Amintiri din forumul Pruteanu (3): Despre filozofie și despre sensul vieții

ellaxia  (18058, 2005-04-08 15:07) 

Îmi lipsește mesajul doamnei ellaxia. Probabil a scris asta:

„Filosofia (…) nu e o știință și nu are nici măcar o definiție. Îți place Descartes ? Începe cu Descartes. Te pasionează problema devenirii ? Începe cu ea. Dar să știi să începi. Ce este filosofia, asta ai s-o înveți pe drum. Căci pleci acum, pleci spre o lume pe care o poți găsi oriunde ai pleca.”

Valerius  (44661, 2006-05-28 14:31) :

   Este evident că aţi preluat aceste reflecţii metafilozofice ale lui Noica din Filosofie pentru licee şi şcoli normale, coord. Mihaela Miroiu, Bucureşti, E.D.P. (ediţia 1993 sau una ulterioară). Dar acest manual, mult mai bun decît cel în uz, al lui N. Stan şi P. Marinescu, transmite, totuşi, într-un mod somnolent, de la o ediţie la alta, o greşeală. Noica scrie (în Jurnal filozofic, Humanitas, 1990, p. 83): "Dar să ştii că începi" (nu "să începi"). Chiar din grupajul de citate pe care le oferiţi reiese sensul corect. Se impune concluzia că este de preferat să ne adăpăm de la izvor, nu din ulcior.

Enrique (George Pruteanu) (44678, 2006-05-28 17:33) :

  (Semne de circulaţie epistemologică* din arhiva lui Enrique)

Cătălin Ionescu : (Mesajul 18087, 2005-04-08)

"Scopul vieţii în sine. Este existenta în sine un scop? Materie sau spirit?".

Doresc să port un dialog cu toţi cei interesaţi de acest subiect. Las şi o adresa de email la care pot fi contactat: maap_ro@yahoo.com. Vă aştept!!

luk :  (Mesajul 18111)

E grea nene, peste fire! S-au aplecat să o ridice oameni mari şi n-au reuşit, vrei să ne păcăleşti şi pe noi să ne băgăm în necazul ăsta?

           Îndrăznesc a face o estimare: cred că ai găsit deja un răspuns, acela este că existenta nu are sens; acum vrei să verifici dacă este aşa sau nu. Ca amator îţi spun că, pentru tine, răspunsul este corect. Un profesionist, în forum ai să găseşti, te va aburi, îţi va strecura îndoiala în suflet.

Valerius : 

- Sunt “forumist“ aici de puţin timp. Spun asta ca scuză pentru faptul că reacţia mea la întrebările Dv. vine aşa de târziu (o întârziere mai mare de un an). În speranţa că, poate, mai reveniţi pe aici, încerc să intru în dialog cu Dv. Oricum, problemele pe care le-aţi formulat sunt în miezul filozofiei, nu există riscul să devină rezolvate, pentru totdeauna, “clasate“.

- D-l luk exprimă un mare adevăr, referindu-se la problema pe care o puneţi : “E grea nene, peste fire! S-au aplecat sa o ridice oameni mari si [Nu ştiu sa scriu ŞI] n-au reusit“.

- Eu cred că, deşi ştim că nu putem găsi Soluţia (definitivă, absolută) a acestei probleme (şi, în general, a unei probleme filozofice), eforturile de a ne căuta propriile răspunsuri nu sunt lipsite de sens. Fie-mi permis să argumentez plecând de la un gând al lui Goethe : „Numai insuficientul este creativ“. Dumnezeu nu este „insuficient“, ci este suficient sieşi. Dar, tocmai prin faptul că nu-i lipseşte nimic, el nu poate fi, din perspectiva gândului lui Goethe, creativ. Din această perspectivă, chiar şi crearea Lumii de către Dumnezeu ne apare ca fiind lipsită de sens. Dimpotrivă, noi oamenii suntem “insuficienţi“, totdeauna ne lipseşte ceva, dar în acest “rău“ există şi ceva bun : suntem creativi, inclusiv prin gândurile noastre filozofice. Cineva ar putea spune că, dacă tot nu putem rezolva problemele filozofice la modul absolut, e de preferat să nu mai încercăm. I-am putea replica făcând, mai în glumă - mai în serios, un fel de “filozofie“ a vulpii care nu ajunge la struguri şi spune că, oricum, sunt acri. Îmi închipui că pentru Dumnezeu, neexistând creaţie, nu există nimic nou. Cred că este foarte plictisit, foarte trist. Poţi suporta şi o sută de ani să trăieşti în “locul în care nu se întâmplă nimic“, dar să trăieşti etern într-o lume fără nimic nou e prea mult. Cred că Dumnezeu ar vrea să se sinucidă, dar nu poate ! Oare, am putea suporta să fim în condiţia lui Dumnezeu ? Lasă-i încolo de struguri, pentru că - nu-i aşa ? - sunt acri.

- Voi reveni, cu gânduri mai apropiate de problema (problemele) pe care le-aţi exprimat, dacă voi avea un semn că am interlocutor, că nu vorbesc de unul singur.

Rafira

„ca elev silitor,mai am intrebari”.

Valerius :

Este posibil (dar nu cert) ca eu, dată fiind pregătirea mea profesională, să fi citit mai multă literatură filozofică decât dv. Ăsta nu este un temei suficient pentru dv. să vă consideraţi elevă în raport cu mine. Propun să ne considerăm doi oameni care simt nevoia să dialogheze pentru că au un interes special pentru filozofie şi filozofare. Căciula de profesor într-ale filozofiei, în raport cu dv., este prea mare pentru capul meu. Dacă am câştigat ceva din contactul cu filozofia este, cred, o anume modestie intelectuală, netrucată. Ipostaza filozofiei ca „ştiinţă a ştiinţelor”, ipostază care o făcea ridicolă  şi antipatică, este depăşită de conştiinţa de sine a filozofiei, depăşită este şi ipostaza filozofului dca „sophos” (înţelept), ca „Ştie-tot”. Cu atât mai puţin am eu dreptul să mă erijez în profesorul dv. de filozofie.

Rafira

„Cum marcheaza stresul cotidian filozofia?A aparut vreo noua teorie?Vreun filozof furibund care sa combata ideatic stresul”.

Valerius

Nu ştiu un filozof, o lucrare, o teorie filozofică având ca obiect de reflecţie stresul. Asta nu înseamnă că nu există (este momentul să vă rog să distingeţi între limitele, carenţele mele şi limitele, imperfecţiunea filozofiei; nu este drept ca nemulţumirile dv. faţă de mine, ca interlocutor, să le transferaţi asupra filozofiei).

Ceea ce pot să vă spun este că,  dacă ar exista o lucrare despre stres, pentru a fi filozofică, ea ar trebuie să ia stresul ca un punct de plecare şi să lărgească orizontul căutărilor, integrând problematica particulară a stresului într-o problematică mai cuprinzătoare, specifică filozofiei. Atât timp cât s-ar preocupa exclusiv de stres, teoria respectivă ar putea fi ştiinţifică (de exemplu, o teorie de psihologie a muncii, de medicină a muncii, de antropologie ştiinţifică), dar n-ar fi filozofică.

Încerc să vă sugerez (cu riscul de a vă oferi reflecţii imature) nişte întrebări prin care problematica stresului ar putea fi sublimată într-o problematică filozofică.  

a) Stresul este consecinţa îndepărtării omului de o condiţie naturală (un fel de „stare naturală”  rousseauistă) ?

b) Stresul duce la o alienare (alterare, înstrăinare de propria  esenţă) a omului ? Duce la o transformare a omului într-un fel de robot (precum personajul interpretat de Chaplin în „Timpuri noi”) ? Duce la deteriorarea relaţiilor dintre oameni, la „reificarea” lor, la transformarea lor în relaţii între „lucruri” (de la lat. res, rei) ?

c) Stresul afectează sensul vieţii omului ? Este comparabil cu acea cunoscută corvoadă  mitologică a lui Sisif ?

Se foloseşte, în băşcălie, expresia „faci teoria chibritului”. Ei bine, în filozofare se poate pleca de oriunde, chiar şi de la chibrit. Important este să reuşeşti să ridici un subiect concret, banal, la nivelul abstracţiei filozofice. Cineva a făcut filozofie luând ca pretext călătoria, altcineva a luat ca punct de plecare vestimentaţia, un al treilea gânditor a scris o metafizică a sexului, un al patrulea a filozofat pe tema „pântecelui filozofilor”, un al cincilea a scris despre „filozofii lucrurilor pământeşti” (= despre gânditorii care au reflectat asupra economicului în sfera existenţei umane).

Valerius : (răspuns la comentariul 56537 (Rafira)

1) Înţeleg că stresul apare ca o suprasolicitare a individului uman, prin acţiunea unor factori din mediul în care fiinţează, o forţare a „parametrilor” săi, a limitelor sale.

2) Menţionaţi „adaptabilitatea” şi „voinţa de schimbare” a omului. Din asta deduc concluzia că, după dv., omului nu-i este proprie o natură imuabilă, ci el poate deveni, se poate schimba, eventual, putem vorbi de o dezvoltare, un progres al naturii umane. Pe fondul acestei adaptabilităţi, pe care eu aş prefera s-o înţelegem nu în sensul ei biologic, de aservire, dependenţă faţă de mediu, precum dependenţa peştelui faţă de mediul acvatic, ci sub forma receptivităţii faţă de provocările mediului şi a creării unor „zone de indeterminare” (= de libertate faţă de factori de mediu, - Bergson), stresul, care iniţial apare ca fiind negativ, poate avea consecinţe pozitive: fiind o forţare a unor limite umane, el poate duce, uneori, la flexibilizarea, lărgirea acestor limite, cu alte cuvinte, la augmentarea, îmbogăţirea fiinţei umane. Lupta sportivului cu secundele, kilogramele, centimetri, eforturile copilului care învaţă cititul şi socotitul pot fi stresante, dar ele duc la progres al calităţii lor umane, manifestată prin modul creativ de raportare la mediul înconjurător (natural, socio-cultural).

3) Evidenţiaţi şi implicaţii negative ale stresului asupra condiţiei umane:

  „Stresul lasat fără frîu duce nu numai la alterarea individului şi a relatiilor interumane ci şi la degradarea mediului de viata”. (…)„stresul (…) poate abera sensul vieţii”.

4) Salvarea omului o vedeţi posibilă prin conştiinţa lui:

„Dar irationalul se neutralizeaza prin aceeaşi ,,constiinta lucida'' (…) Stresul ma poate modifica fizico-simptomatic dar vointa constienta îmi va mentine sensul vietii,adaptat la conditii noi”.