sâmbătă, 17 aprilie 2010

Filozofia ca exerciţiu de libertate a spiritului

          Tema libertăţii spiritului a suscitat, de-a lungul timpului, reflecţia multor filozofi.
          Fără a pretinde că spun noutăţi memorabile, relev, pentru a contura cadrul conceptual al discursului, câteva aspecte ale libertăţii (non-libertăţii) spiritului.  
          Libertatea spiritului presupune conştiinţa de sine a eului, sete epistemică şi comprehensiune în raport cu realitatea, simţ (auto)critic, opoziţie flexibilă, creatoare faţă de materie şi determinismul propriu acesteia. Ea este o condiţie a însăşi realizării omului ca om.
          Dimpotrivă, aspecte de non-libertate a spiritului sunt necunoaşterea propriei identităţi, receptarea distorsionată a realităţii, dogmatismul anchilozant, îngurgitarea necritică de idei, reacţia de turmă. Non-libertatea spiritului este simptom de alienare umană.
          O pleiadă de gânditori au înţeles filozofia ca manifestare a libertăţii spiritului. Deja Platon afirma că un tânăr care filozofează este „un om liber“, iar altul care nu filozofează este „lipsit de sentimentul libertăţii“.
       
          O fi doar o speculativă pledoarie pro domo a filozofilor ? Nu. Există argumente pertinente care susţin că filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului.
       
          Mai întâi, un argument metafilozofic. W. Quine scrie că „O ocupaţie a filozofiei este explorarea presupoziţiilor“ (idee valorificată, în mod original, de A.-P. Iliescu în importanta sa lucrare metafilozofică Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei).
          Presupoziţiile sunt idei asumate tacit ca adevărate şi implicate logic de ideile explicite. Orice discurs (inclusiv cel filozofic) îşi are presupoziţiile lui, dar, în timp ce discursurile non-filozofice îşi asumă necritic presupoziţiile, filozofia (ca gen) este, prin excelenţă, cercetare critică a presupoziţiilor, căci este bellum omnium contra omnes (Bertrand Russell), presupoziţiile unei concepţii filozofice fiind criticate de alte concepţii filozofice.
          În calitate de cercetare critică a presupoziţiilor fundamentale ale actului raţional, filozofia manifestă o extremă libertate intelectuală. Spre deosebire de ştiinţă, care, supunându-se presupoziţiilor locale, este o „disciplină“, filozofia, prin nonconformismul ei, este o „indisciplină teoretică“ (A.–P. Iliescu).
          Întrucât oamenii disting între absurd şi raţional prin presupoziţiile asumate, filozofia, criticând aceste presupoziţii apare ca o violare a regulilor jocului raţional (Hans Hahn), pare a se plasa în sfera absurdului. În acest sens, Noica scria că „libertatea de a fi absurd stă la originea filosofiei“. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost faptul că grecii „n-aveau bun-simţ. Căci bunul-simţ i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mişcă“. În realitate, filozofia, „reformulând presupoziţiile ultime, poate ieşi din cadrul raţional fixat fără a fi expulzată din raţionalitate“.
           Prin nonconformismul lor, filozofia şi filozofii au o situaţie inconfortabilă: filozofia este etichetată ca „absurdă“, de către bunul-simţ, ca „inutilă“, de către practicismul orb, ca „blasfemie“, de către religie, ca „subversivă“, de către politică, iar mulţi filozofi sunt prigoniţi (cazurile lui Socrate şi Bruno sunt de notorietate).

          În al doilea rând, afirmaţia că filozofia este o manifestare a libertăţii spiritului poate fi susţinută şi cu dovezi din istoria filozofiei. „Ironia“ socratică, teoria baconiană a „idolilor“, carteziana îndoială metodică, criticismul kantian, „reevaluarea tuturor valorilor“ nietzscheană sunt numai câteva astfel de dovezi.

          Ca orice epocă, epoca posterioară căderii zidului Berlinului îşi are presupoziţiile ei. Aceste presupoziţii, manifestate ca prejudecăţi („prejudecata este o părere fără judecată“ – Voltaire) sau „certitudini“ absolute („certitudinile sunt închisori“, scria Nietzsche; mii de ani omenirea a fost prizoniera „certitudinii“ că Pământul este plat), tind să încarcereze spiritul.

          De aceea, este nevoie de filozofie, ca o critică raţională a presupoziţiilor fundamentale ale epocii.

• „Nu acestea au fost obiectivele revoluţiei din decembrie 1989“, comentează unii, nemulţumiţi. „Dar a fost o revoluţie în decembrie 1989 ?“, se întreabă filozofia politică.

• „Nu există democraţie originală. Democraţia-i democraţie, democraţie-democrată; e de tip occidental“, proclamă un dogmatic. „Nu cumva democraţia este evolutivă, perfectibilă ?“, problematizează, iarăşi, filozoful.

• „Capitalismul este sfârşitul istoriei“, formulează Fukuyama o teză a epocii. „Dar are istoria un sfârşit ?“, vine replica filozofiei istoriei.

• „Proprietatea este ceva conform naturii umane“, afirmă un slogan. „Există, oare, o natură umană dată, imuabilă ?“, înţeapă, cu ghimpele îndoielii, antropologia filozofică presupoziţia acestui slogan.

• „Integrarea în Europa este un ţel indiscutabil al României“, decretează politicianul. „Chiar cu preţul sacrificării profilului moral-spiritual şi a identităţii culturale a acestui popor ?“, cârcoteşte filozofia culturii.

• „Credeţi în Dumnezeu, d-le… ?“, întreabă fariseul, cu un accent inchizitorial în glas. „Dar opţiunea pentru libera cugetare este degradantă pentru om ?“, îi răspunde filozofia religiei.   

          Societatea îşi construieşte şcoala după chipul şi asemănarea ei. Presupoziţiile epocii sunt turnate în „Adevărurile“ şi „Certitudinile“ care-i bombardează pe elevi. Or, „un tânăr căruia nu-i poţi trece nici o incertitudine îţi este o înfrângere“ (Constantin Noica, Jurnal filozofic). Mult trâmbiţatul slogan „trebuie schimbată mentalitatea“ îşi are corespondentul în politica de făurire a unui „om nou“, tot mai eficient-pragmatic, dar tot mai puţin reflexiv-critic, un „robot jovial“, un „om unidimensional“, preocupat tot mai mult de satisfacerea nevoilor primare, dar tot mai puţin de căutarea sensului fiinţării.
          Într-o astfel de societate şi într-o astfel de şcoală este nevoie de filozofie, întrucât filozofia „te învaţă să gândeşti, nu adevărul. Îţi dă direcţia adevărului“ (ibidem). Nu cu mult timp în urmă, filozofia avea un loc adecvat în planul de învăţământ, anume în clasa a XII-a. Din nefericire, reformatori-cu-orice-preţ au vitregit filozofia în planurile de învăţământ ale liceului. Sperăm că o eventuală reformare a actualei reforme va reda filozofiei, ca obiect de învăţământ, locul cuvenit. Căci filozofia menţine vie flacăra spiritului.

Acest articol a apărut în:  

Tribuna învăţământului, anul LI, nr. 564 (2445), 13-19 noiembrie 2000, p. 7

6 comentarii:

  1. Frumoasa, instructiva și incitanta pledoarie pentru libertatea spiritului exercitata prin filosofie.Aveți perfecta dreptate când afirmați ca avem nevoie mai mult decât oricând de minți vii, critice, nealiniate nici unei dogme, capabile de îndoială sistematica.Cineva spunea, Kant dacă nu ma înșel, ca "Inteligenta unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil sa le suporte."
    Din păcate capitalismul de azi urmând cerințele legii sale fundamentale, a maximizării profiturilor, nu mai da doi bani pe educația tinerilor în spiritul îmbogățirii lor sufletești, a cultivării virtuților morale, a formarii lor ca oameni capabili sa gândească independent.Interesul capitalismului este ca tinerii sa iasă din scoală cu creierul spălat,pentru a putea fi exploatați cât mai eficient și cât mai lesne în sânul corporațiilor multinaționale.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Din păcate capitalismul de azi urmând cerințele legii sale fundamentale, a maximizării profiturilor, nu mai da doi bani pe educația tinerilor în spiritul îmbogățirii lor sufletești, a cultivării virtuților morale, a formarii lor ca oameni capabili sa gândească independent."

    Într-adevăr. Interesul fundamental este de a-i instrui ca forţă de muncă, pentru a deveni eficienţi roboţi producători de profit, nu cârcotaşi.

    RăspundețiȘtergere
  3. De ce nu mai scrieţi nimic ? Nu vă abandonaţi cititorii care vă apreciază atât pentru claritatea şi distincţia exprimării cât şi pentru curajul de a vă declara public opţiunea marxistă într-un mediu social viciat de prejudecăţi şi de intoleranţă faţă de cei ce nu împărtăşesc ideile oficiale. Avem nevoie de opiniile, de atitudinea, de analizele dvs. In ţară se petrec lucruri grave, poporul este dezorientat, adus in stare de disperare de o clasă burgheză iresponsabilă.Situaţia economica şi politică fără speranţa conjugată cu calamităţile din Moldova vor împinge ţara în haos. Acum, mai mult ca oricând, nu este momentul tăcerii ci unul al luărilor de poziţie tranşante.Chiar dacă mijloacele de care dispunem sunt foarte modeste, eu cred că dacă prin scrisul nostru, prin cuvintele noastre am reuşi să aducem o raza de seninătate fie şi într-un singur suflet, dacă am putea lumina fie şi o singură conştiinţă atunci efortul nostru nu este in van.

    cu multa consideraţie, al dvs. admirator,
    Florian Liviu

    RăspundețiȘtergere
  4. Domnule Florian Liviu,

    Aveți pe deplin dreptate când spuneți ”Acum, mai mult ca oricând, nu este momentul tăcerii ci unul al luărilor de poziţie tranşante.”

    Tăcerea mea, în mare parte vinovată, are în mică măsură și o justificare: problemele sfârșitului de an școlar, datoria de a-mi ajuta o fiică în pregătirea unui examen, lucrul la proiectul de realizare cu mijloace proprii a unui sait mai eficient decât acest ”blog” sărac în unelte.

    Sper ca în curând să mai și scriu, nu doar să citesc (nici dv. nu sunteți atât de productiv ca dl. Constantin Gheorghe, un (alt) om demn de admirație pentru strădania sa).

    Cu deplină consdierație,

    V.S.

    RăspundețiȘtergere
  5. D-le Valerius,

    Am scris ceva pentru dvs., pe blogul d-lui Liviu, la postarea cu PAS-ul.

    RăspundețiȘtergere
  6. Domnule Valerius,

    Deși eu nu consider - poate greșesc - că m-am abătut uneori de la regulile logicii în cele ce am scris, tocmai în scopul de a înlătura echivocul legat de regulile logicii și aplicarea lor în cele scrise de mine, am detaliat, am venit cu explicații suplimentare.

    Nu, eu nu am luat hipersensibil observațiile dvs., pe dvs. vă respect și, din această cauză, nu aș putea avea această atitudine. Nu am uitat niciodată că atât eu cât și dvs. dorim ca omenii din această țară, oameni buni, dar obidiți de timpuri și de conducători, să ducă un trai decent. Dacă este să ne referim numai la anii ’70, putem spune că acest popor nu numai că a dus-o decent, ci chiar că a dus-o foarte bine. Spre deosebire de dvs., nu am găsit o cale despre care să spun: ”Iată, aceasta este calea care va aduce bine poporului!”. Ce țintesc însă sunt niște consecințe ale respectivei căi, unele dintre ele fiind respectul legii și o distribuție relativ echitabilă a avuției dublată de un trai decent pentru omul obișnuit .

    Am sentimentul însă că pe poporul român îl așteaptă nu ani, ci poate chiar decenii de trai greu, cu toate dorințele noastre de bine.
    Vorbind de marxism, într-un un text din Libertatea de duminică se spunea că, în urma unui sondaj făcut de o organizație care se ocupă parcă cu studierea crimelor comunismului, a reieșit că 60% dintre români regretă ceaușismul.
    Poate dl Rotaru ar trebui să fie mai activ.

    Cât despre credință, se pare că aceasta este o chestiune fundamentală care desparte oamenii de bine creștini de oamenii de bine marxiști. Am vorbit serios când am sugerat acea reconciliere a marxismului cu credința. Priviți-o vă rog ca o sugestie, eu nu doresc să impun nimic. Ce ar costa marxismul să adopte un text care să admită posibilitatea existenței lui Dumnezeu?

    RăspundețiȘtergere