marți, 26 iulie 2016

"Armata Turciei este garantul Constituţiei, al democraţiei, al laicităţii" (impicaţii teoretice şi practice)

          Preluat din istoria Turciei moderne, acest enunţ ("Armata Turciei este garantul Constituţiei, al democraţiei, al laicităţii") a devenit unul dintre sloganurile pe care le difuzează trompetiştii Marelui Licurici, cum este acel Radu Tudor de la Antena 3, întrucât este, - nu-i aşa? - "politic-corect". Pentru naivi, sloganul sună bine. Dacă nu aş şti că sunt perfizi, aş crede că aceşti tropetişti sunt de o prostie crasă.

          Mai întâi, să facem o analiză logic-conceptuală. Dacă Armata unui stat este garantul Constituţiei, al democraţiei şi al laicităţii, ca expresii ale voinţei poporului suveran, în raport cu forţe externe acelui stat, am avea situaţia normală, concordantă cu rolul pe care trebuie să-l aibă Armata unui stat. Dar dacă Armata acelui stat se constituie în „garant” al Constituţiei, al democraţiei şi al laicităţii în raport cu însuşi poporul pe care ar trebui să-l slujească, atunci avem o situaţie aberantă, avem o dictatură militară. Enunţul „Armata este garantul Constituţiei, al democraţiei şi al laicităţii” este concluzia unui sofism manipulator. Într-o democraţie reală, Constituţia, instituţiile democratice, laicitatea instituţiilor statale trebuie să fie produsele voinţei suverane a acelui popor. Poporul suveran poate decide chiar şi modificarea Constituţiei, perfecţionarea instituţiilor democratice, statuarea unui anumit raport între laic şi religios în societate. Armata ca „garant” al Constituţiei, al democraţiei şi al laicităţii va fi o entitate plasată mai presus de popor, ciuntind suveranitatea poporului. Acea Armată va apăra o anumită Constituţie, va stabili, discreţionar, ce este „democratic” şi ce este „laic”. Cu alte cuvinte, acea Armată va „garanta democraţia” împotriva poporului însuşi. „Democraţia împotriva poporului” implică o gravă contradicţie între termeni.

          În al doilea rând, să vedem care au fost implicaţiile practice ale acestui principiu în istoria Turciei. Încă de la naşterea Republicii Turcia (1923), Armata a avut un rol privilegiat în cadrul statului. Până în 2010, rolul Armatei era consfinţit prin Constituţie: „Forţele armate turce sunt gardienii Republicii Turce”. În timp, diferite formaţiuni politice au erodat normele juridice care statuau Armata ca un fel de stat în stat. În 2013, „Marea Adunare din Ankara a modificat articolul 35 din Regulamentul de procedură al Forţelor Armate, care a fost "temeiul legal" pentru loviturile de stat care au răsturnat patru guverne alese în mod democratic între 1960 şi 1997.” De exemplu, în 1960 Armata a răsturnat guvernul lui Adnan Menderes. „Premierul şi doi din miniştrii cabinetului său au fost spânzuraţi, după ce au fost judecaţi de un tribunal militar.” Potrivit noului articol elaborat de Marea Adunare din 2013, sarcina forţelor armate nu va mai fi aceea de a "proteja şi apăra patria şi Republica Turcă cum este consacrat de Constituţie", ci pur şi simplu pentru a apăra Turcia "de ameninţări şi pericole care vin din străinătate". (Mioara Stoica, în The Epoch Times Romania).
Tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016 se înscrie în seria celor cinci lovituri de stat majore din istoria modernă a Turciei. Mare parte din liderii actualei armate a Turciei sunt nemulţumiţi de pierderea poziţiei privilegiate a Armatei în cadrul statului. Există informaţii potrivit cărora aproximativ 80 % dintre aceşti lideri sunt formaţi profesional şi ideologic în SUA şi în alte şcoli din Occident. Mentalitatea lor de oameni implicaţi în proiectul globalist al NATO este iritată de politica acestui Erdogan, care le subminează poziţia privilegiată. Impresia mea este că Erdogan supără nu atât prin componenta islamistă a programului lui, cât prin componenta naţionalistă. Arestarea comandantului bazei militare a NATO din Turcia, întreruperea alimentării cu energie electrică a acestei baze nu sunt manifestări de islamism, ci de exercitare a suveranităţii statului naţional. Puternicii din SUA, ca stăpâni ai NATO, preferă eunuci precum preşedinţii României post-decembriste, nu un naţionalist ca Erdogan, care vrea să controleze tot ce mişcă în Turcia. De aceea, apeciez ca ipoteza potrivit căreia recenta lovitură de stat eşuată a fost pusă la cale de forţe din afara Turciei, prin intermediul liderilor militari fideli acestor forţe, ar trebui luată în considerare.

POST-SCRIPTUM

          Militarii, chiar şi când nu sunt dezumanizaţi (precum brutele cunoscute din istoria omenirii), au o mentalitate specifică, determinată de pregătirea lor profesională. Militarii sunt formaţi pentru a fi eficienţi în confruntare, în luptă, în război (de agresiune ori de apărare, dar oricum război). Iar democraţia presupune negociere, colaborare, compromis.
          În ciuda situării lor pe fronturi diferite, militarii manifestă, conştient sau inconştient, un soi de solidaritatea de breaslă. Am fost interesat să cunosc reacţiile unor oameni de formaţie profesională militară, din România, faţă de evenimentele conexe cu recenta lovitură de stat militară, eşuată, din Turcia. Am identificat reacţii care confirmă ce scriam mai sus, chiar şi reacţii de natură să ne îngrijoreze (prezint mai jos, sub formă de comentarii, două capturi de ecan).
          Există şi militari cu mintea acasă. Citez, din Ziarul Ring, aceste idei ale generalului Mircea Chelaru:

Mesajul este următorul: transmitem din partea celor care gândim pentru ţara asta că niciun efort, nicio acţiune, niciun gest, niciun sacrificiu nu sunt prea scumpe atât timp cât prezervă starea de pace a naţiunii şi a poporului. Să gândească, să nu mai provoace, să prezerve starea de pace a acestei naţiuni şi să-i ofere garanţia regenerării sale din cele două puncte-reper: biologic şi moral!”.


Pentru ţara noastră şi pentru guvernul de la Bucureşti, singura poziţie sănătoasă este cea proromânească. Noi nu trebuie să facem politica nici a SUA, nici a NATO, nici a lui Erdogan. Noi trebuie să facem politica României pentru români: în interiorul NATO, în interiorul Consiliului de securitate european, în interiorul Comisiei Europene. Asta trebuie să facem, dacă vom face politică proromânească şi pentru români, în armonizare cu posibilii existenţi în jurul nostru, atunci nu trebuie să ne fie frică de nimeni şi de nimic. Dar dacă vom fi aplaudaci şi ne vom da cu părerea despre binele altora şi ne punem cu partea din dos în geam, n-am făcut nimic. Pentru că e rău. E chiar foarte rău”.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu