitati, sunt bine documentate. Cineva trebuie sa le spuna, voi insa veniti cu ideologii, cu atitudini microbiste de genul eu sunt maoist sau leninist si va luati la tranta cu altii care se declara neo-liberali sau chiar, ca in cazul lui Paul Cernat, cu aceia care cer o oarecare libertate individuala. Ar trebui sa intelegem o data pentru totdeauna ca ideologia nu este decat ciunga pentru uzul maselor, discurs predigerat manipulator. Daca il pui pe om in mijloc si-ti centrezi interesele pe satisfacerea nevoilor lui pentru ca asta este epoca in care traim atunci nu mai trebuie sa scrii cearceafuri intregi lobby-style pentru ca, de obicei, solutiile optimale sunt si singulare. Eu citesc de ceva vreme CA si, posibil si din cauza unor deficiente personale, nu mi-am dat seama pana acum care este scopul sitului astuia. Este o afacere (nimic de spus atunci, din partea mea va doresc sa va imbogatiti), este o lupta in interiorul establishment-ului cultural in care niste marginali incearca sa se pozitioneze central asa cum sustine Manolescu (la fel, mult succes) sau este o incercare onesta de a arunca niste idei in forum si de a le expune discutiei? Acceptati ca va puteti insela si schimba ideile? Care sunt criteriile? Ar mai fi multe de spus dar ma opresc aici, cum spuneam, nu-mi dau seama daca merita efortul.

Valeriu Stănescu spune:
1 septembrie 2013 la 14:51

@M. Chemono
1). „Eu sunt permanent mirat de caracterul infantil al disputelor care depasesc un anumit nivel din media romanesti, online sau pe suport clasic.”

Dacă au „caracter infantil”, ce nivel depăşesc ? Nivelul intrauterin ?

2). „Energia la stat, asigurari medicale universale – fara medicina cu doua viteze sau cu doua sisteme -, impozite progresive, incurajarea muncii in comun a loturilor agricole, descurajarea acumularilor enorme funciare sau financiare, ei bine, toate acestea sunt de preferat dpdv practic pentru ca am duce-o toti mai bine si am avea parte de o tara cu mai putine excese, cu oameni sanatosi si bine educati.” (…)
„voi insa veniti cu ideologii, cu atitudini microbiste de genul eu sunt maoist sau leninist si va luati la tranta cu altii care se declara neo-liberali sau chiar, ca in cazul lui Paul Cernat, cu aceia care cer o oarecare libertate individuala. Ar trebui sa intelegem o data pentru totdeauna ca ideologia nu este decat ciunga pentru uzul maselor, discurs predigerat manipulator.”

Înţeleg că dv. propuneţi să renunţăm la ideologii şi să preferăm acţiuni precum cele pe care le daţi ca exemplu.

Discursul dv. are, însă, presupoziţii false.

Dv. nu aveţi în vedere oamenii reali, cu interese proprii, divergente, ci oameni abstracţi, năluci conceptuale. De exemplu, spuneţi că, aplicând măsurile pe care le propuneţi, „am duce-o toti mai bine”. Pentru fiecare dintre măsurile pe care le propuneți ar sări categorii de oameni reali care v-ar strânge de gât, pentru că acele măsuri nu le percep ca fiind „de bine” pentru ei. „Energia la stat” ? Toţi şmecherii care s-au îmbogăţit din privatizarea resurselor energetice, în frunte cu mari capitalişti internaţionali, v-ar trage pe roată.
Scrieţi: „Daca il pui pe om in mijloc si-ti centrezi interesele pe satisfacerea nevoilor lui pentru ca asta este epoca in care traim atunci nu mai trebuie sa scrii cearceafuri intregi lobby-style pentru ca, de obicei, solutiile optimale sunt si singulare”

Pe care om să-l punem în mijloc, domnule ? Dv. aţi introdus oamenii reali în malaxorul dv. teoretic şi aţi obţinut un „om” teoretic, abstract, o nălucă, având nişte nevoi ireale. Oamenii reali sunt diferiţi şi au nevoi diferite, uneori antagoniste. Nu e raţional „să pui în mijloc” pe patronul lacom şi pe angajatul lui „la negru”, pe capitalistul din industria medicamentelor şi pe bolnavul sărac fără asigurare pentru sănătate, pe bancherul cămătar şi pe cel nevoit să contracteze credit pentru a supravieţui şi să afirmi că au aceleaşi nevoi !

Nu ştiu dacă argumentele dv. sunt de tip sofistic sau doar paralogistic, dar, cu siguranţă, sunt greşite, pentru că au premise false. Ideologiile nu sunt tâmpenii, ci exprimă în plan teoretic nevoi, interese reale, conflicte reale. Este adevărat că ele au, uneori, şi funcţie manipulatorie. Dar sunt, din acest punct de vedere, mai puţin periculoase decât „teoriile” care pun la un loc („pun la mijloc”) şi capra şi varza, şi lupul şi oaia, şi exploatatorul şi exploatatul.

M. Chemono spune:
3 septembrie 2013 la 0:01

1 – Exprimarea n-a fost chiar inspirata, sunt de acord, voiam sa spun ca oameni care scriu bine, care stapanesc formalismul exprimarii elegante, adica, oameni evident educati si cititi, nu reusesc sa argumenteze corect. Primul exemplu care imi vine in minte este ratiunea existentei lui Dumnezeu intr-un articol al lui Plesu – exista pentru ca eu nu concep ca s-ar putea sa nu existe. O asemenea centrare a universului pe persoana proprie este, evident, infantila (faza pre-operatorie, pana la 7 ani, in teoria dezvoltarii cognitive a lui Piaget).


2 – Moartea ideologiei nu-mi apartine nici in exprimare nici in concept, ea este bine explicata de Bell in “The end of ideology” si este, deasemenea, sustinuta de Habermas. Ideea este ca nu mai avem nevoie de mari naratiuni sau ideologii in epoca post-industriala si ca am ajuns la un nivel cognitiv care ne permite sa judecam fiecare caz in parte, sa acceptam sau sa respingem fenomene, structuri etc functie de meritele fiecaruia in parte. Asta este linia de gandire a avatarului marxist al scolii de la Frankfurt (Frankfurter Schule). Nu stiu daca sunteti familiar cu teoriile acestui curent, pe scurt, este vorba despre posibilitatea realizarii idealurilor iluminismului – libertate, egalitate, solidaritate – pe masura ce gradul de rationalitate al oamenilor creste si tehnologia se modernizeaza in traditia Kant, Hegel, Marx, Horkheimer si Adorno (prima generatie, pesimisti la adresa culturii burgheze generatoare de aporii, proiect al modernitatii esuat), Habermas (a doua generatie, optimist moderat – se poate dar trebuie sa ne punem capu’ la contributie si sa colaboram intre noi). Aceasta este marea intrebare a marxismului: cum poate omul sa fie fericit? Nu este vorba despre interesele minore, zilnice, ci despre cadrul general. Daca ne punem de acord ca aceste principii sunt necesare (utopii care merita inca sa fie urmarite – Habermas) atunci solutiile nu sunt chiar asa de numeroase. Experienta noastra ne arata ca atunci cand doua sisteme (privat si de stat) exista in paralel intr-un domeniu (sanatatea, de ex.) sistemul privat il capuseaza pe cel de stat si atunci solutia optimala ar fi sa nu existe decat un singur mod – total privat sau de stat. Cum cel privat este mai scump pentru ca trebuie luat in calcul si profitul, rezulta ca ne putem trata mai ieftin intr-un sistem detinut si coordonat in totalitate de stat. Exemplul asta arata ca putem vorbi rational fara sa implicam concepte exterioare de stanga, dreapta sau liberalism. La asta m-am referit cand am zis ca trebuie sa punem in mijloc omul (proiectul iluminist) si ca nu avem nevoie de ideologii. Pe de alta parte nu cred ca are cineva ceva de castigat daca ne apucam sa impunem reguli frizeriilor sau cordoneriilor.

Valeriu Stănescu spune:
Comentariul așteaptă să fie moderat. 
29 decembrie 2013 la 11:43
Pentru M. Chemono
Controversa noastră a început în momentul în care eu mi-am declarat dezacordul faţă de opinia dv. potrivit căreia ar trebui să renunţăm la ideologii: „voi insa veniti cu ideologii, cu atitudini microbiste de genul eu sunt maoist sau leninist si va luati la tranta cu altii care se declara neo-liberali sau chiar, ca in cazul lui Paul Cernat, cu aceia care cer o oarecare libertate individuala. Ar trebui sa intelegem o data pentru totdeauna ca ideologia nu este decat ciunga pentru uzul maselor, discurs predigerat manipulator.”

Împotriva contraargumentelor mele veniţi cu noi contraargumente.

Scrieţi:
1). „Moartea ideologiei nu-mi apartine nici in exprimare nici in concept, ea este bine explicata de Bell in “The end of ideology” si este, deasemenea, sustinuta de Habermas.”

Acesta este doar un argument de tipul magister dixit.

Mai scrieţi:
2). „Ideea este ca nu mai avem nevoie de mari naratiuni sau ideologii in epoca post-industriala si ca am ajuns la un nivel cognitiv care ne permite sa judecam fiecare caz in parte, sa acceptam sau sa respingem fenomene, structuri etc functie de meritele fiecaruia in parte.”

Ignoraţi realitatea. Nu putem reduce judecăţile din domeniile politic, economic (unde există interese, opţiuni, preferinţe divergente) la judecăţi de tip matematic, care au valoare universală şi obiectivitate necontestată. În cazul judecăţilor din aceste domenii, puternic contaminate ideologic, oamenii nu participă cu intelectul pur, ci cu întregul lor sistem de valori, inclusiv cu interesele lor, în consecinţă deciziilor nu vor putea fi luate prin concluzii logic-constrângătoare.

3). „Aceasta este marea intrebare a marxismului: cum poate omul sa fie fericit? Nu este vorba despre interesele minore, zilnice, ci despre cadrul general. Daca ne punem de acord ca aceste principii sunt necesare (utopii care merita inca sa fie urmarite – Habermas) atunci solutiile nu sunt chiar asa de numeroase.”

Într-adevăr, asta-i o utopie. Privilegiaţii unui sistem social nu vor accepta aceste „principii”, nu vor renunţa la fericirea lor concretă pentru a face posibil „cadrul general” al fericirii.

4). „Experienta noastra ne arata ca atunci cand doua sisteme (privat si de stat) exista in paralel intr-un domeniu (sanatatea, de ex.) sistemul privat il capuseaza pe cel de stat si atunci solutia optimala ar fi sa nu existe decat un singur mod – total privat sau de stat. Cum cel privat este mai scump pentru ca se trebuie luat in calcul si profitul de unde rezulta ca ne putem trata mai ieftin intr-un sistem detinut si coordonat in totalitate de stat. Exemplul asta arata ca putem vorbi rational fara sa implicam concepte exterioare de stanga, dreapta sau liberalism. La asta m-am referit cand am zis ca trebuie sa punem in mijloc omul (proiectul iluminist) si ca nu avem nevoie de ideologii.

Dv. chiar sunteţi naiv. Cum o să renunţe, de bunăvoie, capitalistul la profitul atât de drag inimii lui ?
În opinia mea, atât timp cât în lume vor exista clase sociale cu interese antagoniste, ideologiile nu vor putea fi abandonate. Cel mult se va simula, în mod făţarnic, ipocrit că se abandonează. Aşa-zisa abandonare a ideologiilor este doar un mijloc de manipulare. Teoria „dezideologizării” este păguboasă pentru mişcarea de stânga autentică. Restauraţia capitalismului în România (şi nu numai), după 1989, s-a făcut într-un mod insidios: în mod metodic, au fost dezactivate considerentele, judecăţile din domeniul ideologiei marxiste. Îmi amintesc un articol al marelui manipulator Silviu Brucan: „Fără isme” (adică fără termeni de tipul „comunism”, „capitalism”, termeni care ţin de ideologii ireconciliabile). Iar Emil Constantinescu, la câţiva ani după Marea Păcăleală din decembrie 1989, declara într-o emisiune a Alessandrei Stoicescu că în timpul campaniei electorale consilierii îi recomandau, încă, să nu spună că prin programul lui vrea să instaureze capitalismul în România !

Eu atât am avut de spus. Dacă nu v-am convins, înseamnă că nu mai am nicio şansă să vă conving. Deci acesta este ultimul meu comentariu pe această temă, a „dezideologizării”, aici.


4). Comentarii în Facebook

Kliment Vorosilov 
Sebastian, putem și trebuie să colaborăm cu toate forțele cu adevărat de stânga, inclusiv cu anarhiștii. Ceea ce ne unește, un lucru extrem de important, este lupta împotriva capitalismului neoliberal.

Valeriu Stănescu 
Trebuie să distingem între 1). anarhismul de stradă, care acţionează instinctiv, nu în baza unor principii şi 2). anarhismul fundamentat teoretic.

Cum poţi colabora cu anarhismul instinctiv (cu zurbagiii) împotriva capitalismului ? Există alternativele: a). devenind, noi înşine, zurbagii; b). ridicând protestul lor instinctiv la un protest conştientizat, orintat de un scop bine elaborat, anticapitalist.

Anarhismul raţional, adică fundamentat teoretic, este orientat împotriva oricărei autorităţi formale, oficiale, în principal împotriva statului, în schimb acceptă autoritatea (competenţa) profesională.

Aşadar anticapitalismul nu este o notă definitorie a anarhismului.

Nertan Sebastian 
Poi tocmai aici e absurditatea, Valeriu Stănescu , ca autoritatea provenita din competenta profesionala,e tot autoritate...si vrand nevrand se ajunge la acelasi lucru...la o societate ierarhica...dar ei nu realizeaza acest lucru...pt ca nu doar infirmierele vor fi obligate tot timpul sa asculte indicatiile(ordinele doctorului) sau muncitorii pe santier a inginerului,dar intreaga societate va fi nevoita sa se ghideze dupa indicatiile profesionistilor din diverse domenii,ca de exemplu economie si sociologie in gneral...deci e o iluzie sa poti sa crezi ca poate exista societate fara ierarhie..ea,ierarhia provine tocmai din competenta profesionala...Nu cred ca nici daca am avea un om multilateral dezolvatat (ceea ce e un concept al unui om care nu stiu daca va putea exista vreodata cu adevarat),nu vad cum ar putea disparea ierarhia... sigur coercitia poate disparea in momentul cand nivelul constiintei ajunge la un anumit nivel,dar ierarhia,eu nu cred ca poate disparea...

Valeriu Stănescu 
@Nertan Sebastian
Aşa este, referitor la inevitabila ierarhizare. La limită, orice ordine socială implică şi relaţii de subordonare.

Kliment Vorosilov 
Păi, d-le Valeriu, eu zic că trebuie să încercăm b)-ul. Tinerii pe care i-am cunoscut, la Occupy București, nu erau zurbagii deloc. Putem avea o colaborare cu astfel de oameni.

Valeriu Stănescu 
@Kliment Vorosilov
Cum spuneam şi într-o discuţie cu dl Florian Liviu, tactica inteligentă a comuniştilor ar trebui să aibă în vedere solidarizări parţiale, temporare cu alte categorii de oameni, nu în sensul de a-i păcăli pe acei oameni, ci în sensul "mergem împreună cât timp avem un scop comun".

Ioan Ionuț 
numai ca de fapt comunistul autentic nu are un scop, al lui. nu urmareste un beneficiu propriu. scopul lui e unul general si se refera la constructia unui alt sistem ale carui caracteristici sunt desprinse tocmai din analiza tarelor sistemelor precedente.

Valeriu Stănescu 
@Ioan Ionuţ
Un scop comunist nu este doar al unui om, ci şi al altora. Asta nu înseamnă că a fi comunist exclude calitatea de a fi om care are şi scopuri doar ale lui. Am dreptul la o periuţă de dinţi de uz strict personal. Un comunism în care n-ar exista decât scopuri comune ar fi un iad. Unii duşmani ai comunismului au speculat în această direcţie; de exemplu au spus că societatea comunistă presupune comunizarea femeilor.

Mihaela Aydoğdu 
e tocmai invers, nu comunismul ci capitalismul vede femeia un simplu instrument de productie.

Valeriu Stănescu 

Aşa e. Dar s-a exploatat, cu rea intenţie, o confuzie a comunismului de tip marxist cu acela platonician.

joi, 29 august 2013

Aprobarea exploatării de la Roşia Montană - "un act de trădare naţională"

În cotidianul.ro a apărut un articol semnat de profesorul Ioan Piso sub titlul "Un act de trădare naţională". Se referă la faptul că "guvernul României a aprobat proiectul de lege care permite exploatarea Roșiei Montane". 

Doar în cazul "Roşia Montană" ? România şi românii au ajuns în situaţia dezastruoasă în care se află printr-un lung şir de trădări din partea cozilor de topor.


Un articol care exprimă adevăruri cutremurătoare. L-aş aplauda, dacă l-aş putea contempla ca pe un produs de ficţiune, cu valoare intelectual-abstractă şi estetică. Dar el exprimă adevăruri cutremurătoare. Iar aplauzele mele ar fi ca râsul la priveghi.

Fraţilor, chiar nu putem depăşi stadiul acesta, al indignării fără urmări practice ? Iată, avem lideri, precum profesorul Ioan Piso.



UN ACT DE TRĂDARE NAŢIONALĂ

În 27 august, guvernul României a aprobat proiectul de lege care permite exploatarea Roșiei Montane și urmează a-l trimite Parlamentului. Am tot sperat că măcar în ultimul moment la guvernanții noștri se va vedea o licărire, dacă nu de patriotism sau de bun simț, fiindcă le-am cere prea mult, măcar de spirit de conservare. În ultimii 23 de ani au fost complici sau au săvârșit următoarele : devalizări de bănci, distrugerea agriculturii, vânzarea bucată cu bucată a fabricilor, înstrăinarea resurselor de petrol și de gaze naturale, tăierea pădurilor. Ce-au pus în loc ? Autostrăzi ? Un sistem uman de sănătate ? Pensii din care să se poată trăi ?

Dintre toate porcăriile făcute de la revoluție încoace, vânzarea Roșiei Montane este cea mai execrabilă. Banii pot fi puși la loc în bănci, fiindcă, nu-i așa ? avem de unde, pădurile cresc la loc, surse alternative de energie se mai pot găsi, agricultura se mai poate pune pe picioare. Mediul natural și patrimoniul național, odată distruse, nu mai pot fi înlocuite. Nici aurul înstrăinat, care de 2000 de ani constituie o bogăție a acestui popor, nu poate fi adus înapoi. Și pentru ce să renunțăm la toate astea, pentru o redevență nu de 4%, ci de 6%, marea realizare a actualului guvern ? Fiindcă toate celelalte câștiguri, locuri de muncă etc. sunt minciuni. Țara noastră acceptă astăzi în genunchi condiții pe care numai marile puteri colonialiste le-au impus coloniilor lor. Am pierdut, fără să știm, vreun război ? Acesta este statutul pe care actualii guvernanți ni l-au asigurat printre țările europene ?

Înfiorător este cinismul cu care i se promite companiei canadiene « dobândirea dreptului de folosință asupra imobilelor din perimetrul de exploatare până în mai 2014 ». Prin aceste « imobile » guvernanții înțeleg casele, grădinile moștenite din moși strămoși, bisericile și morții, iar noi înțelegem că locuitorii care nu pleacă de bunăvoie vor fi izgoniți în mai puțin de un an. Ce vor să demonstreze prin asta, în afara faptului că democrația asta a lor nu este mai bună decât comunismul ? Pentru asta am ieșit unii dintre noi în stradă în decembrie 1989 ?

Iată ce mai citim în impertinentul proiect de lege : « De asemenea, investitorul se angajează să întreprindă conservarea, amenajarea şi revitalizarea patrimoniului cultural, să asigure protecţia mediului şi eliminarea poluării istorice, să contribuie la dezvoltarea economică şi culturală durabilă a comunităţii din Roşia Montană ». În ce privește o dezvoltare durabilă de 15 ani, cred că toată lumea s-a lămurit. Cum stăm cu patrimoniul cultural și cu mediul ? Nu Ministerul Culturii și Ministerul Mediului, plătite din banii noștri, ar trebui să se îngrijească de ele ? Ele sunt însă agenții ale firmei canadiene și, de fapt, ale oricăror firme care au venit spre a jefui România. Nu a fost clar acest lucru din clipa în care un secretar de stat din Ministerul Mediului a devenit unul dintre directorii români ai firmei canadiene ? Oare nu veșnicul șef al patrimoniului din Ministerul Culturii a fost cel care a acceptat și a condus vânzarea patrimoniului cultural de la Roșia Montană ? Actualul proiect de lege cuprinde și prevederea perversă că nu în orice situație ar mai fi nevoie de descărcare de sarcină arheologică. Comisia Națională de Arheologie a fost, începând din anul 2001, decapitată și epurată, pentru a accepta descărcări ilegale de sarcină arheologică la Rosia Montană. Pentru a se înlătura orice risc, ei i-a fost lăsat în anul 2003 doar un rol consultativ, puterea de decizie fiind transferată funcționarilor din minister. Acum aflăm că nici nu mai este nevoie de descărcări arheologice. Prin urmare, patrimoniul național a ajuns la cheremul șmecherilor. Știu dnii Victor Ponta și Daniel Barbu că acesta este un act de trădare națională ? Cum își poate permite Ministerul Mediului să treacă atât de ușor peste faptul că imensul iaz de metale grele și cianuri rezultat din exploatare are fundul alcătuit din roci permeabile, că nu este betonat, că este sprijinit de un baraj de 185 de metri de felul celor care au provocat dezastre în diverse colțuri ale lumii ? Am avut noi vreodată în cursul istoriei un dușman care să-i dorească atâta rău acestei țări ?

Puțini știu că diverselor firme străine le este concesionată nu numai Roșia Montană, ci și întregul patrulater aurifer din Munții Apuseni, precum și părți întinse din Munții Maramureșului și ai Banatului. Roșia Montană este numai regina pe tabla de șah. Dacă va cădea regina, se va prăbuși totul. Nu putem permite să se întâmple asta.

Între cetățenii unei țări democratice și conducătorii lor există un fel de contract, consemnat într-o formă de constituție. Cei dintâi îi aleg pe aceia care să lupte, cu priceperea și cu puterile pe care le au, pentru propășirea nu a lor, ci a țării. Asta jură și aleșii noștri cu mâna pe Biblie, încheind cu « Așa să-mi ajute Dumnezu ! » Așa să-i și ajute ! Când erau în opoziție, actualii guvernanți, ne mai știind ce să facă pentru a obține voturi, au promis că se vor opune proiectului de la Roșia Montană. Iată-i acum cu câtă frenezie și inconștiență își încalcă promisiunile !

Contractul social între popor și conducători se apropie de ruptură. Va sosi clipa în care cetățenii acestei țări vor ieși în stradă și vor striga : « Afară cu vânzătorii de țară ! » Este dreptul lor moral.

Prof. dr. Ioan Piso

Președinte al Fundației Culturale Roșia Montană

duminică, 25 august 2013

Reflecţii asupra epistemologiei istoriei din România, de după 22 dec. 1989

autor: Valeriu Stănescu

1. Premisele principale ale studiului
                Prezentate succint, aceste premise sunt:
a). există o cunoaştere specializată, cunoaşterea istorică, manifestată ca o relaţie procesuală între:
·         un obiect al cunoaşterii istorice, desemnat prin termeni precum „istoria-realitate”, „realitatea-istorică”
·         şi un subiect al cunoaşterii istorice, istoricul sau alt om preocupat de istorie;
b). există rezultate ale cunoaşterii istorice, care constau în produse teoretice desemnate generic prin termeni precum „istoria-cunoaştere”, „istoria-discurs”, „istoriografia”;
c). există un nivel al reflecţiei, desemnat prin termenul „epistemologia istoriei”, în care obiectul cunoaşterii îl constituie produsele cunoaşterii istorice (istoria-discurs, istoriografia), considerate în raportul lor cu istoria-realitate, în principal sub aspectul adecvării la istoria-realitate.
                Specificul epistemologiei istoriei constă în cercetarea fundamentelor istoriei-cunoaştere (presupoziţiile, principiile care constituie „structura de rezistenţă” a istoriei-cunoaştere). Ea îşi pune astfel de întrebări: Este istoria o ştiinţă ? Cum putem să cunoaştem faptele istorice ? Există legi în istorie ? Care este natura explicaţiei în istorie ? [1, p.14] La ce foloseşte istoria (care sunt rosturile ei) ? [2, p.9-18] Putem anticipa procesele şi fenomenele istorice ? Când discursul epistemologic se referă la un (alt) discurs epistemologic vorbim de niveluri diferite ale reflecţiei epistemologice, nivelul meta-epistemologic fiind, el însuşi, epistemologic.

                2. Aspecte ale epistemologiei istoriei din România, de după 22 dec. 1989
2.1. Tablou de ansamblu
a). Declanşarea crizei epistemologice în domeniul istoriei s-a produs atunci când „regimul politic socialist-totalitar” [3, p.14] s-a prăbuşit, fapt care a determinat punerea sub semnul întrebării a paradigmei, de inspiraţie marxistă, pentru scrierea istoriei, impusă de regimul politic prăbuşit ca model unic.
                După monolitismul ideologic şi metodologic din vechiul regim a urmat „spiritul nihilist”, ca o manifestare a „bipolarităţii erorilor”, cum ar spune Ferdinand Gonseth. „Spiritul nihilist” nu este epistemologie a istoriei, căci nu este suficient de elaborat teoretic, dar a contribuit la declanşarea dezbaterile epistemologice. Profesorul Ioan Scurtu relevă originea politico-ideologică a „spiritului nihilist”, ca atitudine de contestare globală a „trecutului”: „De regulă, noul regim contestă orice realizare a regimului pe care l-a înlocuit, pentru a-şi justifica şi argumenta legitimitatea, voinţa de a „rupe cu trecutul” şi a asigura promovarea „valorilor adevărate””[11, p.14] „Spiritul nihilist” este un fenomen care se repetă în perioadele de tranziţie: „Ne amintim că în anii ’50 a dominat spiritul nihilist. Se afirma că tot ceea ce a creat ’istoriografia burgheză’ era o grosolană falsificare a realităţilor şi că abia după 1948 se putea reda poporului o istorie ştiinţifică, obiectivă, întemeiată pe învăţătura marxist-leninist-stalinistă. După 1989, s-a înregistrat acelaşi fenomen: prin mass-media s-a vehiculat teoria potrivit căreia ’istoriografia comunistă’ a falsificat trecutul, nu a creat nimic valabil, astfel că ’trebuie să o luăm de la zero’. Timp de câţiva ani, acest punct de vedere a avut o reală credibilitate, dovadă fiind repetatele întrebări adresate, în cele mai diverse împrejurări, istoricilor: ’Când o să ne redaţi istoria adevărată ?’ ”[11, p.14]
„Spiritul nihilist” nu lucrează cu evaluări critice profesioniste, receptive faţă de nuanţele realităţii, el funcţionează după o „logică” primitivă: e suficient să negi „istoriografia comunistă falsă” pentru a obţine „istoriografia adevărată”. De exemplu, dacă negi sloganul ceauşist „România se află pe drumul  edificării societăţii multilateral dezvoltate”, obţii propoziţia „adevărată”: „Regimul comunist din România devenise falimentar în toate domeniile (politic, economic, social)”. Aceasta este formularea dintr-un manual de istorie pentru clasa a VIII a unor sloganuri politice post-decembriste: „Industria este un maldăr de fiare vechi”, „Comunismul nu a creat nimic bun” [12, p.136]. „Spiritul nihilist” este prezent chiar şi în lucrări cu pretenţii de rafinament intelectual. Referindu-se la un proiect al istoricului Ioan Scurtu, Lucian Boia scrie: „Patru sunt ’pilonii’ existenţei noastre, ne spune istoricul: vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea. Exact cei invocaţi în epoca Ceauşescu, inclusiv, în repetate rânduri (obsesiv chiar) de Ceauşescu însuşi”. Supremul contraargument al istoricului Boia este: Cei 4 piloni ai fiinţării noastre istorice sunt „câh!”, pentru că au fost invocaţi în epoca Ceauşescu! [13, p.7]

b). Varietatea manifestărilor epistemologice
Sub aspect publicistic: lucrări clasice reeditate, precum N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice [4], A. D. Xenopol, Teoria istoriei [5], Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei [6); lucrări noi, sistematice, de epistemologie şi de filozofie a istoriei: Cecilia Tohăneanu, Epistemologia istoriei [7], Neagu Djuvara, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei. Eseu de epistemologie [8], Ioan C. Ivanciu, Filosofia istoriei [9]; cursuri universitare de epistemologie a istoriei; lucrări de investigare şi de sintetizare a problemelor şi a paradigmelor din sfera cunoaşterii istorice: Adrian Pop, O fenomenologie a gândirii istorice româneşti [10], Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000 [2]; reflecţii epistemologice în studii şi articole diverse (de ex. ale lui Alexandru Zub), în lucrări de imagologie (de ex. ale lui Lucian Boia), ori în lucrări de istoriografie şi de istorie a istoriografiei.
Sub aspectul orientărilor epistemologice, Bogdan Murgescu scrie: „marea majoritate a istoricilor români aderă mai mult sau mai puţin conştient la universul tematic şi metodologic al şcolii critice din secolul trecut”. (...) Există „o minoritate de poate 10% care încearcă să practice o istorie în spiritul „Analelor” şi câteva figuri izolate care încearcă să recepteze şi evoluţiile istoriografice ulterioare „şcolii de la Annales””. Dintre singuratici, este numit Alexandru Duţu, cu cercetarea de istorie a mentalităţilor, şi Lucian Boia, cu cercetarea „miturilor româneşti” [2, p.44;45].
Sub aspectul dialogului, acelaşi Bogdan Murgescu constată o „slabă tradiţie a dezbaterilor conceptuale şi metodologice în istoriografia românească, accentuată de cele 5 decenii de regimuri totalitare”[2, p.38] Au existat, totuşi, polemici mai intense cu privire la lucrările lui Lucian Boia de „demitizare” a istoriei, cu privire la manualul de istorie pentru clasa a XII-a, de la editura Sigma, din anul 1999 (coord. Sorin Mitu), cu referire la lucrarea Thocomerius-Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, a lui Neagu Djuvara.

2.2. Reflecţii asupra unor manifestări ale epistemologiei istoriei de după 1989
                Pentru a evidenţia specificul epistemologiei istoriei, precum şi utilitatea ei teoretică şi metodologică, mă voi referi doar la două discursuri cu valoare epistemologică, de după decembrie 1989.
2.2.1. Prezentări :
a). „Relativitatea generală” a istoriei (Neagu Djuvara)
                În lucrarea sa, Există istorie adevărată ? Despre „relativitatea generală” a istoriei. Eseu de antropologie [8], Neagu Djuvara îşi asumă perspectiva epistemologică asupra istoriei, anume perspectiva „filozofiei critice a istoriei”, despre care afirmă că este cel mai bine sintetizată de Raymond Aron, în Introducere în filozofia istoriei. [8,p.5;6]
                Autorul român distinge între: a) „istoria reală” („trăită”, „Istoria”); b) „istoria scrisă” („istoria stricto sensu”); c) „istoria ca vestigiu” („urmele lăsate de istoria reală”), care intermediază între „istoria reală” şi „istoria scrisă”. [8,p.19]
Scopul declarat al lucrării este de a dovedi că „relativismul asumat de Raymond Aron” cu privire la istoria în sens strict este „prea prudent, prea timorat” [8,p.7] şi afirmă „imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă”. [8,p.8]
                În concepţia istoricului-epistemolog român, în sensul strict „istoria rămâne o povestire a unor trăiri umane, trecute, care, orice am face, trece prin prisma prezentului” [8,p.128] (..)  „povestirea istoricului nu e oglindire (a unui trecut neorganizat), ci o creaţie nouă, „un tablou din imaginaţie”, căci „Ansamblul întâmplărilor trecute (...) nu există în sine, cum sugerează imaginea lui Ranke; (..)  ceea ce istoricul  ia drept „fapt istoric” este o construcţie a lui, pe baza unor relicve care, de obicei, nu reprezintă decât o mică fracţiune din trăirile trecute” [8,p.128]
Istoria scrisă este mai degrabă o artă, decât o ştiinţă: „istoria e întâi o artă, apoi o lungă, migăloasă şi savantă cercetare şi abia în cele din urmă o ştiinţă – în înţelesul primitiv al cuvântului, de cunoaştere -, niciodată o ştiinţă pură”. [8,p.143]  
Există o „relativitatea generală” a istoriei, care face ca istoria, ca ştiinţă, să fie efemeră: „aceasta e soarta ingrată a istoricului: el trebuie să fie resemnat cu gândul că munca lui nu poate niciodată reprezenta un ansamblu clădit pe vecie, ci doar o cărămidă sau un colţ de zid la o clădire care se surpă necontenit, ca în legenda meşterului Manole; clădire pe care suntem însă osândiţi s-o construim mai departe, la nesfârşit, ca în mitul lui Sisif”. Cel care poate răzbate prin veacuri este „mai puţin Istoricul decât Poetul”. [8,p.145]
Explicaţia sintetică a „relativităţii generale” a istoriei este: această „relativitate generală” „nu ţine atât de observator şi de mediul său, cât de însuşi obiectul studiului său; materia Istoriei nu e stabilă, nu e încremenită, ea e în mişcare; încontinuu prezentul creează trecut”.
Principalele argumente ale „relativităţii generale” a istoriei sunt:
„Faptul istoric” este o construcţie, o „invenţie” a istoricului
- „Întrucât „Istoria trăită (..), adică ceea ce s-a petrecut efectiv în lume, este un domeniu pe care oricum mintea omenească nu-l poate cuprinde”, rezultă că „pretinsul „fapt istoric” este deja un extras din vestigii, un concentrat, un produs al minţii observatorului (istoricului)” [8,p.61]
- „faptul istoric e, în ultimă analiză, o construcţie, o „invenţie” a istoricului” [8,p.53]
- Aşadar, „este considerat fapt istoric orice trăire care ne pare indispensabilă pentru înţelegerea unei fâşii din trecutul uman”. [8,p.57]
În cunoaşterea istorică, primordială este comprehensiunea (înţelegerea), nu explicaţia
Neagu Djuvara combate concluzia „filozofiei analitice a istoriei” conform căreia în cunoaşterea istorică primordială este explicaţia, bazată pe cunoaşterea legilor istoriei reale, comprehensiunea fiind derivată. Nu putem cunoaşte legile istoriei trăite, ci doar „mecanismul mintal prin care observatorul a ordonat datele brute pe care le-a avut la dispoziţie pentru a scoate ceva coerent”. [8,p.61] În consecinţă, „scopul istoricului nu e de a emite afirmaţii sprijinite logic de o lege, ci de a intra, printr-un fel de vibraţii armonice, în legătură cu trăiri anterioare, pe care să fie astfel apt să le redea cât mai fidel. Şi operaţiunea nu are nimic de-a face cu Logica”. [8,p.59]
Domnia sa declară acordul cu „hermeneutica existenţială”, conform căreia comprehensiunea este primordială, iar explicaţia este derivată”: „istoria nu e inteligibilă decât prin psihic, adică prin comunicarea directă cu celălalt, nu prin raţionament logic, care poate veni decât ulterior, ca un control, nu ca descoperire prin intuiţie”. [8,p.62-63] „Scrierea istorică nu poate izvorî primordial din raţionamente. Ea ţâşneşte iniţial dintr-o iluminare, o întâlnire spirituală, emoţională cu altul”. [8,p.63] Scopul istoricului este „numai de a înţelege un moment din trecut, printr-un efort de empatie cu actorii momentului”. [8,p.61]
Adevărul istoric este dificil de stabilit
Neagu Djuvara afirmă dificultatea stabilirii unui adevăr istoric. Nici criteriul concordanţei enunţului cu faptul, nici cel al coerenţei enunţului cu alte enunţuri, deja admise ca verificate ştiinţific nu ne garantează identificarea adevărului.
Istoricul nu trebuie să-şi propună să fie obiectiv, în sensul de a căuta ceva „Care există în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea”, căci tot ce caută istoricul, „fapte, intenţii, idei şi idealuri (..) sunt înăuntrul conştiinţei omeneşti”. El trebuie să-şi propună să fie”imparţial” şi „sinteza cea mai nepărtinitoare omeneşte cu putinţă” se poate obţine printr-o „serie de parţialităţi”. [8,p.116-117] De exemplu, o istorie nepărtinitoare a Transilvaniei se poate realiza înţelegând nu doar trăirea românilor, ci şi pe a maghiarilor şi secuilor, şi pe a saşilor şi a altor grupuri etnice din Transilvania. [8,p.117-118]
„Prezentul creează trecut”
„Relativitatea istoriei” este determinată şi de faptul că „mersul vremii schimbă înţelesul trecutului”, cu alte cuvinte şi pentru că „prezentul creează trecut”. De exemplu, istoricii secolului XIX, interesați de secolul XVIII, dar orbiţi de strălucirea Revoluţiei Franceze, n-au mai cercetat decât „cauzele Revoluţiei Franceze”, scăpând din vedere alte aspecte importante ale epocii cercetate, adică au interpretat trecutul prin optica prezentului, prezentând trecutul în mod deformat. [8,p.129;137]

b). „Relativismul istoric” şi istoria (Lucian Boia)

b.1. Distincţia „istoria reală” – „istoria ca discurs”
Lucian Boia distinge, şi domnia sa, între: „istoria reală”(„istoria în desfăşurarea ei efectivă”, „ceea ce s-a petrecut cu adevărat”) şi „istoria ca discurs” („ca reprezentare”) [13,p.63; 14,p.7]

b.2. Perspectiva „istoriei imaginarului”
Lucian Boia cercetează istoria din perspectiva „istoriei imaginarului”, identificând un „adevăr simplu”: „totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe ? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Până și pe planetele cele mai îndepărtate proiectăm speranțele, prejudecățile și iluziile noastre, ideologiile noastre, preocupările noastre curente”. [14,p.6] „Trăim într-o lume de imagini, de imagini multiple şi contradictorii. Nu sorbim realitatea, ci doar percepem inepuizabilele imagini ale ei”. [[14,p.17] „Lumea reprezentărilor – ştiinţifice, artistice sau de orice fel – este alta decât lumea reală, oricâte punţi le-ar lega”. [13,p.19]

b.3. Istoria din perspectiva „relativismului ştiinţific”
Lucian Boia afirmă orientarea relativistă a epistemologiei contemporane: „Epistemologia joacă astăzi cartea relativismului. Adevărul absolut rămâne în urmă ca o formulă nespus de optimistă de secol XIX”. Poziţia epistemologică asumată de acest autor este „relativismul ştiinţific”. [14,p.5]

Cum se vede istoria din perspectiva „relativismului ştiinţific” ? Istoria ca imagine „aspiră să se confunde cu realitatea”. Dar această aspiraţie este iluzorie, căci:
- istoria reală este prea mare pentru a o putea cuprinde;
- suntem constrânşi să selectăm, dar ceea ce considerăm a fi important, reprezentativ, semnificativ „nu înseamnă altceva decât ceea ce vrem noi să însemne” [14,p.7-8];
- „Izvoarele – în egală măsură scrise, iconografice sau orale – nu sunt produse de „istorie”, ci de oameni, ele ne oferă de la bun început o istorie filtrată şi tradusă, o lume de imagini peste care construim la rându-ne alte lumi de imagini”;
- „metodologia înseamnă Intenţie” [14,p.20];
- „Există (...) un proces inevitabil de mitificare a istoriei”. Mitul este o „construcţie imaginară (ceea ce, încă o dată, nu înseamnă nici „reală”, nici „ireală”, ci dispusă potrivit logicii imaginarului) destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunităţii şi în scopul de a asigura coeziunea acesteia”. Exemplu de mitificare: „Atunci când Mihai Viteazul apare ca făuritor al „unităţii naţionale”, ne aflăm în faţa unui proces de mitificare, pentru simplul motiv că asupra faptei sale reale se proiectează ideologia statului naţional al ultimelor două secole, inexistentă în anul 1600”. [13,p.66-67]
În concluzie:
- „Aceleaşi procese istorice şi aceleaşi fapte sunt tratate diferit, adesea foarte diferit, în funcţie de punctul de observaţie”.[13,p.64]
- „Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv”. [14,p.6]
- „Noi nu ne întâlnim cu istoria reală, ci cu propriul nostru discurs despre istorie”. [14,p.78]
- „Trebuie înţeles că nu există istorie obiectivă, şi nu numai că nu există, dar nici nu poate exista. Este sfârşitul unei iluzii, întreţinută şi amplificată de scientismul ultimelor două secole”. [13,.p.64]
- Istoricii trebuie să accepte „relativismul” ca fiind „condiţia inconturnabilă” a istoriei. [14,p.171]

2.2.2. Evaluări :
                Trăsătura comună principală  a celor două concepţii prezentate este perspectiva relativistă asupra istoriei (istoriografiei).
                În ce constă relativismul, în general ?
Prima exprimare notabilă a relativismului a fost realizată în Antichitate, de către Protagoras: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. În general, relativismul susţine că valorile (adevărul, binele, frumosul etc.) nu există în sine, în mod absolut, obiectiv, ci există prin subiectul valorizator („nu-i frumos ce e frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”).
În sfera cunoaşterii, relativismul („relativismul cognitiv”) este reprezentat de propoziţiile:
a) contactul nostru cu lumea este mediat de „descrieri” ale acesteia, care sunt multiple şi dependente de asumpţii, inclusiv conceptuale, în aşa fel încât nu pot fi ierarhizate;
b) nu există „o versiune” privilegiată a lumii, toate „versiunile” fiind legitime;
c) avem criterii pentru a putea spune legitim că o „versiune” rezolvă mai bine anumite probleme, dar nu avem criterii pentru a spune legitim că una din versiuni corespunde realităţii şi celelalte nu” [15,p.64]
Cu alte cuvinte:
- nu există cunoaştere obiectivă, adică a unor realităţi independente de subiectul cunoscător;
- nu există adevăr obiectiv, ci există o mulţime de adevăruri subiective, relative, tot atâtea câţi indivizi cunoscători şi câte cadre de referinţă există.
                Care sunt consecinţele relativismului ?
În forma lui moderată, inconsecventă, relativismul, evidenţiind relativitatea cunoştinţelor noastre, este util prin combaterea dogmatismului, adică a încrederii necritice în (valoarea cunoaşterii) posibilitatea cunoaşterii unui adevăr absolut, indubitabil, definitiv.
În forma lui radicală, consecventă, relativismul, în plan gnoseologic se auto-ruinează. Prin absolutizarea relativităţii cunoaşterii se obţine un enunţ paradoxal: „Toate enunţurile sunt relative”. Dacă acest enunţ este adevărat, atunci el însuşi este relativ, deci cu valoare de adevăr discutabilă, îndoielnică. Dacă este fals, atunci există enunţuri care nu sunt relative. În oricare alternativă, relativismul nu se poate susţine. Conștientizând acest impas, relativismul consecvent (precum al anticului Pyrrhon) recomandă „epochē”, adică abţinerea de la exprimarea oricărei judecăţi, opinii. În plan ontologic, relativismul consecvent duce la concluzii subiectiviste (uneori cu tentă solipsistă), conform cărora totul există doar în conştiinţă.
                Relativismul este prezent în concepţiile celor doi autori români, Neagu Djuvara şi Lucian Boia, prin inconsecvenţă, atât în forma moderată, cât şi în forma radicală, conferind acestor concepţii atât merite, cât şi deficienţe.
Un merit al acestor concepţii constă în evidenţierea relativităţii cunoştinţelor istorice. Pe de o parte, această relativitate rezidă în faptul că aceste cunoştinţe nu sunt definitive. Neagu Djuvara scrie în acest sens că există „imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă”. [8,p.8] Pe de altă parte, relativitatea constă şi în multiplicitatea perspectivelor din care este abordată istoria reală. „O istorie unică este o utopie”, afirmă Lucian Boia. [13,p.52] „Să nu căutăm consensul în istorie. Nu îl vom găsi” [14,p.170] Cei doi autori semnalează pericolul nediferenţierii acestor perspective, de exemplu riscul deformării trecutului prin proiectarea asupra lui a semnificaţiilor, prejudecăţilor etc. ale prezentului, risc semnalat şi de Nicolae Iorga: „A vorbi despre oamenii şi lucrurile trecutului în vocabularul curent e a greşi de la un capăt la altul”. [4,p.343]  Unul dintre exemplele lui Lucian Boia este următorul: „Atunci când Mihai Viteazul apare ca făuritor al „unităţii naţionale”, ne aflăm în faţa unui proces de mitificare, pentru simplul motiv că asupra faptei sale reale se proiectează ideologia statului naţional a ultimelor două secole, inexistentă în anul 1600”. [13,p.67] Şi Neagu Djuvara, argumentând teza „prezentul creează trecut”, semnalează riscul deformării trecutului întrucât este interpretat prin optica prezentului.
                Un alt merit al celor două concepţii constă în afirmarea rolului activ, constructiv al subiectului (al istoricului) în cunoaşterea istorică. Neagu Djuvara scrie în acest sens: „Faptele sunt mute. Ele nu vorbesc singure şi istoricul nu se mulţumeşte cu simpla lor înregistrare, ca şi când ceea ce numim „Istorie” ar exista deja, fixat undeva în trecut, dar acoperit vederii noastre, astfel că ar fi de ajuns să înlăturăm „perdeaua” de ignoranţă care o acoperă şi ea să ne apară pură ca Venera lui Botticelli ieşind din mare !” [8,p.115]; „faptul istoric e, în ultimă analiză, o construcţie, o „invenţie” a istoricului” [8,p.53]. Lucian Boia rezonează: „Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv”; „totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri” [14,p.6] Afirmând rolul activ al subiectului în cunoaşterea istorică, cei doi autori români se delimitează de teoreticienii „cunoaşterii nemijlocite”, care susţin că există o cunoaştere fundamentală, bazată pe intuiţii (senzoriale sau intelectuale), cunoaştere care implică următoarele supoziţii: a) există un început absolut în cunoaştere; b) subiectul cunoscător este pasiv, receptiv, înregistrator în momentul iniţial al cunoașterii; c) obiectivitatea datelor senzoriale sau a intuiţiilor intelectuale este asigurată prin natura lor de cunoştinţe nemijlocite; d) obiectivitatea cunoştinţelor care nu sunt intuitive poate fi verificată prin regresiune spre sursele cunoaşterii, prin confruntarea lor cu datele cunoaşterii nemijlocite, ale intuiţiei senzoriale sau intelectuale. [Mircea Flonta,18,p.491]
                Există, însă, în concepţiile epistemologice ale celor doi istorici români şi formulări, teze relativist-radicale. Astfel, din constatarea rolului activ, constructiv al subiectului cunoscător în cunoaşterea istorică, cei doi deduc concluzii subiectiviste (uneori cu sugestii solipsiste), negând posibilitatea oricărui conţinut obiectiv al cunoaşterii istorice: „în ştiinţele umane elementul observat e transformat în chip absolut de observator – se poate spune, la limită, (..) că elementul observat nu există decât în conştiinţa observatorului”. [8,p.85-86] „Nu ne întâlnim cu istoria reală, ci cu propriul nostru discurs despre istorie”. [14,p.78] „Trebuie înţeles că nu există istorie obiectivă, şi nu numai că nu există, dar nici nu poate exista”. [13,p.64]
                Aceste teze relativist-radicale induc în discursul celor doi istorici multiple deficienţe: inconsecvenţe, contradicţii, paradoxuri, erori în argumentare.
- cei doi afirmă, în mod apodictic, relativitatea cunoaşterii istorice: există „imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă” (Neagu Djuvara); „O istorie unică este o utopie” (Lucian Boia); evidenţiază multitudinea de perspective asupra istoriei, care nu pot fi ierarhizate sub aspectul valorii de adevăr, dar argumentează ca şi cum s-ar afla într-un punct de observaţie privilegiat; critică denaturarea trecutului prin contaminarea lui cu semnificaţii, opţiuni proprii prezentului, dar săvârşesc ei înşişi această greşeală (de ex. Lucian Boia, de pe poziţia europeismului său, îi reproşează lui Eminescu naționalismul);
- argumentează relativitatea faptelor istorice invocând... fapte istorice.  De exemplu, „căderea Bastiliei” a devenit „un simbol al dărâmării arbitrariului regal”.  „Dar ce s-a întâmplat într-adevăr la 14 iulie 1789” ?, se întreabă Neagu Djuvara. Cercetările au dezvăluit că vărul regelui Ludovic XVI a plătit o ceată de şomeri pentru a stârni revolta şi a-i lua locul regelui.  În Bastilia se aflau... 4 prizonieri.  Gloata a atacat Bastilia pentru a doborî simbolul absolutismului monarhic, pentru a-i elibera pe prizonieri, sau pentru a lua arme ? În seara acelei zile regele Ludovic XVI a scris în jurnalul său intim: Rien (nimic). [8,p.53-54];
- pun sub semnul îndoielii valoarea cognitivă a explicaţiei bazate pe ideile de cauzalitate, structuri obiective, legi şi regularităţi în istorie, dar sunt constrânşi să propună alţi factori explicativi şi interpretativi, nu mai puţin îndoielnici: „structurile imaginarului” [Lucian Boia,14,p.26], „empatie”, „vibraţii armonice”, „iluminare” [Neagu Djuvara,8,p.59;61;63];
- Neagu Djuvara, pe de o parte, pune sub semnul îndoielii coerenţa ca un criteriu al identificării adevărului: „cât de șubredă e noţiunea de adevăr în istorie când e vorba de a considera adevărată o afirmaţie fiindcă ea concordă cu o alta, mai înainte acceptată” [8,p.104]; dar, pe de altă parte, foloseşte criteriul coerenţei în elaborarea propriei sale definiţii a adevărului: „Adevărul interpretării în sinteza istorică” presupune „o cât mai mare coerenţă internă” [8,p.116]. Ioan-Aurel Pop [16,p.23] observă contradicţia din modul în care Lucian Boia gândeşte mitul: „A distinge, în cazul miturilor, între „adevărat” şi „neadevărat” este un mod greşit de a pune problema”; „Mitul presupune degajarea unui adevăr esenţial”. [13,p.66;67] Lucian Boia are un „punct de vedere paradoxal” şi asupra „istoriei-discurs”: „după ce numeşte istoria discurs „reconstituirea a ceea ce s-a petrecut” cândva, spune că istoricul – recte oricare istoric – produce ficţiune. Or, reconstituirea înseamnă restabilirea unui fapt, proces etc., aşa cum a fost sau aproape aşa cum a fost. Prin urmare, istoricul autentic nu-şi poate propune şi nici permite să producă ficţiune”. [16,p.16]

                Totuşi, constatând relativitatea cunoştinţelor istorice, cei doi istorici nu acceptă epochē, ca atitudine finală a relativismului consecvent, ci preferă formulări care flexibilizează, într-o măsură, relativismul. Neagu Djuvara: „În rezumat, aceasta e soarta ingrată a istoricului: el trebuie să fie resemnat cu gândul că munca lui nu poate niciodată reprezenta un ansamblu clădit pe vecie, ci doar o cărămidă sau un colţ de zid la o clădire care se surpă necontenit, ca în legenda meşterului Manole; clădire pe care suntem însă osândiţi s-o construim mai departe, la nesfârşit, ca în mitul lui Sisif”. [8,p.144]  Lucian Boia: „Conştientizarea relativismului nu înseamnă renunţare. Ar trebui să însemne, dimpotrivă, acutizarea conştiinţei profesionale (..), aplecarea spre ceea ce a fost pretinde rigoare conceptuală şi metodologică. (..) O metodă fermă nu va conduce la adevăruri incontestabile, dar va menţine totuşi investigaţia între limitele unor ipoteze şi scenarii plauzibile, ale unei dezbateri rezonabile şi inteligente”. [14,p.172]

3. Concluzii
Referindu-se la semnificaţiile întrebărilor epistemologiei istoriei, Bogdan Murgescu scrie: „punerea sub semnul întrebării a rosturilor sociale şi a valorii cognitive a unei discipline intelectuale nu este neapărat un simptom de criză, cât un semn de vitalitate, o expresie a faptului că în câmpul acesteia există potenţialul de a merge înainte”. [2,p.7]
a) Pluralitatea şi complementaritatea concepţiilor despre natura istoriei
Reflecţiile din domeniul epistemologiei istoriei pun în evidenţă pluralitatea concepţiilor despre natura istoriei-discurs şi despre raportul acesteia cu istoria-realitate, precum şi complementaritatea acestor concepţii. „Astăzi putem accepta provocarea dlui Boia şi să privim trecutul nostru prin prisma miturilor; Toynbee l-a privit prin grila duratei şi structurii civilizaţiilor, Marx prin intermediul luptei de clasă, Max Weber prin privilegierea spiritului protestant etc. etc. Toate viziunile oneste şi riguros elaborate au dreptul de a exista în cetate şi toate exprimă fărâme de adevăr. Dar nici una nu este infailibilă, nici una nu este cheia unică a descifrării trecutului”. [16,p.305]
b) Obiectivitate şi adevăr în cunoaşterea istorică
În ciuda formulărilor relativiste, în orice discurs este implicată presupoziţia unei minime obiectivităţi şi a unui minim adevăr: presupoziţia existenţei obiective a unor receptori, a posibilităţii comunicării cu aceştia, a rostului argumentării unor idei şi al combaterii altora, sub aspectul valorii lor de adevăr. Fără această presupoziţie, orice discurs devine lipsit de sens. În particular, chiar şi în concepţiile gânditorilor care sunt preocupaţi de curăţirea cunoaşterii istorice de scientism, există, în moduri diferite, „convingerea că obiectivitatea (limitată) şi adevărul istoric (relativ) ţin de esenţa cunoaşterii istorice.” [16,p.340-341 ?] (..) Lipsită de această tendinţă spre obiectivitate şi adevăr, scrierea istoriei îşi pierde esenţa, se dislocă, se dizolvă în altceva”. [16,p.340-341]; „istoricul nu ajunge niciodată la adevărul absolut (..), dar, dacă este onest şi bine pregătit, ajunge la adevăruri parţiale”. [16,p.17]
Istoria, împreună cu disciplinele conexe, posedă instrumentarul necesar pentru a identifica adevărurile prin care cunoaşterea istorică se aproprie asimptotic de Adevărul Istoric. „În fond, studiile istorice au dezvoltat un set de tehnici şi metode critice, care permit delimitarea adevărului de fals. Istoricii au deci posibilitatea să fundamenteze un set de cunoştinţe ferme, care nu se pretează la ambiguităţi. Astfel, Germania nazistă a pierdut al doilea război mondial şi în 1945 a fost ocupată cu adevărat de armatele puterilor învingătoare”.[2,p.79] Discursurile din „Războiul peloponesiac”, al lui Tucidide, „erau ficţiuni, dar exprimau un adevăr de fond, lucruri verosimile, pe care istoricii de mai târziu le-au putut verifica şi întări prin alte surse”. [17,p.180] În „mitul lui Mihai Viteazul” există ceva adevărat: „Mihai Viteazul nu a fost ales ca simbol al unităţii naţionale din pură întâmplare, (..) ci pentru că unele fapte de la 1593-1600 (destul de multe, nu doar alăturarea celor trei ţări care aveau să formeze ulterior România) prevestesc sau devin prolog a ceea ce avea să urmeze pe linia unităţii naţionale”.[16,p. (..) „Primele note de admiraţie faţă de Mihai provin chiar din epocă, de la 1600, şi se referă la două înfăptuiri ale voievodului: lupta sa împotriva otomanilor şi rezultatele spectaculare ale acestei lupte, pe de o parte, şi „restituirea Daciei”, adică punerea sub autoritatea sa a celor trei principate din vechiul spaţiu dacic, pe de altă parte. Pentru că principele Mihai era român şi pentru că ţările stăpânite de el, fie şi numai pentru o clipă, erau locuite în mare măsură de români, gloria lui Mihai s-a răsfrânt de timpuriu şi asupra românilor, încă din secolul al XVII-lea, cronicarul Gheorghe Brancovici remarca acest lucru când scria că „măria sa a lăţit puterea neamului românesc” prin unirea Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Refacerea Daciei nu este o idee romantică, ci una renascentistă, din secolul al XVI-lea. Cei mai importanţi cartografi ai acelui timp au scris numele de Dacia peste Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Mai mulţi principi maghiari (în principal Sigismund Bathory) au urmărit înfăptuirea ei, dar Mihai i-a dat, între altele, şi o tentă românească, fapt remarcat mai întâi de contemporani, de oamenii de la 1600. Nimeni nu putea să-l aleagă pe voievodul Ţării Româneşti drept simbol naţional dacă nu exista nici un temei în acest sens”.[16,p.
Profesorului de istorie îi revine misiunea dificilă şi încărcată de responsabilitate de a educa discernământul discipolilor, astfel încât ei să poată înţelege că pluralismul perspectivelor asupra istoriei reale nu înseamnă, în mod necesar, relativism ruinător şi că în cunoaşterea istorică există un conţinut obiectiv, intersubiectiv comunicabil şi verificabil prin instrumente acreditate de comunitatea ştiinţifică. În cuvintele lui Ioan-Aurel Pop: „Lipsită de această tendinţă spre obiectivitate şi adevăr, scrierea istoriei îşi pierde esenţa, se dislocă, se dizolvă în altceva”. [16,p.340-341]; „istoricul nu ajunge niciodată la adevărul absolut (..), dar, dacă este onest şi bine pregătit, ajunge la adevăruri parţiale”. [16,p.17]

4. Bibliografie
1.       Alexandru Tănase, Victor Isac, Realitate şi cunoaştere în istorie, Bucureşti, Editura politică, 1980
2.       Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Bucureşti, Editura ALL Educaţional, 2000
3.       Ioan Scurtu, „Regimul politic din România (1948-1989)”, în: Societatea de Ştiinţe Istorice din România, Studii şi articole de istorie LXXIV2009
4.       N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Polirom, 1999
5.       A. D. Xenopol, Teoria istoriei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997s
6.       Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, Bucureşti, Editura Garamond, fără an
7.       Cecilia Tohăneanu, Epistemologia istoriei. Între mitul faptelor şi mitul semnificaţiilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998
8.       Neagu Djuvara, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei. Eseu de epistemologie, ediţia a V-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011
9.       Ioan C. Ivanciu, Filosofia istoriei, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1998
10.   Adrian Pop, O fenomenologie a gândirii istorice româneşti. Teoria şi filosofia istoriei de la Haşdeu şi Xenopol la Iorga şi Blaga, Bucureşti, Editura ALL Educaţional, 1999
11.   Ioan Scurtu, „Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriografiei contemporane”, în: Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2010
12.   Alexandru Vulpe (coord.), Istoria românilor. Manual pentru clasa a VIII-a, Bucureşti, Editura Sigma, 2000
13.   Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010
14.   Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998
15.   Andrei Marga, Relativismul şi consecinţele lui, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei Studiilor Europene, 1998
16.   Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, Editura Enciclopedică,  2002
17.   Alexandru Zub, Clio sub semnul interogaţiei. Idei, sugestii, figuri, Iaşi, Polirom, 2006

18.   Alexandru Valentin (coord.), Materialismul dialectic. Prelegeri, Bucureşti, Editura Politică, 1973

sâmbătă, 24 august 2013

O picătură de sublim, o poezie de Corneliu Vadim Tudor: "Ce-i de făcut ?"

Corneliu Vadim Tudor este un amestec de ridicol şi de sublim. Din ce în ce mai mult ridicol. Din blogul "La conu' Mişu" am aflat de o poezie a lui CVT, o creaţie a laturii stimabile a personalităţii lui.

Ce-i de făcut ?
Corneliu Vadim Tudor
18 august 2013 (aproape de Castelul Bran)


 Ce-i de făcut ? Mai avem vreo speranţă ?
 Mă-ntreabă românii cu care mă văd.
 Poporul meu drag a ajuns ca o zdreanţă
 Ce timp de ocară ! Ce jalnic prăpăd !

Am tras, zi de zi, un semnal de alarmă
 Mi-am dat sănătatea la şerpi de dudău
 Nu staţi la balcon, puneţi mîna pe armă
 E rău, însă mîine va fi şi mai rău !

Vorbeam în pustiu. Un blestem mioritic
 Ne ţine-n genunchi şi cu capul plecat.
 Fireşte, eu n-am nici un drept să vă critic
 Dar inima-mi plînge, ce mult ne-am schimbat !

Uitaţi-vă-n jur: toată lumea se-agită
 Revendică drepturi, se luptă pe străzi
 La noi e tăcere. O gloată tîmpită
 Pofteşte cîrnaţii şi berea din lăzi.

Bairamuri se fac peste tot: între blocuri
 În parc, mînăstire şi chiar ţintirim
 Miroase-a mujdei, se-ncing aprige jocuri
 Ce burţi de neam prost se revarsă… Murim !

Murim de-o mai ţinem aşa, în prostie !
 Murim ca păduchii, de-o mie de ori !
 Trăim fără noimă şi pe datorie
 Iar alţii ne fură, vîrtos, de comori.

Leşin general, catastrofă finală
 Dezastru mai mare ca-n timp de război
 Istoria iar ne-a pus capul în poală
 Avem ochii goi şi picioarele moi.

Daţi muzica tare, să ţopăie ţoapa
 Ce super o joacă bărbaţii malaci !
 Alături se cască, profetică, groapa
 Pe care ne-o sapă vrăjmaşii, în draci.

Aceasta e Stema: grătarul şi micii
 Maneaua vulgară e Imnul de Stat.
 Jos Sfinţii din ceruri ! Trăiască Miticii !
 O viaţă avem! Hai s-o bem, nu-i păcat ?

Din micul ecran intră-n case gunoiul
 Copiii văd crime, şi sex, şi scandal
 Se ceartă Matrozul şi cu Maimuţoiul
 Apoi pun batista, din nou, pe ţambal.

Prea multe migraţii, amestec de rase
 Byzanţ, şi Fanar, şi Ţigani, şi Evrei
 Ne fierbe o drojdie-n sînge şi-n oase
 Iar asta o ştiu şi stăpînii yankei.

Ne-au pus jugul lor poleit cu minciună
 Puţin whisky prost, niscaiva Hollywood
 Alegeri corecte ? Ce vorbă nebună !
 Nu sînteţi capabili, poporu-i prea crud.

Îţi dau ei mutarea în plic, Românie
 Aduc la putere doar slugi de doi bani.
 Ce vast Guantanamo ! Şi ce colonie !
 Nici Africa n-are aşa mitocani !

Aici e problema: alegeri furate
 Ce-mpiedică ţara să iasă la mal.
 America n-are atîtea păcate
 Precum e acest angrenaj criminal.

Falsifică totul: sondaje şi softuri
 Nu lasă să-i scape ciolanul din dinţi.
 Spionii fac legea, n-au vreme de mofturi
 Ei ştiu că românii sînt proşti de cuminţi.

O mie de „cozi de topor“ vor ajunge
 Să dea aparenţa că totu-i legal.
 Feriţi Ambasada ! E coadă ! Se unge !
 S-au strîns şobolanii din guri de canal.

Aşteaptă să toarne şi-apoi să primească
 Noi ordine clare, să fie utili.
 Aşa se-mbulzeau şi la cizma rusească
 Metodic s-o lingă, ce tipi imbecili!

E vraişte Ţara, un corp fără vlagă
 Îi ţin lumînarea acei derbedei
 Aduşi la putere, cu normă întreagă
 De capii Mafiei: agenţii yankei.

America, ia-ţi teroriştii acasă
 Acum îi cunoaştem, noi ştim ce vor ei:
 Ei vor bogăţia, în fond, fabuloasă.
 De aur, uraniu, şi gaz, şi ţiţei.

Lăsaţi teatrul ăsta stupid, că nu ţine
 În suflet aveţi numai ură şi jaf.
 Isus să vă bată cum ştie mai bine
 Diavoli flămînzi, ne-aţi făcut ţara praf.

Nimic nu mai e de făcut, decit poate
 Un scurt harakiri, dar sîntem prea buni.
 Mai este vreo şansă ? Există, în toate:

 E Domnul cel bun, care face minuni…


Comentarii

Păcat de finalul...nelucrativ..

Valeriu Stănescu

Dacă încercăm să-l curăţăm pe Dumnezeu de însuşirile antropomorfizante (nu sunt convins că putem reuşi pe deplin), atunci Dumnezeu rămâne ca Ultima Speranţă. Cine s-a confruntat, vreodată, cu pericolul iminent al propriei sale morţi a simţit ce înseamnă Ultima Speranţă.

Când simţim că viaţa noastră nu mai are sens, că nu-i mai putem conferi un sens, ne rămân alternativele: sinuciderea sau credinţa într-un sens transcendent al vieţii. Se pare că, recent, fostul fotbalist Costică Ştefănescu, bolnav de cancer, n-a crezut într-un sens transcendent al vieţii.

Finalul poeziei lui CVT poate fi înţeles şi ca o figură de stil. Dar CVT este şi un om religios. Cel puţin aşa declară.

Dv. scrieţi : "Păcat de finalul...nelucrativ.." Dacă prin asta sugeraţi că ideea fixă "Nu mai avem decât Ultima Speranţă" generează pasivism la nivelul întregului popor, atunci sunt de acord cu dv.


vineri, 23 august 2013

Miscelaneu (3)

1). Nenorocirea de la Roşia Montană este relevantă pentru ceea ce se întâmplă cu România de după 1989.

Link
           E îngrozitor ce se întâmplă ! Ce-au făcut din oamenii din locurile acelea ! Vinovaţi sunt şi bandiţii care au guvernat şi care guvernează, pentru că au permis crearea acelei situaţii. Pe de o parte "naivii" (citeşte tâmpiţii care se agaţă de pai, pentru a nu se îneca), pe de altă parte perfizii care guvernează în interesul dracilor din afară. Am ajuns în asemenea stare psihică încât cred că pot face din noi orice vor.
Filmele de felul acesta trebuie păstrate. Măcar pentru a le arăta obrazul, celor care se fac vinovaţi, când nenorocirea se va produce.
           Vedeţi şi comentariile la filmul din YouTube.

2). "Miercuri 21 August 2013, a avut loc la cimitirul Capra din Bucureşti comemorarea eroului martir Virgil Zbăganu ucis de forţele contrarevoluţionare în 1992 pentru a împiedica astfel prin asasinat politic demersul acestuia de reorganiza Partidul Comunist Român."
Link