Reflecţii asupra epistemologiei istoriei din România, de după 22 dec. 1989

autor: Valeriu Stănescu

1. Premisele principale ale studiului

                Prezentate succint, aceste premise sunt:

a). există o cunoaştere specializată, cunoaşterea istorică, manifestată ca o relaţie procesuală între:

·         un obiect al cunoaşterii istorice, desemnat prin termeni precum „istoria-realitate”, „realitatea-istorică”

·         şi un subiect al cunoaşterii istorice, istoricul sau alt om preocupat de istorie;

b). există rezultate ale cunoaşterii istorice, care constau în produse teoretice desemnate generic prin termeni precum „istoria-cunoaştere”, „istoria-discurs”, „istoriografia”;

c). există un nivel al reflecţiei, desemnat prin termenul „epistemologia istoriei”, în care obiectul cunoaşterii îl constituie produsele cunoaşterii istorice (istoria-discurs, istoriografia), considerate în raportul lor cu istoria-realitate, în principal sub aspectul adecvării la istoria-realitate.

                Specificul epistemologiei istoriei constă în cercetarea fundamentelor istoriei-cunoaştere (presupoziţiile, principiile care constituie „structura de rezistenţă” a istoriei-cunoaştere). Ea îşi pune astfel de întrebări: Este istoria o ştiinţă ? Cum putem să cunoaştem faptele istorice ? Există legi în istorie ? Care este natura explicaţiei în istorie ? [1, p.14] La ce foloseşte istoria (care sunt rosturile ei) ? [2, p.9-18] Putem anticipa procesele şi fenomenele istorice ? Când discursul epistemologic se referă la un (alt) discurs epistemologic vorbim de niveluri diferite ale reflecţiei epistemologice, nivelul meta-epistemologic fiind, el însuşi, epistemologic.

                2. Aspecte ale epistemologiei istoriei din România, de după 22 dec. 1989

2.1. Tablou de ansamblu

a). Declanşarea crizei epistemologice în domeniul istoriei s-a produs atunci când „regimul politic socialist-totalitar” [3, p.14] s-a prăbuşit, fapt care a determinat punerea sub semnul întrebării a paradigmei, de inspiraţie marxistă, pentru scrierea istoriei, impusă de regimul politic prăbuşit ca model unic.

                După monolitismul ideologic şi metodologic din vechiul regim a urmat „spiritul nihilist”, ca o manifestare a „bipolarităţii erorilor”, cum ar spune Ferdinand Gonseth. „Spiritul nihilist” nu este epistemologie a istoriei, căci nu este suficient de elaborat teoretic, dar a contribuit la declanşarea dezbaterile epistemologice. Profesorul Ioan Scurtu relevă originea politico-ideologică a „spiritului nihilist”, ca atitudine de contestare globală a „trecutului”: „De regulă, noul regim contestă orice realizare a regimului pe care l-a înlocuit, pentru a-şi justifica şi argumenta legitimitatea, voinţa de a „rupe cu trecutul” şi a asigura promovarea „valorilor adevărate””[11, p.14] „Spiritul nihilist” este un fenomen care se repetă în perioadele de tranziţie: „Ne amintim că în anii ’50 a dominat spiritul nihilist. Se afirma că tot ceea ce a creat ’istoriografia burgheză’ era o grosolană falsificare a realităţilor şi că abia după 1948 se putea reda poporului o istorie ştiinţifică, obiectivă, întemeiată pe învăţătura marxist-leninist-stalinistă. După 1989, s-a înregistrat acelaşi fenomen: prin mass-media s-a vehiculat teoria potrivit căreia ’istoriografia comunistă’ a falsificat trecutul, nu a creat nimic valabil, astfel că ’trebuie să o luăm de la zero’. Timp de câţiva ani, acest punct de vedere a avut o reală credibilitate, dovadă fiind repetatele întrebări adresate, în cele mai diverse împrejurări, istoricilor: ’Când o să ne redaţi istoria adevărată ?’ ”[11, p.14]

„Spiritul nihilist” nu lucrează cu evaluări critice profesioniste, receptive faţă de nuanţele realităţii, el funcţionează după o „logică” primitivă: e suficient să negi „istoriografia comunistă falsă” pentru a obţine „istoriografia adevărată”. De exemplu, dacă negi sloganul ceauşist „România se află pe drumul  edificării societăţii multilateral dezvoltate”, obţii propoziţia „adevărată”: „Regimul comunist din România devenise falimentar în toate domeniile (politic, economic, social)”. Aceasta este formularea dintr-un manual de istorie pentru clasa a VIII a unor sloganuri politice post-decembriste: „Industria este un maldăr de fiare vechi”, „Comunismul nu a creat nimic bun” [12, p.136]. „Spiritul nihilist” este prezent chiar şi în lucrări cu pretenţii de rafinament intelectual. Referindu-se la un proiect al istoricului Ioan Scurtu, Lucian Boia scrie: „Patru sunt ’pilonii’ existenţei noastre, ne spune istoricul: vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea. Exact cei invocaţi în epoca Ceauşescu, inclusiv, în repetate rânduri (obsesiv chiar) de Ceauşescu însuşi”. Supremul contraargument al istoricului Boia este: Cei 4 piloni ai fiinţării noastre istorice sunt „câh!”, pentru că au fost invocaţi în epoca Ceauşescu! [13, p.7]

b). Varietatea manifestărilor epistemologice

Sub aspect publicistic: lucrări clasice reeditate, precum N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice [4], A. D. Xenopol, Teoria istoriei [5], Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei [6); lucrări noi, sistematice, de epistemologie şi de filozofie a istoriei: Cecilia Tohăneanu, Epistemologia istoriei [7], Neagu Djuvara, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei. Eseu de epistemologie [8], Ioan C. Ivanciu, Filosofia istoriei [9]; cursuri universitare de epistemologie a istoriei; lucrări de investigare şi de sintetizare a problemelor şi a paradigmelor din sfera cunoaşterii istorice: Adrian Pop, O fenomenologie a gândirii istorice româneşti [10], Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000 [2]; reflecţii epistemologice în studii şi articole diverse (de ex. ale lui Alexandru Zub), în lucrări de imagologie (de ex. ale lui Lucian Boia), ori în lucrări de istoriografie şi de istorie a istoriografiei.

Sub aspectul orientărilor epistemologice, Bogdan Murgescu scrie: „marea majoritate a istoricilor români aderă mai mult sau mai puţin conştient la universul tematic şi metodologic al şcolii critice din secolul trecut”. (...) Există „o minoritate de poate 10% care încearcă să practice o istorie în spiritul „Analelor” şi câteva figuri izolate care încearcă să recepteze şi evoluţiile istoriografice ulterioare „şcolii de la Annales””. Dintre singuratici, este numit Alexandru Duţu, cu cercetarea de istorie a mentalităţilor, şi Lucian Boia, cu cercetarea „miturilor româneşti” [2, p.44;45].

Sub aspectul dialogului, acelaşi Bogdan Murgescu constată o „slabă tradiţie a dezbaterilor conceptuale şi metodologice în istoriografia românească, accentuată de cele 5 decenii de regimuri totalitare”[2, p.38] Au existat, totuşi, polemici mai intense cu privire la lucrările lui Lucian Boia de „demitizare” a istoriei, cu privire la manualul de istorie pentru clasa a XII-a, de la editura Sigma, din anul 1999 (coord. Sorin Mitu), cu referire la lucrarea Thocomerius-Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, a lui Neagu Djuvara.

2.2. Reflecţii asupra unor manifestări ale epistemologiei istoriei de după 1989

                Pentru a evidenţia specificul epistemologiei istoriei, precum şi utilitatea ei teoretică şi metodologică, mă voi referi doar la două discursuri cu valoare epistemologică, de după decembrie 1989.

2.2.1. Prezentări :

a). „Relativitatea generală” a istoriei (Neagu Djuvara)

                În lucrarea sa, Există istorie adevărată ? Despre „relativitatea generală” a istoriei. Eseu de antropologie [8], Neagu Djuvara îşi asumă perspectiva epistemologică asupra istoriei, anume perspectiva „filozofiei critice a istoriei”, despre care afirmă că este cel mai bine sintetizată de Raymond Aron, în Introducere în filozofia istoriei. [8,p.5;6]

                Autorul român distinge între: a) „istoria reală” („trăită”, „Istoria”); b) „istoria scrisă” („istoria stricto sensu”); c) „istoria ca vestigiu” („urmele lăsate de istoria reală”), care intermediază între „istoria reală” şi „istoria scrisă”. [8,p.19]

Scopul declarat al lucrării este de a dovedi că „relativismul asumat de Raymond Aron” cu privire la istoria în sens strict este „prea prudent, prea timorat” [8,p.7] şi afirmă „imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă”. [8,p.8]

                În concepţia istoricului-epistemolog român, în sensul strict „istoria rămâne o povestire a unor trăiri umane, trecute, care, orice am face, trece prin prisma prezentului” [8,p.128] (..)  „povestirea istoricului nu e oglindire (a unui trecut neorganizat), ci o creaţie nouă, „un tablou din imaginaţie”, căci „Ansamblul întâmplărilor trecute (...) nu există în sine, cum sugerează imaginea lui Ranke; (..)  ceea ce istoricul  ia drept „fapt istoric” este o construcţie a lui, pe baza unor relicve care, de obicei, nu reprezintă decât o mică fracţiune din trăirile trecute” [8,p.128]

Istoria scrisă este mai degrabă o artă, decât o ştiinţă: „istoria e întâi o artă, apoi o lungă, migăloasă şi savantă cercetare şi abia în cele din urmă o ştiinţă – în înţelesul primitiv al cuvântului, de cunoaştere -, niciodată o ştiinţă pură”. [8,p.143]  

Există o „relativitatea generală” a istoriei, care face ca istoria, ca ştiinţă, să fie efemeră: „aceasta e soarta ingrată a istoricului: el trebuie să fie resemnat cu gândul că munca lui nu poate niciodată reprezenta un ansamblu clădit pe vecie, ci doar o cărămidă sau un colţ de zid la o clădire care se surpă necontenit, ca în legenda meşterului Manole; clădire pe care suntem însă osândiţi s-o construim mai departe, la nesfârşit, ca în mitul lui Sisif”. Cel care poate răzbate prin veacuri este „mai puţin Istoricul decât Poetul”. [8,p.145]

Explicaţia sintetică a „relativităţii generale” a istoriei este: această „relativitate generală” „nu ţine atât de observator şi de mediul său, cât de însuşi obiectul studiului său; materia Istoriei nu e stabilă, nu e încremenită, ea e în mişcare; încontinuu prezentul creează trecut”.

Principalele argumente ale „relativităţii generale” a istoriei sunt:

„Faptul istoric” este o construcţie, o „invenţie” a istoricului

- „Întrucât „Istoria trăită (..), adică ceea ce s-a petrecut efectiv în lume, este un domeniu pe care oricum mintea omenească nu-l poate cuprinde”, rezultă că „pretinsul „fapt istoric” este deja un extras din vestigii, un concentrat, un produs al minţii observatorului (istoricului)” [8,p.61]

- „faptul istoric e, în ultimă analiză, o construcţie, o „invenţie” a istoricului” [8,p.53]

- Aşadar, „este considerat fapt istoric orice trăire care ne pare indispensabilă pentru înţelegerea unei fâşii din trecutul uman”. [8,p.57]

În cunoaşterea istorică, primordială este comprehensiunea (înţelegerea), nu explicaţia

Neagu Djuvara combate concluzia „filozofiei analitice a istoriei” conform căreia în cunoaşterea istorică primordială este explicaţia, bazată pe cunoaşterea legilor istoriei reale, comprehensiunea fiind derivată. Nu putem cunoaşte legile istoriei trăite, ci doar „mecanismul mintal prin care observatorul a ordonat datele brute pe care le-a avut la dispoziţie pentru a scoate ceva coerent”. [8,p.61] În consecinţă, „scopul istoricului nu e de a emite afirmaţii sprijinite logic de o lege, ci de a intra, printr-un fel de vibraţii armonice, în legătură cu trăiri anterioare, pe care să fie astfel apt să le redea cât mai fidel. Şi operaţiunea nu are nimic de-a face cu Logica”. [8,p.59]

Domnia sa declară acordul cu „hermeneutica existenţială”, conform căreia comprehensiunea este primordială, iar explicaţia este derivată”: „istoria nu e inteligibilă decât prin psihic, adică prin comunicarea directă cu celălalt, nu prin raţionament logic, care poate veni decât ulterior, ca un control, nu ca descoperire prin intuiţie”. [8,p.62-63] „Scrierea istorică nu poate izvorî primordial din raţionamente. Ea ţâşneşte iniţial dintr-o iluminare, o întâlnire spirituală, emoţională cu altul”. [8,p.63] Scopul istoricului este „numai de a înţelege un moment din trecut, printr-un efort de empatie cu actorii momentului”. [8,p.61]

Adevărul istoric este dificil de stabilit

Neagu Djuvara afirmă dificultatea stabilirii unui adevăr istoric. Nici criteriul concordanţei enunţului cu faptul, nici cel al coerenţei enunţului cu alte enunţuri, deja admise ca verificate ştiinţific nu ne garantează identificarea adevărului.

Istoricul nu trebuie să-şi propună să fie obiectiv, în sensul de a căuta ceva „Care există în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea”, căci tot ce caută istoricul, „fapte, intenţii, idei şi idealuri (..) sunt înăuntrul conştiinţei omeneşti”. El trebuie să-şi propună să fie”imparţial” şi „sinteza cea mai nepărtinitoare omeneşte cu putinţă” se poate obţine printr-o „serie de parţialităţi”. [8,p.116-117] De exemplu, o istorie nepărtinitoare a Transilvaniei se poate realiza înţelegând nu doar trăirea românilor, ci şi pe a maghiarilor şi secuilor, şi pe a saşilor şi a altor grupuri etnice din Transilvania. [8,p.117-118]

„Prezentul creează trecut”

„Relativitatea istoriei” este determinată şi de faptul că „mersul vremii schimbă înţelesul trecutului”, cu alte cuvinte şi pentru că „prezentul creează trecut”. De exemplu, istoricii secolului XIX, interesați de secolul XVIII, dar orbiţi de strălucirea Revoluţiei Franceze, n-au mai cercetat decât „cauzele Revoluţiei Franceze”, scăpând din vedere alte aspecte importante ale epocii cercetate, adică au interpretat trecutul prin optica prezentului, prezentând trecutul în mod deformat. [8,p.129;137]

b). „Relativismul istoric” şi istoria (Lucian Boia)

b.1. Distincţia „istoria reală” – „istoria ca discurs”

Lucian Boia distinge, şi domnia sa, între: „istoria reală”(„istoria în desfăşurarea ei efectivă”, „ceea ce s-a petrecut cu adevărat”) şi „istoria ca discurs” („ca reprezentare”) [13,p.63; 14,p.7]

b.2. Perspectiva „istoriei imaginarului”

Lucian Boia cercetează istoria din perspectiva „istoriei imaginarului”, identificând un „adevăr simplu”: „totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe ? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Până și pe planetele cele mai îndepărtate proiectăm speranțele, prejudecățile și iluziile noastre, ideologiile noastre, preocupările noastre curente”. [14,p.6] „Trăim într-o lume de imagini, de imagini multiple şi contradictorii. Nu sorbim realitatea, ci doar percepem inepuizabilele imagini ale ei”. [[14,p.17] „Lumea reprezentărilor – ştiinţifice, artistice sau de orice fel – este alta decât lumea reală, oricâte punţi le-ar lega”. [13,p.19]

b.3. Istoria din perspectiva „relativismului ştiinţific”

Lucian Boia afirmă orientarea relativistă a epistemologiei contemporane: „Epistemologia joacă astăzi cartea relativismului. Adevărul absolut rămâne în urmă ca o formulă nespus de optimistă de secol XIX”. Poziţia epistemologică asumată de acest autor este „relativismul ştiinţific”. [14,p.5]

Cum se vede istoria din perspectiva „relativismului ştiinţific” ? Istoria ca imagine „aspiră să se confunde cu realitatea”. Dar această aspiraţie este iluzorie, căci:

- istoria reală este prea mare pentru a o putea cuprinde;

- suntem constrânşi să selectăm, dar ceea ce considerăm a fi important, reprezentativ, semnificativ „nu înseamnă altceva decât ceea ce vrem noi să însemne” [14,p.7-8];

- „Izvoarele – în egală măsură scrise, iconografice sau orale – nu sunt produse de „istorie”, ci de oameni, ele ne oferă de la bun început o istorie filtrată şi tradusă, o lume de imagini peste care construim la rându-ne alte lumi de imagini”;

- „metodologia înseamnă Intenţie” [14,p.20];

- „Există (...) un proces inevitabil de mitificare a istoriei”. Mitul este o „construcţie imaginară (ceea ce, încă o dată, nu înseamnă nici „reală”, nici „ireală”, ci dispusă potrivit logicii imaginarului) destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunităţii şi în scopul de a asigura coeziunea acesteia”. Exemplu de mitificare: „Atunci când Mihai Viteazul apare ca făuritor al „unităţii naţionale”, ne aflăm în faţa unui proces de mitificare, pentru simplul motiv că asupra faptei sale reale se proiectează ideologia statului naţional al ultimelor două secole, inexistentă în anul 1600”. [13,p.66-67]

În concluzie:

- „Aceleaşi procese istorice şi aceleaşi fapte sunt tratate diferit, adesea foarte diferit, în funcţie de punctul de observaţie”.[13,p.64]

- „Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv”. [14,p.6]

- „Noi nu ne întâlnim cu istoria reală, ci cu propriul nostru discurs despre istorie”. [14,p.78]

- „Trebuie înţeles că nu există istorie obiectivă, şi nu numai că nu există, dar nici nu poate exista. Este sfârşitul unei iluzii, întreţinută şi amplificată de scientismul ultimelor două secole”. [13,.p.64]

- Istoricii trebuie să accepte „relativismul” ca fiind „condiţia inconturnabilă” a istoriei. [14,p.171]

2.2.2. Evaluări :

                Trăsătura comună principală  a celor două concepţii prezentate este perspectiva relativistă asupra istoriei (istoriografiei).

                În ce constă relativismul, în general ?

Prima exprimare notabilă a relativismului a fost realizată în Antichitate, de către Protagoras: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. În general, relativismul susţine că valorile (adevărul, binele, frumosul etc.) nu există în sine, în mod absolut, obiectiv, ci există prin subiectul valorizator („nu-i frumos ce e frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”).

În sfera cunoaşterii, relativismul („relativismul cognitiv”) este reprezentat de propoziţiile:

a) contactul nostru cu lumea este mediat de „descrieri” ale acesteia, care sunt multiple şi dependente de asumpţii, inclusiv conceptuale, în aşa fel încât nu pot fi ierarhizate;

b) nu există „o versiune” privilegiată a lumii, toate „versiunile” fiind legitime;

c) avem criterii pentru a putea spune legitim că o „versiune” rezolvă mai bine anumite probleme, dar nu avem criterii pentru a spune legitim că una din versiuni corespunde realităţii şi celelalte nu” [15,p.64]

Cu alte cuvinte:

- nu există cunoaştere obiectivă, adică a unor realităţi independente de subiectul cunoscător;

- nu există adevăr obiectiv, ci există o mulţime de adevăruri subiective, relative, tot atâtea câţi indivizi cunoscători şi câte cadre de referinţă există.

                Care sunt consecinţele relativismului ?

În forma lui moderată, inconsecventă, relativismul, evidenţiind relativitatea cunoştinţelor noastre, este util prin combaterea dogmatismului, adică a încrederii necritice în (valoarea cunoaşterii) posibilitatea cunoaşterii unui adevăr absolut, indubitabil, definitiv.

În forma lui radicală, consecventă, relativismul, în plan gnoseologic se auto-ruinează. Prin absolutizarea relativităţii cunoaşterii se obţine un enunţ paradoxal: „Toate enunţurile sunt relative”. Dacă acest enunţ este adevărat, atunci el însuşi este relativ, deci cu valoare de adevăr discutabilă, îndoielnică. Dacă este fals, atunci există enunţuri care nu sunt relative. În oricare alternativă, relativismul nu se poate susţine. Conștientizând acest impas, relativismul consecvent (precum al anticului Pyrrhon) recomandă „epochē”, adică abţinerea de la exprimarea oricărei judecăţi, opinii. În plan ontologic, relativismul consecvent duce la concluzii subiectiviste (uneori cu tentă solipsistă), conform cărora totul există doar în conştiinţă.

                Relativismul este prezent în concepţiile celor doi autori români, Neagu Djuvara şi Lucian Boia, prin inconsecvenţă, atât în forma moderată, cât şi în forma radicală, conferind acestor concepţii atât merite, cât şi deficienţe.

Un merit al acestor concepţii constă în evidenţierea relativităţii cunoştinţelor istorice. Pe de o parte, această relativitate rezidă în faptul că aceste cunoştinţe nu sunt definitive. Neagu Djuvara scrie în acest sens că există „imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă”. [8,p.8] Pe de altă parte, relativitatea constă şi în multiplicitatea perspectivelor din care este abordată istoria reală. „O istorie unică este o utopie”, afirmă Lucian Boia. [13,p.52] „Să nu căutăm consensul în istorie. Nu îl vom găsi” [14,p.170] Cei doi autori semnalează pericolul nediferenţierii acestor perspective, de exemplu riscul deformării trecutului prin proiectarea asupra lui a semnificaţiilor, prejudecăţilor etc. ale prezentului, risc semnalat şi de Nicolae Iorga: „A vorbi despre oamenii şi lucrurile trecutului în vocabularul curent e a greşi de la un capăt la altul”. [4,p.343]  Unul dintre exemplele lui Lucian Boia este următorul: „Atunci când Mihai Viteazul apare ca făuritor al „unităţii naţionale”, ne aflăm în faţa unui proces de mitificare, pentru simplul motiv că asupra faptei sale reale se proiectează ideologia statului naţional a ultimelor două secole, inexistentă în anul 1600”. [13,p.67] Şi Neagu Djuvara, argumentând teza „prezentul creează trecut”, semnalează riscul deformării trecutului întrucât este interpretat prin optica prezentului.

                Un alt merit al celor două concepţii constă în afirmarea rolului activ, constructiv al subiectului (al istoricului) în cunoaşterea istorică. Neagu Djuvara scrie în acest sens: „Faptele sunt mute. Ele nu vorbesc singure şi istoricul nu se mulţumeşte cu simpla lor înregistrare, ca şi când ceea ce numim „Istorie” ar exista deja, fixat undeva în trecut, dar acoperit vederii noastre, astfel că ar fi de ajuns să înlăturăm „perdeaua” de ignoranţă care o acoperă şi ea să ne apară pură ca Venera lui Botticelli ieşind din mare !” [8,p.115]; „faptul istoric e, în ultimă analiză, o construcţie, o „invenţie” a istoricului” [8,p.53]. Lucian Boia rezonează: „Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv”; „totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri” [14,p.6] Afirmând rolul activ al subiectului în cunoaşterea istorică, cei doi autori români se delimitează de teoreticienii „cunoaşterii nemijlocite”, care susţin că există o cunoaştere fundamentală, bazată pe intuiţii (senzoriale sau intelectuale), cunoaştere care implică următoarele supoziţii: a) există un început absolut în cunoaştere; b) subiectul cunoscător este pasiv, receptiv, înregistrator în momentul iniţial al cunoașterii; c) obiectivitatea datelor senzoriale sau a intuiţiilor intelectuale este asigurată prin natura lor de cunoştinţe nemijlocite; d) obiectivitatea cunoştinţelor care nu sunt intuitive poate fi verificată prin regresiune spre sursele cunoaşterii, prin confruntarea lor cu datele cunoaşterii nemijlocite, ale intuiţiei senzoriale sau intelectuale. [Mircea Flonta,18,p.491]

                Există, însă, în concepţiile epistemologice ale celor doi istorici români şi formulări, teze relativist-radicale. Astfel, din constatarea rolului activ, constructiv al subiectului cunoscător în cunoaşterea istorică, cei doi deduc concluzii subiectiviste (uneori cu sugestii solipsiste), negând posibilitatea oricărui conţinut obiectiv al cunoaşterii istorice: „în ştiinţele umane elementul observat e transformat în chip absolut de observator – se poate spune, la limită, (..) că elementul observat nu există decât în conştiinţa observatorului”. [8,p.85-86] „Nu ne întâlnim cu istoria reală, ci cu propriul nostru discurs despre istorie”. [14,p.78] „Trebuie înţeles că nu există istorie obiectivă, şi nu numai că nu există, dar nici nu poate exista”. [13,p.64]

                Aceste teze relativist-radicale induc în discursul celor doi istorici multiple deficienţe: inconsecvenţe, contradicţii, paradoxuri, erori în argumentare.

- cei doi afirmă, în mod apodictic, relativitatea cunoaşterii istorice: există „imposibilitatea absolută de a scrie asupra oricărui subiect din orice perioadă o istorie definitivă” (Neagu Djuvara); „O istorie unică este o utopie” (Lucian Boia); evidenţiază multitudinea de perspective asupra istoriei, care nu pot fi ierarhizate sub aspectul valorii de adevăr, dar argumentează ca şi cum s-ar afla într-un punct de observaţie privilegiat; critică denaturarea trecutului prin contaminarea lui cu semnificaţii, opţiuni proprii prezentului, dar săvârşesc ei înşişi această greşeală (de ex. Lucian Boia, de pe poziţia europeismului său, îi reproşează lui Eminescu naționalismul);

- argumentează relativitatea faptelor istorice invocând... fapte istorice.  De exemplu, „căderea Bastiliei” a devenit „un simbol al dărâmării arbitrariului regal”.  „Dar ce s-a întâmplat într-adevăr la 14 iulie 1789” ?, se întreabă Neagu Djuvara. Cercetările au dezvăluit că vărul regelui Ludovic XVI a plătit o ceată de şomeri pentru a stârni revolta şi a-i lua locul regelui.  În Bastilia se aflau... 4 prizonieri.  Gloata a atacat Bastilia pentru a doborî simbolul absolutismului monarhic, pentru a-i elibera pe prizonieri, sau pentru a lua arme ? În seara acelei zile regele Ludovic XVI a scris în jurnalul său intim: Rien (nimic). [8,p.53-54];

- pun sub semnul îndoielii valoarea cognitivă a explicaţiei bazate pe ideile de cauzalitate, structuri obiective, legi şi regularităţi în istorie, dar sunt constrânşi să propună alţi factori explicativi şi interpretativi, nu mai puţin îndoielnici: „structurile imaginarului” [Lucian Boia,14,p.26], „empatie”, „vibraţii armonice”, „iluminare” [Neagu Djuvara,8,p.59;61;63];

- Neagu Djuvara, pe de o parte, pune sub semnul îndoielii coerenţa ca un criteriu al identificării adevărului: „cât de șubredă e noţiunea de adevăr în istorie când e vorba de a considera adevărată o afirmaţie fiindcă ea concordă cu o alta, mai înainte acceptată” [8,p.104]; dar, pe de altă parte, foloseşte criteriul coerenţei în elaborarea propriei sale definiţii a adevărului: „Adevărul interpretării în sinteza istorică” presupune „o cât mai mare coerenţă internă” [8,p.116]. Ioan-Aurel Pop [16,p.23] observă contradicţia din modul în care Lucian Boia gândeşte mitul: „A distinge, în cazul miturilor, între „adevărat” şi „neadevărat” este un mod greşit de a pune problema”; „Mitul presupune degajarea unui adevăr esenţial”. [13,p.66;67] Lucian Boia are un „punct de vedere paradoxal” şi asupra „istoriei-discurs”: „după ce numeşte istoria discurs „reconstituirea a ceea ce s-a petrecut” cândva, spune că istoricul – recte oricare istoric – produce ficţiune. Or, reconstituirea înseamnă restabilirea unui fapt, proces etc., aşa cum a fost sau aproape aşa cum a fost. Prin urmare, istoricul autentic nu-şi poate propune şi nici permite să producă ficţiune”. [16,p.16]

                Totuşi, constatând relativitatea cunoştinţelor istorice, cei doi istorici nu acceptă epochē, ca atitudine finală a relativismului consecvent, ci preferă formulări care flexibilizează, într-o măsură, relativismul. Neagu Djuvara: „În rezumat, aceasta e soarta ingrată a istoricului: el trebuie să fie resemnat cu gândul că munca lui nu poate niciodată reprezenta un ansamblu clădit pe vecie, ci doar o cărămidă sau un colţ de zid la o clădire care se surpă necontenit, ca în legenda meşterului Manole; clădire pe care suntem însă osândiţi s-o construim mai departe, la nesfârşit, ca în mitul lui Sisif”. [8,p.144]  Lucian Boia: „Conştientizarea relativismului nu înseamnă renunţare. Ar trebui să însemne, dimpotrivă, acutizarea conştiinţei profesionale (..), aplecarea spre ceea ce a fost pretinde rigoare conceptuală şi metodologică. (..) O metodă fermă nu va conduce la adevăruri incontestabile, dar va menţine totuşi investigaţia între limitele unor ipoteze şi scenarii plauzibile, ale unei dezbateri rezonabile şi inteligente”. [14,p.172]

3. Concluzii

Referindu-se la semnificaţiile întrebărilor epistemologiei istoriei, Bogdan Murgescu scrie: „punerea sub semnul întrebării a rosturilor sociale şi a valorii cognitive a unei discipline intelectuale nu este neapărat un simptom de criză, cât un semn de vitalitate, o expresie a faptului că în câmpul acesteia există potenţialul de a merge înainte”. [2,p.7]

a) Pluralitatea şi complementaritatea concepţiilor despre natura istoriei

Reflecţiile din domeniul epistemologiei istoriei pun în evidenţă pluralitatea concepţiilor despre natura istoriei-discurs şi despre raportul acesteia cu istoria-realitate, precum şi complementaritatea acestor concepţii. „Astăzi putem accepta provocarea dlui Boia şi să privim trecutul nostru prin prisma miturilor; Toynbee l-a privit prin grila duratei şi structurii civilizaţiilor, Marx prin intermediul luptei de clasă, Max Weber prin privilegierea spiritului protestant etc. etc. Toate viziunile oneste şi riguros elaborate au dreptul de a exista în cetate şi toate exprimă fărâme de adevăr. Dar nici una nu este infailibilă, nici una nu este cheia unică a descifrării trecutului”. [16,p.305]

b) Obiectivitate şi adevăr în cunoaşterea istorică

În ciuda formulărilor relativiste, în orice discurs este implicată presupoziţia unei minime obiectivităţi şi a unui minim adevăr: presupoziţia existenţei obiective a unor receptori, a posibilităţii comunicării cu aceştia, a rostului argumentării unor idei şi al combaterii altora, sub aspectul valorii lor de adevăr. Fără această presupoziţie, orice discurs devine lipsit de sens. În particular, chiar şi în concepţiile gânditorilor care sunt preocupaţi de curăţirea cunoaşterii istorice de scientism, există, în moduri diferite, „convingerea că obiectivitatea (limitată) şi adevărul istoric (relativ) ţin de esenţa cunoaşterii istorice.” [16,p.340-341 ?] (..) Lipsită de această tendinţă spre obiectivitate şi adevăr, scrierea istoriei îşi pierde esenţa, se dislocă, se dizolvă în altceva”. [16,p.340-341]; „istoricul nu ajunge niciodată la adevărul absolut (..), dar, dacă este onest şi bine pregătit, ajunge la adevăruri parţiale”. [16,p.17]

Istoria, împreună cu disciplinele conexe, posedă instrumentarul necesar pentru a identifica adevărurile prin care cunoaşterea istorică se aproprie asimptotic de Adevărul Istoric. „În fond, studiile istorice au dezvoltat un set de tehnici şi metode critice, care permit delimitarea adevărului de fals. Istoricii au deci posibilitatea să fundamenteze un set de cunoştinţe ferme, care nu se pretează la ambiguităţi. Astfel, Germania nazistă a pierdut al doilea război mondial şi în 1945 a fost ocupată cu adevărat de armatele puterilor învingătoare”.[2,p.79] Discursurile din „Războiul peloponesiac”, al lui Tucidide, „erau ficţiuni, dar exprimau un adevăr de fond, lucruri verosimile, pe care istoricii de mai târziu le-au putut verifica şi întări prin alte surse”. [17,p.180] În „mitul lui Mihai Viteazul” există ceva adevărat: „Mihai Viteazul nu a fost ales ca simbol al unităţii naţionale din pură întâmplare, (..) ci pentru că unele fapte de la 1593-1600 (destul de multe, nu doar alăturarea celor trei ţări care aveau să formeze ulterior România) prevestesc sau devin prolog a ceea ce avea să urmeze pe linia unităţii naţionale”.[16,p. (..) „Primele note de admiraţie faţă de Mihai provin chiar din epocă, de la 1600, şi se referă la două înfăptuiri ale voievodului: lupta sa împotriva otomanilor şi rezultatele spectaculare ale acestei lupte, pe de o parte, şi „restituirea Daciei”, adică punerea sub autoritatea sa a celor trei principate din vechiul spaţiu dacic, pe de altă parte. Pentru că principele Mihai era român şi pentru că ţările stăpânite de el, fie şi numai pentru o clipă, erau locuite în mare măsură de români, gloria lui Mihai s-a răsfrânt de timpuriu şi asupra românilor, încă din secolul al XVII-lea, cronicarul Gheorghe Brancovici remarca acest lucru când scria că „măria sa a lăţit puterea neamului românesc” prin unirea Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Refacerea Daciei nu este o idee romantică, ci una renascentistă, din secolul al XVI-lea. Cei mai importanţi cartografi ai acelui timp au scris numele de Dacia peste Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Mai mulţi principi maghiari (în principal Sigismund Bathory) au urmărit înfăptuirea ei, dar Mihai i-a dat, între altele, şi o tentă românească, fapt remarcat mai întâi de contemporani, de oamenii de la 1600. Nimeni nu putea să-l aleagă pe voievodul Ţării Româneşti drept simbol naţional dacă nu exista nici un temei în acest sens”.[16,p.

Profesorului de istorie îi revine misiunea dificilă şi încărcată de responsabilitate de a educa discernământul discipolilor, astfel încât ei să poată înţelege că pluralismul perspectivelor asupra istoriei reale nu înseamnă, în mod necesar, relativism ruinător şi că în cunoaşterea istorică există un conţinut obiectiv, intersubiectiv comunicabil şi verificabil prin instrumente acreditate de comunitatea ştiinţifică. În cuvintele lui Ioan-Aurel Pop: „Lipsită de această tendinţă spre obiectivitate şi adevăr, scrierea istoriei îşi pierde esenţa, se dislocă, se dizolvă în altceva”. [16,p.340-341]; „istoricul nu ajunge niciodată la adevărul absolut (..), dar, dacă este onest şi bine pregătit, ajunge la adevăruri parţiale”. [16,p.17]

4. Bibliografie

1.       Alexandru Tănase, Victor Isac, Realitate şi cunoaştere în istorie, Bucureşti, Editura politică, 1980

2.       Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Bucureşti, Editura ALL Educaţional, 2000

3.       Ioan Scurtu, „Regimul politic din România (1948-1989)”, în: Societatea de Ştiinţe Istorice din România, Studii şi articole de istorie LXXIV – 2009

4.       N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Polirom, 1999

5.       A. D. Xenopol, Teoria istoriei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997s

6.       Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, Bucureşti, Editura Garamond, fără an

7.       Cecilia Tohăneanu, Epistemologia istoriei. Între mitul faptelor şi mitul semnificaţiilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998

8.       Neagu Djuvara, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei. Eseu de epistemologie, ediţia a V-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011

9.       Ioan C. Ivanciu, Filosofia istoriei, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1998

10.   Adrian Pop, O fenomenologie a gândirii istorice româneşti. Teoria şi filosofia istoriei de la Haşdeu şi Xenopol la Iorga şi Blaga, Bucureşti, Editura ALL Educaţional, 1999

11.   Ioan Scurtu, „Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriografiei contemporane”, în: Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2010

12.   Alexandru Vulpe (coord.), Istoria românilor. Manual pentru clasa a VIII-a, Bucureşti, Editura Sigma, 2000

13.   Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010

14.   Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998

15.   Andrei Marga, Relativismul şi consecinţele lui, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei Studiilor Europene, 1998

16.   Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, Editura Enciclopedică,  2002

17.   Alexandru Zub, Clio sub semnul interogaţiei. Idei, sugestii, figuri, Iaşi, Polirom, 2006

18.   Alexandru Valentin (coord.), Materialismul dialectic. Prelegeri, Bucureşti, Editura Politică, 1973