joi, 15 aprilie 2010

Perpetua eliberare de 'idoli'

          Francis Bacon a introdus în filozofia modernă termenul idola mentis. Prin „idolii minţii” el denumea erori ale spiritului precum iluziile, prejudecăţile, dogmele, mentalităţile vicioase.

          Istoria dovedeşte că epocile trecute au avut „idolii” lor. Unii s-au exercitat tiranic asupra omului şi societăţii, generând fanatisme, alienare, opresiune, suferinţă. Sclavia (în general) şi servitutea femeii, arderile pe rug şi cruciadele, holocaustul şi gulagul – sunt doar câteva exemple de excrescenţe maligne ale unor „idoli”.

          Şi epoca de după căderea zidului Berlinului îşi are „idolii” ei, mai vechi sau mai noi:

• „capitalismul este sfârşitul istoriei” (Fukuyama), corespondentul actual al idolului demontat „Comunismul este piscul de aur al omenirii”;

• „democraţia occidentală este imperfectă, dar este cea mai bună dintre cele posibile”;

• „Consumatorul este Rege”;

• „naţionalismul este o formă de extremism” etc.

          Ridicând un colţ al vălului „idolilor”, vom putea vedea şi altfel lumea contemporană.

• „Dreptul forţei” se exercită tot mai des, în detrimentul „forţei dreptului” (în termenii lui N. Titulescu).

• Democraţia ? Se aprobă, dacă sunt aleşi cei care aplică obedient directivele centrului de putere mondial.

• Integrarea ? Peştii cei mari îi îngurgitează pe cei mici.

• Drepturile omului ? Cuiul lui Pepelea, un pretext pentru imixtiune oriunde o cer interesele Mai-Marilor; sau drepturile homosexualilor de a-şi etala blestemul naturii; sau „dreptul” la cozi umilitoare pentru vize de călătorie în ţările… democrate.

• Naţionalismul ? Un lux pentru casele mari; pentru ceilalţi – riscul de a fi puşi în cuşcă sau declaraţi terorişti, criminali de război, „Wanted” (mai profitabil este să fii trădător de ţară, căci poţi fi recompensat cu titlul de erou naţional).

• Consumatorul-Rege ? Sună frumos, dar realitatea este alta: o societate care se închină la „idolul” profitului „tinde să creeze – prin educare – oameni pentru chewing-gum, nu chewing-gum pentru oameni” (A. de Saint-Exupéry). Într-o societate de acest fel, „Consumatorul este un etern sugar care plânge după biberonul său” (E. Frömm).   

România postdecembristă este bântuită, de asemenea, de „idoli” cum sunt:

• conceperea revoluţiei ca discontinuitate absolută („o luăm de la zero”);

• dogma modelului unic de democraţie;

• considerarea Occidentului ca un fel de Moş-Crăciun.

• Idolatrizarea unor concepte, precum „reforma”, „economia de piaţă”, „privatizarea”, „imaginea noastră în Occident”, înseamnă transformarea lor din mijloace în scopuri în sine şi, implicit, transformarea omului din scop în sine în mijloc.   

Consecinţele sunt ruinătoare.

• De pildă, prin economia de piaţă s-a înţeles că totul este de vânzare: copii, femei, sportivi, funcţionari publici, patrimoniu cultural, istorie, demnitate şi suveranitate naţională…

• Privatizarea fetişizată, scoasă de sub orice control, s-a manifestat deseori ca furt masiv din „proprietatea tuturor şi a nimănui”, ca expropriere metodică a poporului român. Produsele a zeci de ani de muncă socială şi de impozite au fost calificate ca „mastodontice, faraonice, energofage, maldăr de fiare vechi, kitsch-uri” şi s-a decretat necesitatea vânzării lor chiar şi pe un singur dolar.   

Tineretul cade cel mai uşor pradă „idolilor”, căci discernământul lui este firav. El poate fi pervertit prin ispitele societăţii de consum.

- Astfel, sloganul publicitar „Te uiţi şi câştigi !” îi cultivă tentaţia speculaţiei, a succesului facil şi dezinteresul pentru muncă, învăţătură, efort creator.

- „Savurează plăcerea !” - generează înclinaţie spre hedonism primitiv, concretizat în tabagism, alcoolism, consum de droguri, orgii.

- Prin isteria „fanilor” am intrat deja în lumea „civilizată”.

Pe când vânzarea de arme chiar şi la aprozar ? Pe când vom avea şi noi tineri dezaxaţi care să împuşte în şcoli colegi şi profesori ?   

Ce-i de făcut ?

          Intenţia de eliberare absolută de „idoli” este irealizabilă. Condiţia umană este marcată, inevitabil, de prezenţa lor. Într-o anumită măsură, ei chiar răspund unor nevoi umane. „Omul astăzi îşi arde idolii, - pentru ca mâine să se închine cenuşei lor, dacă nu va găsi alţii cu care să înlocuiască pe cei vechi”, cugeta Blaga. Pretenţia de a fi un om lipsit de prejudecăţi este, ea însăşi, o mare prejudecată, constata şi Anatole France.

          Ne este posibilă doar o eliberare relativă şi perpetuă faţă de „idoli”, printr-un efort sisific. Putem doar împiedica tirania lor, evitând să-i hrănim cu aplauzele, ovaţiile ori tăcerea noastră complice, rezistând presiunilor care urmăresc încremenirea gândirii prin sugestii de genul „nu există alternativă !”, „nu există democraţie originală !”. Faptul că puteţi citi, aici şi acum, astfel de idei neconvenţionale este o dovadă că nu s-a instaurat tirania „idolilor”.   

Şcoala are o mare răspundere.

          Rostul ei este nu de a produce în serie oameni-roboţi pentru banda tehnologică ori „cetăţeni turmentaţi” care nu ştiu „cu cine să voteze”, ci de a forma oameni care, pe lângă bună pregătire profesională, să posede o conştiinţă trează şi activă, capabilă să reziste cântecelor de sirenă.

          Pregătindu-i pe tineri, şcoala trebuie să le dezvolte acestora spiritul critic, o armă eficientă în confruntarea cu „idolii”. Îndemnul romancierului englez Wells, din 1937, este încă valabil: „Nu mai avem timp de pierdut, dacă nu vrem ca şcolile noastre să se transforme în pepiniere de capete ignorante, dezechilibrate, lipsite de cel mai elementar spirit critic, de oameni gata să creadă tot ce li se spune, incapabili să poarte pe umerii lor răspunderile grele ale vremurilor de astăzi”.
          Absenţa spiritului critic, spun psihiatrii, este semn de alienare. Prezenţa lui se exprimă prin logicitatea gândirii, setea epistemică, receptarea corectă, nuanţată a semnalelor realităţii, distincţia între esenţial şi neesenţial, detaşarea de stereotipie şi opţiunea pentru progres etc.
          Spiritul critic este benefic atât în viaţa socială, cât şi pentru individul uman: „Critica a fost şi va rămâne o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării” (Titu Maiorescu); „Autocritica este un mijloc de-a te depăşi pe tine însuţi” (Cesare Pavese).

          Să recomandăm tinerilor „disidenţa” faţă de „idoli”, demontând noi înşine, în faţa lor, în manieră socratică „idolul” profesorului atoateştiutor şi infailibil. Disidenţa faţă de „idoli” este incomodă şi neprofitabilă: „adevărul umblă cu capul spart”; ea nu-ţi asigură nici pachete din străinătate, nici diplomă de revoluţionar cu scutire de impozite. Dar ea este cea mai nobilă disidenţă, căci este opoziţia spiritului faţă de forţele care vor să-i anihileze identitatea prin împingerea în manifestările turmei, ori care vor să-l pietrifice într-o postură de prosternare. Mai mult, disidenţa faţă de „idoli” stă la baza disidenţei politice faţă de posibilele regimuri totalitare.

Acest articol a apărut în:  

PREZENTUL. Săptămânal al Frontului Salvării Naţionale Ialomiţa, 28 martie 1991, p. 2  

Tribuna învăţământului, nr. 543 (2424), 19-25 iunie 2000, p. 7)

8 comentarii:

  1. Este un articol bun, și cu un formidabil caracter vizionar, ținând cont că a fost scris în 1991, ceea ce ați menționat în articol, d-le Valerius, se vede mult mai pregnant azi, decât atunci, la doi după ani după lovitura de stat, mă refer mai ales la relele capitalismului de la noi, care fac să avem parte nu de un capitalism uman, ca cel din Nordul Europei, ci de unul cumplit de sălbatic și de un barbarism care este în contradicție cu spiritul de civilizație al secolului XX.

    Cu capitalismul originar cred că v-ați convins, d-le Valerius, că această sintagmă a fost o făcătură, un văl pe care domnul fost tovarăș Iliescu l-a aruncat peste ceea ce făceau el și ai lui prieteni din așa-numitul eșalon doi, respectiv furtul a ceea ce s-a realizat și acumulat în socialism. Nu se pot nega realizările din socialism, oricine persoană care are bun-simț ar trebui să fie de acord cu mine în această privință .

    Pe de altă parte, dacă este să fim obiectivi, putem spune că societatea comunistă era mai mult axată pe idoli decât cea capitalistă, în care, în schimb, manipularea a ajuns o formă de artă, ea este mai subtilă și mult mai complexă decât cea din comunism.

    Vorbind de idolii capitalismului, din punctul meu de vedere nu vă de ce ar fi exclusă posibilitatea ca orânduirea capitalistă să fie sfârşitul istoriei, de ce nu ar putea fi așa?, și nici ca democraţia occidentală, deși imperfectă, să fie ce cea mai bună dintre orânduirile posibile. Nu cred foarte mult în conținutul acestor două enunțuri, dar nu exclud posibilitatea ca acestea să se dovedească adevărate. Un capitalism social ar fi de dorit unuia sălbatic. Acesta are șanse mai mari de apariție, în prezent, decât o societate marxistă. Poate eforturile ar trebui direcționate spre realizarea acestui deziderat, acum, mai degrabă decât pentru o realizarea unei revoluții marxiste, pentru că nu poate coabita comunismul, așa cum greșit se scrie în manifestul npcr din postarea anterioară, cu capitalismul.

    RăspundețiȘtergere
  2. Apropo de componența Biroului Executiv al NPCR, glumind: păi cum mai este NPCR un partid al muncitorilor când nu avem decât un muncitor în Birou? Și realitatea dovedește că marxismul trebuie reformat și că rolul conducător trebuie atribuit intelectualității de stânga.

    Biroul Executiv al NPCR, format din cinci tovarăși:

    Petre Ignatencu, jurist,președinte
    Gheorghiță Zbăganu, prof.univ., prim-vicepreședinte
    Adrian Ionescu, avocat, vicepreședinte
    Nicolae Pera, economist, membru
    Răduță Florin, muncitor, membru

    RăspundețiȘtergere
  3. ... Ca informație, am un unchi și o mătușă, din partea tatălui meu, care sunt simpatizanți comuniști și care vor să se înscrie la NPCR. Tocmai am vorbit pe mobil cu dl președinte Ignatencu, unchiul m-a rugat să-l întreb dacă partidul este înscris oficial ca formațiune politică. Partidul este în fază de reorganizare, urmează ca de abia după reorganizare să se înscrie ca formațiune politică, cu același nume cu care a fost înscris în 1945, PCR. Dl președinte a subliniat că de fapt partidul continuă să existe, din '45 încoace, din moment ce nu a fost desființat în mod oficial. Mătușa păstrează cu sfințenie în casă portretul fostului conducător, Nicolae Ceaușescu. Multe dintre rudele mele, probabil fără comuniști ar fi rânit pământul pentru bogătani, la noi, în Dâmbovița. Datele de contact le-am luat de pe saitul NPCR. Sunt curios ce va face unchiul când se va duce la sediul situat pe B-dul Ferdinand la nr. 75, în sectorul 2, lângă Obor, dacă se va duce. Dacă va exista o continuare, voi povesti aici ce s-a întâmplat.

    RăspundețiȘtergere
  4. Pentru domnul Bogdan:

    1). „avem parte nu de un capitalism uman, ca cel din Nordul Europei, ci de unul cumplit de sălbatic și de un barbarism care este în contradicție cu spiritul de civilizație al secolului XX”.

    Capitalismul în general („sălbatic” sau „uman”) este prin esenţa lui o societate nedreaptă, căci capitalistul patron (care foloseşte muncă salariată) îşi însuşeşte în mod nedrept plusvaloarea (valoarea creată de salariat prin munca lui depăşeşte preţul muncii sale, adică salariul, diferenţa fiind însuşită de patron ca profit). Acesta este secretul exploatării în capitalism, pus în evidenţă de Marx. Şi aceşti profitori apar la televizor şi spun că ei „dau de mâncare la mii de muncitori”.

    2) „nu vă de ce ar fi exclusă posibilitatea ca orânduirea capitalistă să fie sfârşitul istoriei, de ce nu ar putea fi așa?”

    Eu, dimpotrivă, nu văd cum ar putea fi capitalismul sfârşitul istoriei, decât dacă ar pieri omenirea împreună cu el (pierirea omenirii poate fi nu doar în sensul propriu, biologic, ci şi în sensul spiritual, de „spălare a creierilor”). Sunt deja câteva mii de ani de istorie, iar istoria refuză să se pietrifice într-o anumită ipostază a ei. Întotdeauna privilegiaţii (stăpânii de sclavi, feudalii, capitaliştii, nomenclaturiştii comunişti dogmatici) au susţinut că societatea ai cărei privilegiaţi erau ei este sfârşitul istoriei.

    Domnule Bogdan, dv. nu sunteţi un fanatic, aveţi un mod de gândire flexibil, capabil să identifice nuanţele realităţii sociale. De aceea pot discuta cu dv. Cu indivizii care n-au contraargumente, ci vor doar să-i împuşte pe cei care au alte opinii nu se poate dialoga. Ştiu şi că aveţi o situaţie materială bună, cuţitul capitalist nu va ajuns la os. Dar există multă nedreptate în acest „rai” capitalist. Pentru cei care vor veni după noi va fi şi mai greu.

    RăspundețiȘtergere
  5. ERATĂ :

    Rog limba română să mă ierte pentru faptul de a fi agresat-o prin expresia "cuţitul capitalist nu va ajuns la os".

    RăspundețiȘtergere
  6. ... După cum spuneam, nu socotesc capitalismul cea mai bună societate din lume și sunt total împotriva capitalismului sălbatic, așa cum se prezintă el la noi și în alte părți (America de Sud). De fapt, dat fiind condițiile actuale opțiunea mea pragmatică este pentru un capitalism social, în care să existe un minim decent pentru fiecare și în care corupția și hoția să fie aspru pedepsite, acel capitalism social care există în anumite țări din Vest. Nu aș avea nimic împotriva unei conduceri socialiste, cu corporații de stat care să lucreze pentru binele țării. Vorbind de oameni, pentru mine diferența esențială este dată nu de ce simpatie politică are interlocutorul meu, ci dacă acesta are în vedere bunăstarea generală sau nu, mai precis, dacă se gândește la semenii lui în acțiunile lui și dacă acesta are principii morale (care nu țin de religie, rezultatul acțiunilor unui ateu moral sunt aceleași cu ale unui credincios moral).

    Mie mi-e simpatic și dl Liviu, despre care cred că se gândește la bunăstarea omului de rând la fel cum vă gândiți dvs. și cum mă gândesc și eu. Cu toate acestea sunt surprins de poziția pro-Stalin a d-sale. Deși nu neg eficiența anumitor acțiuni sau atitudini ale lui Stalin (a știut să-și asculte generalii și să accepte păreri contrare, spre deosebire de Hitler, ceea ce a adus mari victorii armatei rusești și a negociat extrem de abil cu vesticii, ceea ce i-a adus pe tavă Europa de Est, ca să numesc două dintre ele), crimele lui rămân crime, iar Stalin va rămâne în istorie ca un monstru. Am mai spus, eficiența nu justifică orice mijloace prin care se obține aceasta, de exemplu prin renunțarea la umanism, dreptate și morală.
    Surprins mai sunt și de poziția d-lui Liviu cu privire la masacrul de la Katyn. Există dovezi că acesta a fost orchestrat de Beria la ordinul lui Stalin, ca să se scape atfel de elita intelectuală, stânjenitoare în jumătatea din Polonia ce a revenit rușilor ca urmare a împărțelii dintre sovietici și naziști.
    O judecată de bun-simț ne arată că odată dobândită victoria de către Aliați, cu toți prizonierii și toate documentele capturate dacă nemții ar fi comis masacrul acest lucru ar fi ieșit imediat la suprafață, numai că nu a fost ce să iasă la iveală pentru că masacrul a fost comis de NKVD-ul lui Stalin.

    RăspundețiȘtergere
  7. Revenind la NPCR, vreau să spun că atunci când am vorbit cu dl Ignatencu, de la NPCR, acesta mi s-a părut foarte surprins că nu a fost înjurat și amenințat și că a fost interpelat civilizat. Cred că săracul domn Ignatencu a încasat o droaie de înjurături și de amenințări!
    Unchiul de care vorbeam este un tip pe care te poți bizui. De aceea îi iert și anumite grosolănii, el nu este un om cultivat, dar are suflet bun. Pe mine mă apreciază, printre altele, pentru că am învățat și am muncit cinstit, construindu-mi cariera exclusiv pe merit. Unchiul este anticreștin și simpatizant al comunismului. Mai nou mi-a împuiat capul cu teoriile anticreștine ale lui Coruț, pe care le-a auzit de la OTV. Unchiul, pensionar acum, este de profesie electrician și a fost angajat la un teatru cu care a fost peste tot în Europa. Unchiul a fost cel mai bun afacerist comunist pe care l-am cunoscut. A făcut comerţ cu produse aduse din Vest şi din URSS şi lucra în particular, ceea ce i-a adus o stare materială foarte bună. Lucrează bine, este harnic și cinstit, iar la mine, ca nepot din partea soţiei (sora decedatului meu tată), întotdeauna a venit când am avut vreo problemă în casă. Odată, vara, spre seară, am rămas fără curent electric de la panou, de la aparatul de aer condiționat şi a venit, cale destul de lungă, la mine şi a rezolvat rapid problema. Afară erau aproape patruzeci de grade.
    Dintre ultimele lui găselniţe:
    Îmi zice, după Paşti: „Cristos a înviat!”, îi răspund: “Adevărat a înviat!”, apoi el mă întreabă: “Eşti sigur că a înviat?”. Ştie că sunt credincios. Asta a fost o blasfemie îngrozitoare pentru mine, dar am rămas impasibil, pentru că trec senin peste încercările lui de “ateizare” a mea. :) Mătușa mea este și ea o simpatizantă a comunismului, dar este și credincioasă, unchiul duce și cu ea o campanie asemănătoare, în condițiile în care ea cu tata și cu ceilalți frați au primit de mici o solidă educație religioasă, ceea ce este un motiv de dispută între ei. La scurt timp după asta a început iarăși să-i critice pe preoți. Mi-a povestit de un preot căruia i-a dat odată o revistă porno adusă pe furiș din Vest.
    Bineînțeles, după ce au fost emisiunile de pe National Geographic cu Biblia, cu caracter anticreștin, mi-a vorbit și de acelea. Mi-a reamintit, după chestia cu preotul, cum, conform celor văzute pe acest post, Domnul Nostru Iisus a fost căsătorit cu Maria Magdalena, cu care a avut copii. Atunci mi s-a zbârlit părul pe ceafă!
    Însă, deoarece țin la acest unchi foarte mult, pe care te poți bizui, de fiecare fiecare date când emite blasfemii îi zâmbesc blând și evit diplomatic controversa.
    V-am povestit cele de mai sus, cu unchiul meu, pentru amuzament, ca să vedeți că în ziua de azi nu numai marxiștii sunt persecutați, ci și creștinii! :)

    RăspundețiȘtergere
  8. … Ca mențiune, unchiul și cu mătușa se trag din același sat, din Lungulețu de Dâmbovița, satul familiei tatălui meu. Unchiul provine dintr-o famile săracă. Comuniștii l-au școlit și l-au învățat meseria de electrician. El este conștient de ce le datorează comuniștilor. Familia tatălui meu era una de mijloc. Mătușa a fugit cu unchiul la București, romantic, la începutul anilor ’50, cu opt zile înainte de cununia cu unul dintre copiii unui bogătan din sat, fiind ajutată de tatăl meu și de o soră, împotriva voinței părinților. A fost un mare scandal, iar bunicii cu greu i-au iertat pe unchi și pe mătușă. Unchiul a fost mereu un tip harnic, foarte muncitor. Mătușa a fost frumoasă, dar și unchiul arăta bine, erau un cuplu frumos. Acum se ciondănesc aproape tot timpul. Unchiul este totuși cam zgârcit. Unicul lor copil, vărul meu, ironia sorții, după mineriade a emigrat în Danemarca, unde locuiește împreună cu familia.

    RăspundețiȘtergere