marți, 22 martie 2016

Ion Minulescu: ”Celei care pleacă” și ”Celei care minte”

ION MINULESCU

CELEI CARE PLEACĂ

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
......................
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Versiuni muzicale:

1). Muzica și voce: George Nicolescu

2). Muzica și voce: Marian Nistor (Savoy)

3). Muzică: Zoltan Boros
      Voce: Aura Urziceanu


CELEI CARE MINTE

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -

Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii, -alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Slideshow 


miercuri, 16 martie 2016

Nicolae Nicu despre manifestări antidinastice la români



NICOLAE NICU: ”ROMÂNII ÎMPOTRIVA REGIMULUI DINASTIC” -

o serie de patru articole interesante despre manifestări antidinastice la români:


1. Românii împotriva regimului dinastic

2. Românii împotriva regimului dinastic (II)

3. Minciuni sfruntate sau despre ilustra mitomanie regală

4. Vaca grasă şi lăptoasă a hohenzollernilor

Cugetări în proximitatea propriei morți

          Nu știu alții cum sunt  (vorba marelui scriitor humuleștean ), dar eu am constatat că, atunci când trăiesc  intens frica de moarte, cultura filozofică nu mă ajută suficient. Am și o explicație: deși componenta afectivă și cea rațională ale omului nu sunt izolate, ci sunt conexate în sistemul psihic uman, totuși ele funcționează, într-o măsură, în mod independent. Frica de moarte se manifestă în componenta afectivă, filozofarea este o manifestare a raționalității.
          Admir oamenii care pot fi puternici în fața propriei lor morți. De aceea am citit, în această perioadă în care sunt suspectat de a fi bolnav de cancer, literatură de felul Dicționarul oamenilor celebri în fața morții, al Isabellei Bricard. Dar eu nu pot fi puternic în astfel de situații. În toată această perioadă am fost deprimat, m-am ținut ca un copil retardat după nevastă-mea, care a rezolvat toate problemele.
          Platon spunea că filozofia este ”melete thanatou”, adică pregătire pentru moarte. Stoicii, la rândul lor, susțineau că prin filozofare putem obține ”ataraxia”, netulburarea, liniștea sufletească. Pe mine nu mă ajută suficient cultura filozofică, în fața propriei mele morți. Nu pot obține, prin filozofare, ataraxia. 
          Ceea ce mă neliniștește cel mai mult, în asemenea situații, este sentimentul că nu am realizat tot ceea ce aș fi putut face bun, în viața mea, sentimentul că mi-am irosit resursele în activități minore, că am amânat realizarea unor proiecte cu adevărat importante. De multe ori m-am autoînșelat, spunându-mi, ca Mihai Ralea în Explicarea omului, că amânarea este o caracteristică nobilă a omului, care-i conferă superioritate în raport cu celelalte animale. Îmi spuneam: amân pentru că vreau să fac ceva mai bun. Timp de cinci ani am amânat susținerea examenului de licență, primind salariu de necalificat. Timp de alți cinci ani am amânat susținerea examenului pentru gradul didactic I, fiind plătit cu un salariu mai mic. Este adevărat că am realizat două lucrări cu care nu-mi este rușine în public. Totuși, pentru zece ani din viață ele înseamnă prea puțin.
          Ulterior am conștientizat înțelepciunea acestei cugetări: ”Mai binele este dușmanul binelui”; amânând, sine die, realizarea binelui, justificând că vrei să faci mai bine, ajungi în situația de ”prea târziu”, adică nu mai poți realiza nici măcar binele pe care ai fi putut să-l faci. Și atunci m-a lovit în cap, ca un ciomag, o altă cugetare, a lui Titu Maiorescu, dacă nu mă înșel: ”Amânarea este hoțul timpului”.
          În astfel de situații, în care am fost confruntat cu pericolul propriei mele morți, am avut și trăirea că sunt un ratat. M-a influențat și un articol al lui George Călinescu despre ratare, articol citit cu vrea câteva zeci de ani în urmă. Autorul scria acolo despre întâlnirea lui cu o veche cunoștință, care i-a vorbit despre teancul de dosare cu proiecte nerealizate încă. Concluzia lui George Călinescu era că acesta este omul ratat: cel care se laudă cu proiecte nerealizate, deși timpul optim pentru realizarea lor a trecut.

marți, 1 martie 2016

”Nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic”?

          Citind texte din sfera internetului mustind de ură, de batjocură, de nedreptăți, de tot felul de răutăți, mi-am amintit de ”Mitul lui Gyges”, din dialogul Republica al lui Platon și de mesajul acestui mit: ”nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic.” Marele filozof grec vrea să ne spună că nu există un temei al comportamentului drept în însăși natura umană, ci oamenii se comportă drept doar prin constrângeri exterioare.

Gyges, un păstor aflat în slujba regelui Lydiei, ajunge, într-o situație specială, în posesia unui inel cu ajutorul căruia putea deveni, după propria lui voință, vizibil sau invizibil. Având posibilitatea de a evita răspunderea pentru faptele lui, făcându-se invizibil, Gyges îl înșeală pe rege cu regina, apoi, împreună cu aceasta, îl ucide pe rege și preia el domnia.

Desigur, în forma ei universală, propoziția lui Platon ”Nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic.” nu este adevărată. Dar propoziția particulară ”Unii oameni nu sunt drepți de bunăvoie, ci doar silnic” este adevărată. Făcându-se ”invizibili”, prin folosirea unor pseudonime, mulți internauți, și nu numai ei, săvârșesc tot felul de nedreptăți.


Iată ”Mitul lui Gyges” din dialogul platonic Republica:

”Iar că cei ce practică dreptatea, o fac fără voie, din pricina neputinţei de a face nedreptăţi , am înţelege lesne, dacă ne-am gîndi în felul următor : să dăm şi dreptului şi celui nedrept îngăduinţa să facă ce vor şi apoi să-i urmărim privind încotro îi va duce pofta fiecăruia. Ei bine, îl vom prinde pe omul cel drept în flagrant delict, îndreptîndu-se spre aceeaşi ţintă ca omul nedrept, datorită poftei de a avea mai mult, pe care orice fire o urmăreşte ca pe un bine - doar legea şi forţa o conduc spre preţuirea egalităţii .

Asemenea îngăduinţă, despre care vorbesc, ar fi maximă, dacă ei ar avea puterea pe care se zice că a avut-o odinioară [Gyges] , strămoşul Lydianului: se povestea, astfel , că omul acela era păstor în slujba regelui de atunci al Lydiei . Întîmplîndu-se să vină o ploaie mare şi un cutremur, pămîntul s-a crăpat şi s-a căscat o prăpastie sub locul unde el se afla . Văzînd aceasta şi mirîndu-se, păstorul a coborît şi a văzut multe lucruri de l;asm, printre care şi un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porţi. Vîrîndu-şi capul pe acolo a văzut: înăuntru un mort, de statură mai mare decît părea firesc pentru un om. Păstorul nu luă nimic altceva decît un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea la mînă şi ieşi. La adunarea obişnuită a păstorilor, dnd i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului, veni şi păstorul avînd inelul . Aşezîndu-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întîmplat să răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mîinii şi, făcînd aceasta, deveni nevăzut pentru cei de faţă, care vorbeau despre el ca despre unul plecat . El se miră şi, atingînd uşor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil. Gîndindu-se să probeze dacă inelul avea într-adevăr această putere, i se întîmpla astfel : cînd întorcea piatra înăuntru devenea nevăzut, cînd o întorcea în afară - vizibil. Băgînd de seamă aceasta, orîndui să fie printre solii trimişi la rege şi, ajungînd acolo, îl înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui uciderea şi îi luă astfel domnia.

Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul 1-ar a vea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi in asemenea măsură stană de piatră, încît să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrîna de la bunul altuia, fără să se atingă de el, atunci cînd îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrînd în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putînd face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Însă, făcind aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amîndoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic. Astfel, neexistînd un bine propriu al /dreptăţii/, oricînd şi oriunde omul se gîndeşte că e în stare să săvirşească nedreptăţi, le face . Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decît dreptatea şi bine gîndeşte, după cum va afirma cel ce opinează astfel. Iar dacă cineva, stăpîn pe atari puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăţi şi nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de c ătre cei ce îl vor cunoaşte omul cel mai nenorocit şi mai neghiob . Desigur, ei îl vor lăuda unii faţă de ceilalţi, amăgindu-se astfel reciproc, de frică să nu păţească vreo nedreptate. Acestea , deci, stau aşa.”