sâmbătă, 17 aprilie 2010

Filozofia ca exerciţiu de libertate a spiritului

          Tema libertăţii spiritului a suscitat, de-a lungul timpului, reflecţia multor filozofi.
          Fără a pretinde că spun noutăţi memorabile, relev, pentru a contura cadrul conceptual al discursului, câteva aspecte ale libertăţii (non-libertăţii) spiritului.  
          Libertatea spiritului presupune conştiinţa de sine a eului, sete epistemică şi comprehensiune în raport cu realitatea, simţ (auto)critic, opoziţie flexibilă, creatoare faţă de materie şi determinismul propriu acesteia. Ea este o condiţie a însăşi realizării omului ca om.
          Dimpotrivă, aspecte de non-libertate a spiritului sunt necunoaşterea propriei identităţi, receptarea distorsionată a realităţii, dogmatismul anchilozant, îngurgitarea necritică de idei, reacţia de turmă. Non-libertatea spiritului este simptom de alienare umană.
          O pleiadă de gânditori au înţeles filozofia ca manifestare a libertăţii spiritului. Deja Platon afirma că un tânăr care filozofează este „un om liber“, iar altul care nu filozofează este „lipsit de sentimentul libertăţii“.
       
          O fi doar o speculativă pledoarie pro domo a filozofilor ? Nu. Există argumente pertinente care susţin că filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului.
       
          Mai întâi, un argument metafilozofic. W. Quine scrie că „O ocupaţie a filozofiei este explorarea presupoziţiilor“ (idee valorificată, în mod original, de A.-P. Iliescu în importanta sa lucrare metafilozofică Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei).
          Presupoziţiile sunt idei asumate tacit ca adevărate şi implicate logic de ideile explicite. Orice discurs (inclusiv cel filozofic) îşi are presupoziţiile lui, dar, în timp ce discursurile non-filozofice îşi asumă necritic presupoziţiile, filozofia (ca gen) este, prin excelenţă, cercetare critică a presupoziţiilor, căci este bellum omnium contra omnes (Bertrand Russell), presupoziţiile unei concepţii filozofice fiind criticate de alte concepţii filozofice.
          În calitate de cercetare critică a presupoziţiilor fundamentale ale actului raţional, filozofia manifestă o extremă libertate intelectuală. Spre deosebire de ştiinţă, care, supunându-se presupoziţiilor locale, este o „disciplină“, filozofia, prin nonconformismul ei, este o „indisciplină teoretică“ (A.–P. Iliescu).
          Întrucât oamenii disting între absurd şi raţional prin presupoziţiile asumate, filozofia, criticând aceste presupoziţii apare ca o violare a regulilor jocului raţional (Hans Hahn), pare a se plasa în sfera absurdului. În acest sens, Noica scria că „libertatea de a fi absurd stă la originea filosofiei“. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost faptul că grecii „n-aveau bun-simţ. Căci bunul-simţ i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mişcă“. În realitate, filozofia, „reformulând presupoziţiile ultime, poate ieşi din cadrul raţional fixat fără a fi expulzată din raţionalitate“.
           Prin nonconformismul lor, filozofia şi filozofii au o situaţie inconfortabilă: filozofia este etichetată ca „absurdă“, de către bunul-simţ, ca „inutilă“, de către practicismul orb, ca „blasfemie“, de către religie, ca „subversivă“, de către politică, iar mulţi filozofi sunt prigoniţi (cazurile lui Socrate şi Bruno sunt de notorietate).

          În al doilea rând, afirmaţia că filozofia este o manifestare a libertăţii spiritului poate fi susţinută şi cu dovezi din istoria filozofiei. „Ironia“ socratică, teoria baconiană a „idolilor“, carteziana îndoială metodică, criticismul kantian, „reevaluarea tuturor valorilor“ nietzscheană sunt numai câteva astfel de dovezi.

          Ca orice epocă, epoca posterioară căderii zidului Berlinului îşi are presupoziţiile ei. Aceste presupoziţii, manifestate ca prejudecăţi („prejudecata este o părere fără judecată“ – Voltaire) sau „certitudini“ absolute („certitudinile sunt închisori“, scria Nietzsche; mii de ani omenirea a fost prizoniera „certitudinii“ că Pământul este plat), tind să încarcereze spiritul.

          De aceea, este nevoie de filozofie, ca o critică raţională a presupoziţiilor fundamentale ale epocii.

• „Nu acestea au fost obiectivele revoluţiei din decembrie 1989“, comentează unii, nemulţumiţi. „Dar a fost o revoluţie în decembrie 1989 ?“, se întreabă filozofia politică.

• „Nu există democraţie originală. Democraţia-i democraţie, democraţie-democrată; e de tip occidental“, proclamă un dogmatic. „Nu cumva democraţia este evolutivă, perfectibilă ?“, problematizează, iarăşi, filozoful.

• „Capitalismul este sfârşitul istoriei“, formulează Fukuyama o teză a epocii. „Dar are istoria un sfârşit ?“, vine replica filozofiei istoriei.

• „Proprietatea este ceva conform naturii umane“, afirmă un slogan. „Există, oare, o natură umană dată, imuabilă ?“, înţeapă, cu ghimpele îndoielii, antropologia filozofică presupoziţia acestui slogan.

• „Integrarea în Europa este un ţel indiscutabil al României“, decretează politicianul. „Chiar cu preţul sacrificării profilului moral-spiritual şi a identităţii culturale a acestui popor ?“, cârcoteşte filozofia culturii.

• „Credeţi în Dumnezeu, d-le… ?“, întreabă fariseul, cu un accent inchizitorial în glas. „Dar opţiunea pentru libera cugetare este degradantă pentru om ?“, îi răspunde filozofia religiei.   

          Societatea îşi construieşte şcoala după chipul şi asemănarea ei. Presupoziţiile epocii sunt turnate în „Adevărurile“ şi „Certitudinile“ care-i bombardează pe elevi. Or, „un tânăr căruia nu-i poţi trece nici o incertitudine îţi este o înfrângere“ (Constantin Noica, Jurnal filozofic). Mult trâmbiţatul slogan „trebuie schimbată mentalitatea“ îşi are corespondentul în politica de făurire a unui „om nou“, tot mai eficient-pragmatic, dar tot mai puţin reflexiv-critic, un „robot jovial“, un „om unidimensional“, preocupat tot mai mult de satisfacerea nevoilor primare, dar tot mai puţin de căutarea sensului fiinţării.
          Într-o astfel de societate şi într-o astfel de şcoală este nevoie de filozofie, întrucât filozofia „te învaţă să gândeşti, nu adevărul. Îţi dă direcţia adevărului“ (ibidem). Nu cu mult timp în urmă, filozofia avea un loc adecvat în planul de învăţământ, anume în clasa a XII-a. Din nefericire, reformatori-cu-orice-preţ au vitregit filozofia în planurile de învăţământ ale liceului. Sperăm că o eventuală reformare a actualei reforme va reda filozofiei, ca obiect de învăţământ, locul cuvenit. Căci filozofia menţine vie flacăra spiritului.

Acest articol a apărut în:  

Tribuna învăţământului, anul LI, nr. 564 (2445), 13-19 noiembrie 2000, p. 7

joi, 15 aprilie 2010

Perpetua eliberare de 'idoli'

          Francis Bacon a introdus în filozofia modernă termenul idola mentis. Prin „idolii minţii” el denumea erori ale spiritului precum iluziile, prejudecăţile, dogmele, mentalităţile vicioase.

          Istoria dovedeşte că epocile trecute au avut „idolii” lor. Unii s-au exercitat tiranic asupra omului şi societăţii, generând fanatisme, alienare, opresiune, suferinţă. Sclavia (în general) şi servitutea femeii, arderile pe rug şi cruciadele, holocaustul şi gulagul – sunt doar câteva exemple de excrescenţe maligne ale unor „idoli”.

          Şi epoca de după căderea zidului Berlinului îşi are „idolii” ei, mai vechi sau mai noi:

• „capitalismul este sfârşitul istoriei” (Fukuyama), corespondentul actual al idolului demontat „Comunismul este piscul de aur al omenirii”;

• „democraţia occidentală este imperfectă, dar este cea mai bună dintre cele posibile”;

• „Consumatorul este Rege”;

• „naţionalismul este o formă de extremism” etc.

          Ridicând un colţ al vălului „idolilor”, vom putea vedea şi altfel lumea contemporană.

• „Dreptul forţei” se exercită tot mai des, în detrimentul „forţei dreptului” (în termenii lui N. Titulescu).

• Democraţia ? Se aprobă, dacă sunt aleşi cei care aplică obedient directivele centrului de putere mondial.

• Integrarea ? Peştii cei mari îi îngurgitează pe cei mici.

• Drepturile omului ? Cuiul lui Pepelea, un pretext pentru imixtiune oriunde o cer interesele Mai-Marilor; sau drepturile homosexualilor de a-şi etala blestemul naturii; sau „dreptul” la cozi umilitoare pentru vize de călătorie în ţările… democrate.

• Naţionalismul ? Un lux pentru casele mari; pentru ceilalţi – riscul de a fi puşi în cuşcă sau declaraţi terorişti, criminali de război, „Wanted” (mai profitabil este să fii trădător de ţară, căci poţi fi recompensat cu titlul de erou naţional).

• Consumatorul-Rege ? Sună frumos, dar realitatea este alta: o societate care se închină la „idolul” profitului „tinde să creeze – prin educare – oameni pentru chewing-gum, nu chewing-gum pentru oameni” (A. de Saint-Exupéry). Într-o societate de acest fel, „Consumatorul este un etern sugar care plânge după biberonul său” (E. Frömm).   

România postdecembristă este bântuită, de asemenea, de „idoli” cum sunt:

• conceperea revoluţiei ca discontinuitate absolută („o luăm de la zero”);

• dogma modelului unic de democraţie;

• considerarea Occidentului ca un fel de Moş-Crăciun.

• Idolatrizarea unor concepte, precum „reforma”, „economia de piaţă”, „privatizarea”, „imaginea noastră în Occident”, înseamnă transformarea lor din mijloace în scopuri în sine şi, implicit, transformarea omului din scop în sine în mijloc.   

Consecinţele sunt ruinătoare.

• De pildă, prin economia de piaţă s-a înţeles că totul este de vânzare: copii, femei, sportivi, funcţionari publici, patrimoniu cultural, istorie, demnitate şi suveranitate naţională…

• Privatizarea fetişizată, scoasă de sub orice control, s-a manifestat deseori ca furt masiv din „proprietatea tuturor şi a nimănui”, ca expropriere metodică a poporului român. Produsele a zeci de ani de muncă socială şi de impozite au fost calificate ca „mastodontice, faraonice, energofage, maldăr de fiare vechi, kitsch-uri” şi s-a decretat necesitatea vânzării lor chiar şi pe un singur dolar.   

Tineretul cade cel mai uşor pradă „idolilor”, căci discernământul lui este firav. El poate fi pervertit prin ispitele societăţii de consum.

- Astfel, sloganul publicitar „Te uiţi şi câştigi !” îi cultivă tentaţia speculaţiei, a succesului facil şi dezinteresul pentru muncă, învăţătură, efort creator.

- „Savurează plăcerea !” - generează înclinaţie spre hedonism primitiv, concretizat în tabagism, alcoolism, consum de droguri, orgii.

- Prin isteria „fanilor” am intrat deja în lumea „civilizată”.

Pe când vânzarea de arme chiar şi la aprozar ? Pe când vom avea şi noi tineri dezaxaţi care să împuşte în şcoli colegi şi profesori ?   

Ce-i de făcut ?

          Intenţia de eliberare absolută de „idoli” este irealizabilă. Condiţia umană este marcată, inevitabil, de prezenţa lor. Într-o anumită măsură, ei chiar răspund unor nevoi umane. „Omul astăzi îşi arde idolii, - pentru ca mâine să se închine cenuşei lor, dacă nu va găsi alţii cu care să înlocuiască pe cei vechi”, cugeta Blaga. Pretenţia de a fi un om lipsit de prejudecăţi este, ea însăşi, o mare prejudecată, constata şi Anatole France.

          Ne este posibilă doar o eliberare relativă şi perpetuă faţă de „idoli”, printr-un efort sisific. Putem doar împiedica tirania lor, evitând să-i hrănim cu aplauzele, ovaţiile ori tăcerea noastră complice, rezistând presiunilor care urmăresc încremenirea gândirii prin sugestii de genul „nu există alternativă !”, „nu există democraţie originală !”. Faptul că puteţi citi, aici şi acum, astfel de idei neconvenţionale este o dovadă că nu s-a instaurat tirania „idolilor”.   

Şcoala are o mare răspundere.

          Rostul ei este nu de a produce în serie oameni-roboţi pentru banda tehnologică ori „cetăţeni turmentaţi” care nu ştiu „cu cine să voteze”, ci de a forma oameni care, pe lângă bună pregătire profesională, să posede o conştiinţă trează şi activă, capabilă să reziste cântecelor de sirenă.

          Pregătindu-i pe tineri, şcoala trebuie să le dezvolte acestora spiritul critic, o armă eficientă în confruntarea cu „idolii”. Îndemnul romancierului englez Wells, din 1937, este încă valabil: „Nu mai avem timp de pierdut, dacă nu vrem ca şcolile noastre să se transforme în pepiniere de capete ignorante, dezechilibrate, lipsite de cel mai elementar spirit critic, de oameni gata să creadă tot ce li se spune, incapabili să poarte pe umerii lor răspunderile grele ale vremurilor de astăzi”.
          Absenţa spiritului critic, spun psihiatrii, este semn de alienare. Prezenţa lui se exprimă prin logicitatea gândirii, setea epistemică, receptarea corectă, nuanţată a semnalelor realităţii, distincţia între esenţial şi neesenţial, detaşarea de stereotipie şi opţiunea pentru progres etc.
          Spiritul critic este benefic atât în viaţa socială, cât şi pentru individul uman: „Critica a fost şi va rămâne o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării” (Titu Maiorescu); „Autocritica este un mijloc de-a te depăşi pe tine însuţi” (Cesare Pavese).

          Să recomandăm tinerilor „disidenţa” faţă de „idoli”, demontând noi înşine, în faţa lor, în manieră socratică „idolul” profesorului atoateştiutor şi infailibil. Disidenţa faţă de „idoli” este incomodă şi neprofitabilă: „adevărul umblă cu capul spart”; ea nu-ţi asigură nici pachete din străinătate, nici diplomă de revoluţionar cu scutire de impozite. Dar ea este cea mai nobilă disidenţă, căci este opoziţia spiritului faţă de forţele care vor să-i anihileze identitatea prin împingerea în manifestările turmei, ori care vor să-l pietrifice într-o postură de prosternare. Mai mult, disidenţa faţă de „idoli” stă la baza disidenţei politice faţă de posibilele regimuri totalitare.

Acest articol a apărut în:  

PREZENTUL. Săptămânal al Frontului Salvării Naţionale Ialomiţa, 28 martie 1991, p. 2  

Tribuna învăţământului, nr. 543 (2424), 19-25 iunie 2000, p. 7)

duminică, 11 aprilie 2010

Reorganizarea Partidului Comunist Român ?

          Pe saitul www.npcr.ro a apărut un „Comunicat”: „În ziua de 27 martie 2010 s-a constituit Comitetul de Reorganizare a Partidului Comunist Român. Plecăm de la realitatea că Partidul Comunist Român nu a fost desfiinţat nici de jure nici de facto, el existînd prin membrii săi care nu s-au dezis de idealul comunist. Dorim să reparăm o gravă nedreptate politică şi istorică comisă de puterea instaurată acum 20 de ani: negarea dreptului de organizare al clasei muncitoare într-un partid care să îi apere interesele. (..) Comitetul îşi asumă responsabilitatea reorganizării PCR pînă la crearea condiţiilor pentru convocarea Conferinţei Naţionale care va aproba un nou statut și program.”

          Această iniţiativă, dacă n-ar fi marginalizată de mass-media, ar putea aduce în prim-planul dezbaterilor o problemă majoră a societăţii româneşti (şi nu numai) contemporane: legitimitatea abolirii regimului social-politic socialist şi a restaurării capitalismului. De răspunsul la această problemă depind răspunsurile la alte întrebări, de pildă dacă în decembrie 1989 a fost o revoluţie sau o mare păcăleală.

          Departe de mine gândul că sunt posesorul adevărului absolut. Sunt doar un „simplu cetăţean” (cu identitatea la vedere, căci mi se pare nedemn să mă manifest ca şobolan în gangurile internetului) care-şi exprimă opiniile. Cred în valoarea pluralismului şi-mi revendic dreptul la libertatea de exprimare, asumându-mi, direct proporţional, responsabilitatea pentru cele exprimate.

          Într-o formă succintă, opiniile mele sunt următoarele:

     1) Indubitabil, acţionarea macazului istoric din decembrie 1989 s-a făcut pe fondul unei imense nemulţumiri acumulate în popor.
     2) În decembrie 1989 n-a fost o revoluţie, ci o răscoală, detonată prin forţe obscure ori clarobscure.
     3) Răscoala, în dimensiunile ei majore, a avut un caracter anticeauşist, nu anticomunist, a fost îndreptată împotriva privilegiaţilor înstrăinaţi de popor, nu împotriva regimului social-politic.
     4) Păpuşarii, prin marionetele lor, au impus un făgaş (un tobogan) anticomunist evenimentelor. S-a folosit un instrumentar extrem de performant şi o metodologie profesionistă.
     5) Restaurarea capitalismului a avut un caracter insidios.
     6) Nu există altceva care să provoace frisoane, insomnii, groază privilegiaţilor societăţii capitaliste precum idealul comunist. De aceea, pentru realizarea scopului, lichidarea adversarului ideologic, orice mijloc este scuzabil: tolerarea mişcărilor de extremă dreaptă, de tip fascist, pentru a face treburile murdare, asasinatul politic, folosirea mass-media aservite sistemului capitalist, „edictele” de felul „condamnării comunismului” etc.
     7) Din această perspectivă, iniţiativa de reorganizare a PCR îmi apare ca un act de mare curaj şi ca un omagiu adus eroului Virgil Zbăganu. În cadrul unui dialog civilizat, pot dezvolta, argumenta aceste opinii.

joi, 8 aprilie 2010

Criza valorilor

(articol apărut în revista „Tribuna învăţământului”, nr. 365, 21.01.1997, p.5)

          Transformările din România post-decembristă readuc în câmpul reflecţiei o temă majoră a filozofiei culturii: „Criza valorilor”.   

          Valoarea, în sens larg, este „ceva” ce constituie obiect de apreciere, prin raportare la trebuinţele umane; ea presupune un raport între un subiect care apreciază şi un obiect de apreciat. Valorile manifestă polaritate (sunt pozitive, dezirabile sau negative, indezirabile) şi grade (permiţând o ierarhizare). Ele reprezintă repere ale vieţii spirituale şi practice şi se constituie într-un sistem de valori propriu unei comunităţi umane într-o anumită epocă.

          Transformarea radicală a unei societăţi implică o criză a valorilor.

          Astfel, procesul declanşat în dec. 1989 în România include o criză a valorilor, o „revoluţie axiologică”, din complexitatea căreia evidenţiem unele aspecte:
   
          1) eradicarea duplicităţii, prin abolirea vechii (unicei) table de valori oficiale, impuse, şi manifestarea liberă a pluralismului opţiunilor, corespunzător nevoilor umane reale, diverse;
   
          2) mutaţii în sistemul de valori; dintre acestea, amintim:
     a). inversarea polilor, în cadrul unor cupluri valorice (unele valori pozitive au devenit negative sau invers): - economie socialistă, planificată, centralizată – economie de piaţă; - proprietate a întregului popor – proprietate privată; - monopartitism – pluripartitism;
     b). contestarea unor valori acceptate în trecut (egalitate, prioritatea intereselor colective asupra celor individuale, ateismul);
     c). acceptarea unor valori contestate anterior (şomajul, falimentul, inegalitatea averilor, credinţa religioasă);

          3) diversitatea trăirilor subiective ale acestor mutaţii valorice: (indiferenţă, arivism, atitudine revanşardă, frustrare, dezorientare, sentimentul culpabilităţii etc.);

          4) conflictul principal apare, „cum spunea Simmel, între formele vechi, depăşite de viaţă, şi formele noi, pe care viaţa le caută” (N. Bagdasar).

          În acest proces, al reconsiderării valorilor, se manifestă şi unele tendinţe negative:

     a) nihilismul constă în negarea absolută a tuturor valorilor („trebuie s-o luăm de la zero”). El este expresia unui sindrom comunisto-ceauşist, dar şi a unei manipulări. Nihilismul (= „valorile supreme se devalorizează” – Nietzsche) atacă şi valorile fundamentale (de ex., teza „istoria este falsificată integral de comunişti” permite speculaţii asupra valorilor istorice fundamentale: vatra strămoşească, continuitatea, dreptul istoric etc.);

     b) snobismul este preluarea fără discernământ a ceea ce este „la modă” (lozinci, atitudini), abdicarea de la spiritul critic, expresia reacţiei de turmă. Snobul cântă în cor, dar se crede solist talentat, pluteşte leneş în aval, dar se consideră campion la înot, înregistrează fapte, dar nu caută sensuri (de ex. subapreciază cultura naţională -„cultură mică!”-, dar îngurgitează pseudocultura importată);

     c) eludarea diversităţii opţiunilor reale ale oamenilor, manifestă în erijarea unora în purtătorii de cuvânt ai poporului, pe care nu-l consultă însă nici în cazul unor decizii de importanţă istorică. A nu se uita că „mămăliga a explodat” şi „plopul a făcut mere” pentru că cineva „omogenizase” tablele de valori;

    d) lărgirea abuzivă a sferei de aplicare a unor valori (de ex., prin extinderea mecanismelor economiei de piaţă la toate domeniile vieţii sociale, totul tinde să devină marfă: femeile (prin prostituţie), funcţionarii publici (prin corupţie), „creierele”, sportivii, copiii etc.;

    e) paseismul – tendinţa de restaurare a valorilor unui anumit trecut, mai apropiat sau mai îndepărtat (de ex. manifestările pro-monarhie).

          O criză a valorilor nu este o „piatră de mormânt” (N. Bagdasar). Pentru depăşirea ei se cer identificarea şi promovarea valorilor pozitive, iar ca mijloace trebuie folosite recunoaşterea opţiunilor reale ale oamenilor, spiritul critic-antidogmatic, competenţa, umanismul, dialogul sincer şi compromisul-toleranţa.