miercuri, 16 martie 2016

Cugetări în proximitatea propriei morți

          Nu știu alții cum sunt  (vorba marelui scriitor humuleștean ), dar eu am constatat că, atunci când trăiesc  intens frica de moarte, cultura filozofică nu mă ajută suficient. Am și o explicație: deși componenta afectivă și cea rațională ale omului nu sunt izolate, ci sunt conexate în sistemul psihic uman, totuși ele funcționează, într-o măsură, în mod independent. Frica de moarte se manifestă în componenta afectivă, filozofarea este o manifestare a raționalității.
          Admir oamenii care pot fi puternici în fața propriei lor morți. De aceea am citit, în această perioadă în care sunt suspectat de a fi bolnav de cancer, literatură de felul Dicționarul oamenilor celebri în fața morții, al Isabellei Bricard. Dar eu nu pot fi puternic în astfel de situații. În toată această perioadă am fost deprimat, m-am ținut ca un copil retardat după nevastă-mea, care a rezolvat toate problemele.
          Platon spunea că filozofia este ”melete thanatou”, adică pregătire pentru moarte. Stoicii, la rândul lor, susțineau că prin filozofare putem obține ”ataraxia”, netulburarea, liniștea sufletească. Pe mine nu mă ajută suficient cultura filozofică, în fața propriei mele morți. Nu pot obține, prin filozofare, ataraxia. 
          Ceea ce mă neliniștește cel mai mult, în asemenea situații, este sentimentul că nu am realizat tot ceea ce aș fi putut face bun, în viața mea, sentimentul că mi-am irosit resursele în activități minore, că am amânat realizarea unor proiecte cu adevărat importante. De multe ori m-am autoînșelat, spunându-mi, ca Mihai Ralea în Explicarea omului, că amânarea este o caracteristică nobilă a omului, care-i conferă superioritate în raport cu celelalte animale. Îmi spuneam: amân pentru că vreau să fac ceva mai bun. Timp de cinci ani am amânat susținerea examenului de licență, primind salariu de necalificat. Timp de alți cinci ani am amânat susținerea examenului pentru gradul didactic I, fiind plătit cu un salariu mai mic. Este adevărat că am realizat două lucrări cu care nu-mi este rușine în public. Totuși, pentru zece ani din viață ele înseamnă prea puțin.
          Ulterior am conștientizat înțelepciunea acestei cugetări: ”Mai binele este dușmanul binelui”; amânând, sine die, realizarea binelui, justificând că vrei să faci mai bine, ajungi în situația de ”prea târziu”, adică nu mai poți realiza nici măcar binele pe care ai fi putut să-l faci. Și atunci m-a lovit în cap, ca un ciomag, o altă cugetare, a lui Titu Maiorescu, dacă nu mă înșel: ”Amânarea este hoțul timpului”.
          În astfel de situații, în care am fost confruntat cu pericolul propriei mele morți, am avut și trăirea că sunt un ratat. M-a influențat și un articol al lui George Călinescu despre ratare, articol citit cu vrea câteva zeci de ani în urmă. Autorul scria acolo despre întâlnirea lui cu o veche cunoștință, care i-a vorbit despre teancul de dosare cu proiecte nerealizate încă. Concluzia lui George Călinescu era că acesta este omul ratat: cel care se laudă cu proiecte nerealizate, deși timpul optim pentru realizarea lor a trecut.

7 comentarii:

  1. Eu cred că individul uman are pornirea instinctuală să ignore, fie dacă şi numai circumstanţial, faptul că este doar exponent al universului specific şi că, prin urmare, trăirile sale, senzaţiile, sentimentele şi filosofările sale nu îi sînt lui caracteristici existenţiale absolute şi exclusive nici un moment. De aceea, reproşurile şi imputările pe care individul uman are adesea în cursul vieţii tendinţa să le aducă sie însuşi – mai lesnicios atunci cînd puterea filosofării se hrăneşte din temeinicia propriei erudiţii! –, precum şi stările de tristeţe, decepţie sau lehamite la adresa raţiunii şi utilităţii sale existenţiale, pe care le încearcă în răscruci cît de reale, cît de aparente ale vieţii, devin un supliciu ordolios, nemeritat şi nejustificat, pentru propria lui fiinţă, conturînd revolta eului împotriva ei.

    Este firesc şi progresist să nu fim mulţumiţi pe deplin de propriile noastre realizări de zi cu zi sau de cele reuşite-n viaţă, este o dovadă de înţelepciune şi putere de caracter să fim, aşadar, autocritici raţionali. Impresia că puteam face mai mult în viaţă sau că puteam obţine mai mult de la ea ne este proprie tuturor, nu doar unuia sau altuia, dar ea trebuie să rămînă numai ceea ce este, o impresie. Altfel, se va isca tentaţia iraţională a autopedepsirii. Şi, ce poate fi mai iraţional decît a te revolta împotriva incorigibilităţii trecutului sau a ireversibilităţii timpului? De aceea, cred şi că în faţa fatalităţii este firesc, şi nu o ruşine, dacă ne temem şi dacă ne resemnăm cu demnitate. Ar fi un bizar handicap să nu putem trăi sentimente ca acestea în asemenea împrejurări.

    Altfel, domnule profesor Valeriu, intuiesc din textul dv., pe care l-am aşteptat cu nerăbdare!, că norii cei negri şi rău ameninţători par a se îndepărta şi că, aşa cum am sperat din toată inima şi am anticipat, indiciile maligne nu s-au confirmat. Dacă e aşa, mă bucur pentru dv. şi familia dv. cum nici nu vă închipuiţi! Dar, oricum ar fi, am convingerea că mai e mult pînă departe... Şi-apoi, sînt atîţia oameni în jurul nostru care mai au nevoie de noi! Asta chiar trebuie să fie o hrană pentru contiuitatea vieţii. Vă doresc refacere grabnică din toate punctele de vedere!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. 1). ”Este firesc şi progresist să nu fim mulţumiţi pe deplin de propriile noastre realizări de zi cu zi sau de cele reuşite-n viaţă, este o dovadă de înţelepciune şi putere de caracter să fim, aşadar, autocritici raţionali.”

      Așa gândesc și eu.

      2). Vă mulțumesc pentru preocuparea dv. pentru starea mea de sănătate. Da, concluzia exprimată de medicul anatomo-patologic, pe baza biopsiei, a fost: ”în limita benignității”. Dar a sugerat alt test (”marcaj IHR”), al cărui rezultat urmează să-l aflu peste alte două săptămâni.

      Ștergere
  2. Scuze că insist, pentru lămurire: aţi spus "marcaj IHR". Nu cumva aţi vrut să spuneţi, de fapt, marcaj IHC? Acesta este un test care permite, prin interpretarea coroborată a parametrilor rezultaţi, deducerea diagnosticului imunohistochimic (IHC). Ca examen medical complementar, testul ajută la confirmarea sau infirmarea cancerului, a naturii sale benigne sau maligne, a locului său de origine în organism şi, mai cu seamă, la stabilirea necesităţii şi configurării terapeuticii cazului.

    În ce vă priveşte, foarte probabil veţi primi confirmări pozitive şi recomandarea unei profilaxii medicamentoase şi comportamentale de viaţă orientate spre creşterea potenţialului imunologic al organismului dv.

    Vă doresc să găsiţi puterea interioară de a vă tempera - prin încredere, optimism şi, pe cît posibil, prin deconcentrare şi odihnă - stresul inerent care v-a cuprins, manifestat printr-o neslăbită încordare a întregului organism şi, deopotrivă, a psihicului, ca o veghe subconştientă de neînlăturat, provocată firesc de îngrijorare, o veghe pe care am putea-o numi "starea de alarmă a fiinţei". Vă rog să recunoaşteţi: în acest moment aveţi toate motivele să coborîţi nivelul de alertă de la "portocaliu" la "galben".

    Vă mulţumesc pentru recomandarea articolelor mele. Sînteţi generos.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E adevărat, testul IHC, nu IHR!
      Mulțumesc! Am corectat.

      Ștergere
  3. Eu cred că medicul ne-a dat o veste de speranță.
    Azi am postat pe forumul meu un film cu o conferință a lui Solomon Marcus, matematicianul care s-a stins ieri, la 91 de ani. El era nu doar matematician, ci avea li preocupări filosofice. Dacă îl veți asculta, veți găsi în această conferință cîteva idei despre viață.

    RăspundețiȘtergere