sâmbătă, 15 octombrie 2011

Adrian Papahagi şi Vasile Ernu - Despre comunism, despre epoca Ceauşescu (problema nostalgiei, a perceperii corecte a trecutului comunist, a unui posibil muzeu al comunismului)

În emisiunea „Foc încrucişat” (TvR.info) din 6 octombrie 2011, moderatorii Ioana Lupea şi Mircea Marian i-au avut ca invitaţi pe Adrian Papahagi, vicepreşedintele Fundaţiei Creştin-Democrate, profesor la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, şi pe Vasile Ernu „de la CriticAtac”.
                În cadrul emisiunii, sub titlul „Ceauşescu, produs mediatic şi brand”, s-a discutat - cu referire la epoca Ceauşescu, dar şi cu tendinţe de extrapolare a concluziilor asupra comunismului în general -  despre nostalgie, despre perceperea trecutului, despre un posibil muzeu.
Găsiţi înregistrarea emisiunii pe saitul fc-d.ro .


Intenţionez să-mi prezint reflecţiile de telespectator urmând acest plan de idei:

I. Despre nostalgia epocii Ceauşescu (nostalgia comunismului)
I.1. Vasile Ernu  
I.2. Adrian Papahagi
II. Despre perceperea corectă a trecutului comunist 
II.1. Vasile Ernu
II.2. Adrian Papahagi
III. Despre posibilul muzeu al comunismului
III.1. Adrian Papahagi: muzeul comunismului trebuie „să aibă şi o anumită pedagogie  publică”, adică trebuie să fie „muzeul dictaturii comuniste”.
III.2. Vasile Ernu : despre posibilul muzeu al comunismului
IV. Evaluări critice
IV.1. Referiri la ideile domnului Adrian Papahagi
IV.2. Referiri la ideile domnului Vasile Ernu


I.               
I.                    I.Despre nostalgia epocii Ceauşescu (nostalgia comunismului)

I.1. Vasile Ernu  
Răspunzând întrebării Ioanei Lupea, „Există o explicaţie, domnule Ernu, pentru că familia Ceauşescu a invadat, dintr-o dată, ecranele televizoarelor ?”, dl. Vasile Ernu identifică două moduri de raportare la epoca Ceauşescu: modul comercial şi nostalgia.

a). Modul comercial de raportare la epoca Ceauşescu ţine de esenţa capitalismului.

„Se pare că familia Ceauşescu şi chiar tot ce s-a produs în această epocă acum este redescoperit sub formă de marfă. (…) Acum noi revenim la această formă a divertismentului, a comercializării şi se pare că se vinde bine marfa Ceauşescu. Transformarea acestui personaj, care nouă nu ne place, care, să zicem, a adus multă suferinţă, într-o marfă este însăşi natura capitalului, pentru că se urmăreşte profitul. Capitalismul nu are morală (…). Singura responsabilitate a capitalismului este aceea de a aduce profit. În momentul în care „tovarăşul” Ceauşescu se vinde bine, cel mai mare capitalist ţi-l împachetează şi ţi-l vinde.”

b). Nostalgia este după diverse lucruri, dar nu după Ceauşescu, nu după regimuri politice

 „În ce priveşte nostalgia, evident că sunt fenomene foarte diferite. (…) trebuie să înţelegem un lucru elementar, nostalgia nu este o crimă, nostalgia este ca şi dragostea, ca şi ura, sunt sentimente umane. Însă nici un om în lumea asta nu este nostalgic după regimuri politice. (…) Nostalgia este o memorie a timpului, o transpunere în timp. Sunt nostalgic după acel miros, după acea perioadă a copilăriei, după viaţa de zi cu zi. (…) Da, suntem nostalgici după diverse lucruri, dar nu cred să existe om normal care să fie nostalgic după Ceauşescu.”

I.2. Adrian Papahagi

Dl. Adrian Papahagi distinge două forme de nostalgie faţă de epoca Ceaușescu.

a). Există nostalgia ca trăire umană normală: „Te regreţi pe tine însuţi de-acum 20 de ani, când erai cu 20 de ani mai tânăr. Asta e foarte uman, uman.”

b). Dar există şi o „nostalgie oarecum vinovată”, prin banalizarea şi trivializarea răului.
„Într-o seară, zapând, dau din nou peste acest film, Bye Bye Lenin, care multora le-a plăcut. Mi-e mi s-a părut relativ trist, fiindcă el cultivă această nostalgie, oarecum vinovată, a unui trecut din care extragem proiectul criminal, până la urmă.” (…)
„Ceea ce mi se pare, totuşi, relativ periculos este banalizarea răului şi trivializarea lui. Ne putem aştepta, mâine, ca lumea, plictisită de T-shirt-uri cu Che Guevara să caute T-shirt-uri cu Ceauşescu (…) Să nu uităm că Ceauşescu, chiar în primii lui ani, a fost un om care, cu pistolul în mână, făcea colectivizări forţate, este un om care are, nu o să cuantific în cifre, dar care are victime pe conştiinţă.”  (…)
„sunt profund îngrijorat şi de toată această foiletonistică în jurul criminalilor. Astăzi e destul să omori un număr relativ important de oameni şi să ajungi la ştiri, ca după aia să-ţi vinzi memoriile cu câteva milioane de euro. Este îngrijorător acest fenomen, publicitatea şi fascinaţia pe care o suscită acesta (…)

II. Despre perceperea corectă a trecutului comunist

1.       Vasile Ernu

Referindu-se epoca Ceauşescu, dl. Vasile Ernu spune:
„Mie mi se pare că această perioadă trebuie atacată din mult mai multe unghiuri şi cel mai puţin din punct de vedere ideologic. Pe mine mă interesează foarte mult, de exemplu, ce s-a întâmplat în acea epocă sub diverse forme, de exemplu cum funcţionau instituţiile, cum funcţiona economia, multe sectoare din zona sociologică. În momentul în care ni se spune cum funcţionau lucrurile înţelegem mult mai bine ce s-a întâmplat în acea epocă. (…)
Eu sunt convins că sînt istorici şi cred că în următoarea perioadă vom avea un val de istorici care vor veni de pe zona epistemologică, de pe o zonă mult mai aproape de date empirice, date statistice (…), adică în care ni se dau informaţii.”

2.       Adrian Papahagi

a). În ordine spirituală, sistemul comunist n-a creat absolut nimic valabil, căci comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane. În această ordine, ceea ce a supravieţuit bun în comunism era bunătatea din lumea pe care comunismul încerca să o extermine.
„Eu ce observ e că am păstrat discuţia, de fapt, pe tărâmul domnului Ernu, adică pe tărâm materialist, în care noi comparăm avantaje materiale de atunci cu avantaje materiale de acum.
Eu aş trece discuţia şi într-o ordine spirituală. Nimic, pentru mine, nici kilometrii ăia de autostradă (…), nimic din astea nu suplinesc libertatea, care atunci nu exista, nimic nu suplineşte frica, nimic nu suplineşte delaţiunea, nimic nu suplineşte ticăloşia oamenilor care-şi turnau fraţii, colegii, părinţii şi-i băgau în închisori. Nimic nu suplineşte imbecilitatea absolută a acelui sistem, anti-elitismul lui, nimic nu suplineşte modul în care a adulterat literatura, artele. Deci, în ordine spirituală sistemul acela […?] absolut nimic valabil, absolut nimic. (…)
Eu ceea ce spun este că în ordine spirituală comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane, împotriva libertăţii, libertăţii de conştiinţă, libertăţii credinţei, libertăţii de asociere ş.a.m.d. (…)
Eu mai spun un lucru, care e paradoxal: în ciuda proiectului progresist – radical pe care-l comportă comunismul (fiindcă comunismul este un modernism radical, el vrea să şteargă trecutul şi să creeze un om nou, o orânduire nouă, el este astfel un proiect modernist, meliorist, rousseau-ist, utopic, care crede că trebuie ras ceea ce există şi inventat ceva care se presupune că-i mai bun, chit că nicio experienţă n-a demonstrat că acel ceva ar fi mai bun, fiindcă el pur şi simplu n-a existat), acest proiect modernist radical, în mod paradoxal, în România şi în alte ţări, a avut şi-o latură conservatoare, din punct de vedere moral, şcolar ş.a.m.d. Adică, cu alte cuvinte, ceea ce a supravieţuit bun în comunism era bunătatea din lumea pe care comunismul încerca să o extermine, să zicem o anumită selecţie la universităţi, examen de admitere, nu ştiu ce, era de fapt prelungirea unui sistem anterior. O anumită decenţă, inclusiv sexuală, morală, ca nivel de moralitate publică, a imaginii pur şi simplu, care nu este neapărat în spiritul comunismului. (…)
Deci comunismul, aş spune, în ciuda lui însuşi, aşa, malgré lui, a păstrat unele lucruri bune din lumea veche.” (…)

b). În ordine materialistă, ceea ce s-a realizat nu este, de asemenea, un merit al comunismului :
„Dar haideţi să nu rămânem în ordinea aceea pur materialistă şi să nu atribuim nişte lucruri  (care oricum s-ar fi făcut, prin simplul progres tehnologic post-belic, în 50 de ani de pace) comunismului ca merite. Ele s-ar fi făcut şi într-o societate capitalistă (…)”.

c). Concluzia: „Deci nu avem absolut nimic de a regreta din acea perioadă.”

II.                  III. Despre posibilul muzeu al comunismului

II.1. Adrian Papahagi: muzeul comunismului trebuie „să aibă şi o anumită pedagogie publică”, adică trebuie să fie „muzeul dictaturii comuniste”.

„Muzeul nu este muzeul comunismului în care să avem, de pildă, raioane de Alimentara, şi Eugenii, şi bomboane din acelea în care-ţi spărgeai dinţii, şi să lăcrimăm nostalgic.
Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”: fostul sediu al Gestapo şi în spate o bucată din Zid, deci cele două agresiuni împotriva sufletului german (la care au fost părtaşi, dar de care au şi suferit) sunt explicate pedagogic şi ele nu-ţi inspiră la sfârşit un sentiment ambiguu sau ambivalent, ci-ţi arată că acele proiecte ale modernităţii târzii au fost criminale, nu puteau să se termine altfel decât rău, fiindcă însuşi proiectul era criminal, proiectul era o agresiune împotriva firii umane. Deci de aceea acest muzeu ar trebui să se numească „Muzeul dictaturii comuniste”. (…)
Dacă eu am un copil de 12 ani, dacă vreau să-i explic, să-i arăt ce-a însemnat comunismul (…), îmi este foarte dificil. (…) Eu visez muzee ca-n Anglia, în care să poţi să intri într-o celulă, să te închidă acolo, să stai 5 minute, să vezi cum era să stai 5 minute pe întuneric într-un regim de exterminare. (…) La „Muzeul războiului”, de la Londra, există o cameră în care intră 15-20 de vizitatori, se închide şi-ţi creează sentimentul unui bombardament în metrou, în adăposturi, te zguduie cu camera, sună sirenele, sunt anunţuri, e foarte real. Vă daţi seama, pentru copii… Eu aşa visez, la un asemenea tip de pedagogie, să vedem ce-a însemnat colectivizarea. (…) Este nevoie simbolic în capitala unei ţări de un astfel de loc, este nevoie de un loc al memoriei simbolice şi dincolo de citit cărţi, copiii de clasa a treia nu pot fi duşi şi puşi să citească Anna Akhmatova, Soljeniţîn.”

II.2. Vasile Ernu : despre posibilul muzeu al comunismului

a)      E nevoia de polemică şi de implicare a specialiştilor în domeniul respectiv.

„Eu nu sînt împotriva existenţei unui muzeu. Din punctul meu de vedere, cea mai importantă formă de arhivare în modernitate este muzeul, muzeul este invenţia modernităţii. Nu putem să trăim, să ne repovestim istoria decât prin câteva forme, scris şi muzeistic.
Comunismul (…) este regimul care a produs una cintre cele mai mari arhive, la multe niveluri, fiindcă comunismului „îi păsa” prea mult de om, în sensul că erai atât de urmărit şi atât de controlat încât lăsa urme foarte multe. Există enorm de multă arhivă, hârtie, video ş.a.m.d. Problema este că cu cât ai mai multă arhivă, cu atât e mai greu să lucrezi cu ea, pentru că sînt multe forme de interpretări.
De asta, asupra acestui domeniu trebuie să se discute foarte mult timp. (…) Cred că în acest domeniu e foarte important să existe o polemică, să se hotărască ce se vrea cu acest muzeu, pentru că în momentul în care se pun nişte întrebări bune, vor veni şi nişte răspunsuri rezonabile. (…)
… ceea ce mă deranjează este modul în care se face (…). Există o tendinţă de monopol, cum se face la noi, o anumită grupare decide, care se coagulează cu Puterea. (…) Tendinţa de a veni dinspre Putere pe mine personal mă deranjează. Asta nu înseamnă că statul trebuie să se sustragă acestui mecanism. Statul oferă un cadru, oferă bani, oferă condiţii (…). Ideea noastră este: Hai să discutăm. (…)
Problema cum trebuie să arate [muzeul] este destul de complicată. E nevoie de o discuţie foarte amplă şi e nevoie de oameni care chiar ştiu ce înseamnă muzeu la ora actuală şi muzeografi care ştiu teoriile, ce se discută în acest sector, fiindcă modul în care a evoluat în ultimii ani toată povestea muzeificării este foarte, foarte diferit”. (…)

b). Dar muzeul ca retrăire a traumei este „o formă de comercializare foarte ieftină”, „este un fel de kitsch al realităţii”.

La întrebarea „Dar cum vi se pare această idee a retrăirii experienţei, a traumei”, răspunsul domnului Ernu a fost:  „E o formă de comercializare foarte ieftină (…) De exemplu în Lituania, dacă nu mă înşel, e un fel de hotel totalitar în care plăteşti şi te bagă şi te mai lovesc, se joacă de-a represiunea. Ceea ce mie mi se pare că este un fel de kitsch al realităţii. Nu cred că aşa se pot învăţa lucrurile. Prefer să citesc, cred că pot retrăi mult mai profund citind o carte, să zicem Anna Akhmatova despre suferinţele ei”. (…)  

IV. Evaluări critice

IV.1. Referiri la ideile domnului Adrian Papahagi

Dl. Adrian Papahagi este reprezentantul unui anticomunism afectiv. Relevantă este această relatare a sa: „Eu aveam 13 ani când a fost împuşcat Ceauşescu. Vă mărturisesc că nu mi-a părut rău de el, nici măcar creştineşte. În momentul acela îl detestam atât de mult, şi cred că mulţi dintre noi o pot spune, încât a fost o imensă eliberare.”
Cele ce par a fi concluzii logice ale unui proces de gândire profundă asupra comunismului sunt mai degrabă  exprimări ale unor afecte:
- „în ordine spirituală comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane”; „în ordine spirituală sistemul acela [n-a produs (?)] absolut nimic valabil, absolut nimic”.
- Comunismul este un „proiect criminal”.
- „Deci nu avem absolut nimic de a regreta din acea perioadă.”
                 
Pentru a-şi susţine tezele, dl. AP foloseşte diverse mijloace de persuasiune

a). Discreditarea proiectului comunist marxist prin prezentarea eronată:

„Marx predică, în Manifestul Partidului Comunist, disoluţia familiilor, imoralitatea generalizată… comunitatea  femeilor ş.a.m.d.” [vrea să spună „comunizarea femeilor” – n.m.,VS]
E cel puţin ciudat că, în zilele noastre, un intelectual vrea să combată proiectul marxist prin acest „contraargument” abandonat de mult timp de critica rafinată a marxismului.
Puteţi verifica neadevărul referitor la Marx mergând direct la sursă, nu la ulciorul otrăvit ideologic:
                Valoarea fundamentală a intelectualului autentic ar trebui să fie adevărul. Când un om cu aură academică, aură de guru anticomunist propagă ne-adevărul (din ignoranţă sau din rea-voinţă), el induce răul în opinia publică sub forma argumentului toxic de tip „magister dixit”.

b).  Eroari în gândire

Exemplul 1 

În emisiunea respectivă, dl. AP foloseşte aceste enunţuri: 
- [Comunismul] „a ocupat o epocă istorică de un număr de 45 de ani”;
- „comunismul este un modernism radical, el vrea să şteargă trecutul şi să creeze un om nou, o orânduire nouă, el este astfel un proiect modernist, meliorist, rousseau-ist, utopic”.
Am pus aceste premise într-un silogism:
(P1). Societatea comunistă este o societate utopică.
(P2). Societatea care a existat în R. timp de 45 de ani a fost o societate comunistă.
(C). Deci: Societatea care a existat în R. timp de 45 de ani a fost o societate utopică.
Acest silogism este pe structura modului BARBARA, mod valid. În consecinţă, monstruozitatea concluziei (care admite despre „societate” două însuşiri incompatibile, că a existat timp de 45 de ani şi că e utopică) poate fi explicată doar astfel: cel puţin una dintre premise este falsă.  Cu alte cuvinte:
- sau societatea comunistă este utopică, dar atunci nu a existat timp de 45 de ani;
- sau societatea comunistă a existat 45 de ani, dar atunci ea nu este utopică.

Exemplul 2

- „Nu sunt pentru ideologizarea memoriei, nu cer neapărat ca memoria să fie transformată într-un vector de pedagogie colectivă ideologizată, fiindcă asta  a fost tratamentul pe care l-am avut noi ca şcolari. (…)
- „Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”: fostul sediu al Gestapo şi în spate o bucată din Zid, deci cele două agresiuni împotriva sufletului german, la care au fost părtaşi, dar de care au şi suferit, sunt explicate pedagogic şi ele nu-ţi inspiră la sfârşit un sentiment ambiguu sau ambivalent, ci-ţi arată că acele proiecte ale modernităţii târzii au fost criminale”.

 c). Opţiunea pentru o funcţie pedagogică afectivă, manipulatoare, a muzeului
„Pedagogia publică” pe care, în concepţia domnului AP, ar trebui să o exercite „Muzeul dictaturii comuniste”  este periculoasă, mai ales în cazul copiilor. Ar fi o „pedagogie” a senzaţiilor, non-raţională, ar produce jivine cu reflexe anticomuniste, ar forma în serie copii care, la vârsta de 13 ani, văzând filmul asasinării unor bătrâni în ziua de Crăciun, ar avea trăirea ne-creştinească a unei imense eliberări.
                 
            d). Contestarea sofistică a oricărui merit al comunismului
- „în ordine spirituală sistemul acela […?] absolut nimic valabil, absolut nimic”. (…) în ordine spirituală comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane”;
- „ceea ce a supravieţuit bun în comunism era bunătatea din lumea pe care comunismul încerca să o extermine”. „Deci comunismul, aş spune, în ciuda lui însuşi, aşa, malgré lui, a păstrat unele lucruri bune din lumea veche”.
- „Dar haideţi să nu rămânem în ordinea aceea pur materialistă şi să nu atribuim nişte lucruri  (care oricum s-ar fi făcut, prin simplul progres tehnologic post-belic, în 50 de ani de pace) comunismului ca merite. Ele s-ar fi făcut şi într-o societate capitalistă”. (…)
- „Deci nu avem absolut nimic de a regreta din acea perioadă.”
                 
            e). Trecerea cu vederea a imoralităţii de esenţă a capitalismului.
„sunt profund îngrijorat şi de toată această foiletonistică în jurul criminalilor. Astăzi e destul să omori un număr relativ important de oameni şi să ajungi la ştiri, ca după aia să-ţi vinzi memoriile cu câteva milioane de euro. Este îngrijorător acest fenomen, publicitatea şi fascinaţia pe care o suscită acesta”.  
Tot comunismul e de vină ?

IV.2. Referiri la ideile domnului Vasile Ernu
               
                Din acceptarea felului în care a fost prezentat („domnul Vasile Ernu, de la CriticAtac”, platformă despre care domnia sa a sugerat în emisiune că este de stânga) deduc concluzia că dl. Ernu a participat la emisiune ca om de stânga.
                Dar, din punctul meu de vedere, dl. Vasile Ernu n-a avut, în toată emisiunea, decât o intervenţie prin care ar putea fi bănuit că este un om cu opţiuni de stânga: „Capitalismul nu are morală (…). Singura responsabilitate a capitalismului este aceea de a aduce profit. În momentul în care „tovarăşul” Ceauşescu se vinde bine, cel mai mare capitalist ţi-l împachetează şi ţi-l vinde”.
                În rest, prin discursul său, domnului Ernu fie că pactizează cu cei trei oameni de dreapta din studio, fie că face eforturi pentru a se plasa pe poziția gri.

                Iată argumentele mele:

a). Când dl. Adrian Papahagi formulează concluzia sa nihilistă referitoare la comunism, dl. Vasile Ernu îi ţine isonul:
- A.P. : „Eu ceea ce spun este că în ordine spirituală comunismul a fost o agresiune împotriva firii umane, împotriva libertăţii, libertății de conştiinţă, libertăţii credinţei, libertăţii de asociere ş.a.m.d. Deci nu avem nimic de a regreta din acea perioadă”.
- V.E. : „Aici sîntem total de acord”.
b). Când dl. AP falsifică mesajul „Manifestului Partidului Comunist” („Marx predică, în Manifestul Partidului Comunist, disoluţia familiilor, imoralitatea generalizată… comunitatea (sic !) femeilor  ş.a.m.d.”), dl. VE  nu restabileşte adevărul, ci adaugă un alt neadevăr: „Marx era la Index în comunism !”
c).  Atât în discuţia despre nostalgia faţă de epoca Ceauşescu, cât şi în discuţiile despre perceperea corectă a trecutului comunist şi despre posibilul muzeu al comunismului, dl. Ernu se străduieşte să se situeze pe o himerică poziţie dezideologizată.
- „Însă nici un om în lumea asta nu este nostalgic după regimuri politice”. A trebuit ca Mircea Marian să-i atragă atenţia că eludează realitatea: „Mi se pare că ultimul sondaj făcut de cei de la Institutul pentru investigarea crimelor comunismului arată o serioasă nostalgie după regimul Ceauşescu, propriu zis, nu era după Trăbănţelul nostru cel simpatic cu care traversam munţii.”
- „Mie mi se pare că această perioadă [epoca Ceauşescu] trebuie atacată din mult mai multe unghiuri şi cel mai puţin din punct de vedere ideologic”.
- „Această decizie [a creării muzeului comunismului] trebuie să aparţină, evident, oamenilor profesionişti în acest domeniu, nu o să aparţină nici politicii… Nu trebuie să-l reprezinte nici pe domnul Iliescu, nici pe domnul Băsescu…”. Din nou, Mircea Marian îl pune pe visătorul Ernu în contact cu realitatea: „Sună foarte bine în teorie, înțeleg ce spuneţi şi vă dau dreptate, dar vă spun că, practic, nu se va întâmpla acest lucru”.

Consider că e cel puţin nepotrivit ca, în condiţiile în care ideologii de dreapta folosesc un discurs tot mai tăios, să te declari  om de stânga, dar în fapt să cochetezi cu dezideologizarea.

PS.

Am propus acest articol spre publicare revistei (?) CriticAtac.

„STIMATĂ REDACŢIE,
Vă propun pentru publicare articolul meu  Adrian Papahagi şi Vasile Ernu în emisiunea ’Foc încrucişat’, a TvR.info.
Vă rog să aveţi amabilitatea de a-mi comunica dacă articolul satisface sau nu exigenţele dv.
Mulţumesc.
Valeriu Stănescu”

Mi-a răspuns dl. Vasile Ernu:

„Draga Valeriu Stanescu
mersi pentru mesaj dar cred ca cine e interesat de emisiune mai bine se uita. Crezi ca merita un text acea emisiune? Oricum 90% di ce e la tv e gunoi, chiar si cind aparem noi.
iti zic eu ca nu merita... mai bine sa scriem pe chestii mai serioase si sa ne citim..
succec
v.e.”

În saitul Fundaţiei Creştin-Democrate am scris următorul comentariu:

Dacă vă interesează şi aprecieri critice, argumentate, le puteţi găsi aici:
http://valeriuss.blogspot.com/2011/10/adrian-papahagi-si-vasile-ernu-in.html

Cu stimă,
Valeriu Stănescu

Comentariul n-a primit "verde de la semafor"

A doua încercare:

Adrian Păunescu, Liedul dialecticii (fragment) :

„Eternul război dintre minus şi plus
e cea mai curată şi sfîntă poveste,
nimic nu se face de n-are opus
şi viaţa, mereu, opoziţie este.”


Dacă vă interesează şi aprecieri critice, argumentate, nu doar aplauze şi ovaţii, le puteţi găsi aici:

http://valeriuss.blogspot.com/2011/10/adrian-papahagi-si-vasile-ernu-in.html

Cu stimă,
Valeriu Stănescu

Nu mi-au fost acceptate comentariile pe saitul Fundaţiei Creştin-Democrate. 




Prelungiri în CriticAtac


Valerius spune:
20 octombrie 2011 la 22:54

Stimate domnule profesor Adrian Papahagi,

În 6 oct. 2011, zapând, am avut neplăcuta experienţă să aud, în emisiunea „Foc încrucişat” (de la TvR.info), un neadevăr grosolan: „Marx predică, în Manifestul Partidului Comunist, disoluţia familiilor, imoralitatea generalizată… comunitatea (sic) femeilor ş.a.m.d.” Ulterior am văzut înregistrarea emisiunii pe saitul fc-d.ro. Dv. sunteţi cel care a rostit acel neadevăr. Aşa am luat cunoştinţă de existenţa dv. Nu ştiu nici acum dacă aţi spus acel neadevăr din ignoranţă sau din rea-voinţă.

Ceea ce m-a întristat văzând acea emisiune a fost ura pe care o manifestaţi în exprimarea ideilor, îmi părea că ideile dv. vin din fiere, nu din materia cenuşie. Când aţi decretat, în acea emisiune, „în ordine spirituală sistemul acela [n-a produs (?)] absolut nimic valabil, absolut nimic”, m-aţi jignit, căci eu am apărut în acea ordine spirituală. Domnule, cuvintele nu sunt gloanţe, iar dv. nu sunteţi membru al unui pluton de execuţie ! Ţine de codul moral al unui intelectual autentic faptul de a cunoaşte temeinic ceea ce vrea să critice.

Dv., pe lângă meteahna de a spune falsuri grosolane, o aveţi şi pe aceea de a invoca premise din care vreţi să deduceţi concluziile care vă convin. Dau două exemple:

Exemplul 1.

„Nu știu Dvs din ce tradiție vă revendicați, dar strămoșii mei Nicolae Papahagi și Valeriu Papahagi erau diplomați în anii 1900 și 1940.”

Domnule profesor, eu vă cred pe cuvânt, dar ce ziceţi de cugetarea asta: „Gloria strămoşilor pe strămoşi cinsteşte”. Nu pot să cred că strămoşii dv. erau incoerenţi în discurs, aşa cum aţi fost dv. în acea emisiune:
- „Nu sunt pentru ideologizarea memoriei, nu cer neapărat ca memoria să fie transformată într-un vector de pedagogie colectivă ideologizată, fiindcă asta a fost tratamentul pe care l-am avut noi ca şcolari. (…)
- „Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”.

Exemplul 2.

Surpriză: nici măcar Tătaru-Cazaban sau Lazurca nu sunt teologi. Nu că ar fi o problemă asta. Ceea ce vă deranjează e că sunt creștin-ortodocși practicanți.

Am înţeles sugestia, domniile voastre sunteţi băieţii buni, sunteţi oastea de îngeri a Domnului, noi suntem băieţii răi. Dar, având în minte o cugetare din popor, „Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”, nu pricep un lucru: cum poate un om care susţine ritos că este creştin-ortodox practicant să declare cu seninătate: „Eu aveam 13 ani când a fost împuşcat Ceauşescu. Vă mărturisesc că nu mi-a părut rău de el, nici măcar creştineşte. În momentul acela îl detestam atât de mult, şi cred că mulţi dintre noi o putem spune, încât a fost o imensă eliberare.”

Eu, ăsta păcătosul, pe când avem 15 ani am văzut, din întâmplare, autopsierea unui bătrân care murise prin înecare. Nu mă puteam mişca, de parcă eram hipnotizat, iar noaptea care a urmat a fost cea mai cumplită noapte din viaţa mea. De aceea mi-e imposibil să empatizez cu un copil care vede cadavrele însângerate a doi bătrâni, în ziua de Crăciun, şi simte o „imensă eliberare” !

Stimate domnule profesor Adrian Papahagi, e bine să vă obişnuiţi cu ideea că nu aveţi întotdeauna dreptate, să înţelegeţi sensul acestor versuri:

Eternul război dintre minus şi plus
e cea mai curată şi sfîntă poveste,
nimic nu se face de n-are opus
şi viaţa, mereu, opoziţie este
.”

Nu vă spun cine le-a scris, căci nu vreau să vă stimulez secreţia bilei.

kinn spune:
20 octombrie 2011 la 23:24

Interesant. Bune cugetarile, chiar nu le stiam. Si versurile.

andrei boghe spune:
21 octombrie 2011 la 1:40

Aș putea să jur că versurile îi aparțin lui Adrian Păunescu, vestit pentru talentul său de versificator. Dar poate mă înșel. Dacă n-au fost scrise de el, atunci _ar fi putut fi scrise de el_, dacă înțelegeți ce vreau să spun; mi le imaginez cu ușurință recitate – scandate? – la Cenaclul Flacăra. Dar nu despre asta e vorba.

M-ați îndatora nespus dacă mi-ați putea explica, fie și în două vorbe, în ce constă incoerența – sintactică, stilistică, ideatică – a celor două enunțuri aparținând dlui Papahagi pe care le citați: „Nu sunt pentru…” și „Muzeul este…”. Vă mărturisesc că nu îmi dau seama în ce constă incoerența lor (nu că o anumită lejeritate în exprimare n-ar fi de așteptat în cazul unui discurs vorbit, colocvial; dar aici chiar nu văd vreo abatere). Aveți vreun argument în acest sens? …dincolo de nivelul simplei impresii, e.g., „e incoerent pentru că mi se pare mie că e incoerent.”

Valerius spune:
21 octombrie 2011 la 5:57

@ andrei boghe

„Aveți vreun argument în acest sens? …dincolo de nivelul simplei impresii, e.g., „e incoerent pentru că mi se pare mie că e incoerent.”

Insinuaţi că eu lucrez cu „simple impresii” de felul „e incoerent pentru că mi se pare mie că e incoerent.” Prima reacţie a fost să nu vă răspund, dar, în final, m-am gândit că e de bun-simţ să vă răspund. De această dată.

1). „în ce constă incoerența – sintactică, stilistică, ideatică – a celor două enunțuri aparținând dlui Papahagi pe care le citați”

Este evidentă incoerenţa:

a). „Nu sunt pentru ideologizarea memoriei, nu cer neapărat ca memoria să fie transformată într-un vector de pedagogie colectivă ideologizată, fiindcă asta a fost tratamentul pe care l-am avut noi ca şcolari. (…)

Aici dl. Adrian Papahagi exprimă un principiu al domniei sale, „Nu sunt pentru ideologizarea memoriei, nu cer neapărat ca memoria să fie transformată într-un vector de pedagogie colectivă ideologizată”, oferind şi un temei (justificare) pentru respingerea „ideologizării memoriei”: „tratamentul pe care l-am avut noi ca şcolari”, tratament din vechiul regim pe care şi-l aminteşte ca fiind o experienţă neplăcută.

b). „Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”.

Aici dl. AP pledează pentru „ideologizarea memoriei” în posibilul „Muzeu al dictaturii comuniste”. În emisiunea respectivă, argumentarea domnului AP a fost mai amplă: „Muzeul nu este muzeul comunismului în care să avem, de pildă, raioane de Alimentara, şi Eugenii, şi bomboane din acelea în care-ţi spărgeai dinţii, şi să lăcrimăm nostalgic. Muzeul este, de fapt, un muzeu care ar trebui să aibă şi o anumită pedagogie publică, aşa cum este, de pildă, ceea ce am văzut la Berlin şi m-a frapat extraordinar de mult. Se numeşte „Topografia terorii”: fostul sediu al Gestapo şi în spate o bucată din Zid, deci cele două agresiuni împotriva sufletului german (la care au fost părtaşi, dar de care au şi suferit) sunt explicate pedagogic şi ele nu-ţi inspiră la sfârşit un sentiment ambiguu sau ambivalent, ci-ţi arată că acele proiecte ale modernităţii târzii au fost criminale, nu puteau să se termine altfel decât rău, fiindcă însuşi proiectul era criminal, proiectul era o agresiune împotriva firii umane. Deci de aceea acest muzeu ar trebui să se numească „Muzeul dictaturii comuniste”. (…)

Este evident pentru oricare om cu glagore că dl. AP respinge „ideologizarea memoriei” atunci când este de tip comunist, dar militează pentru ea atunci când este de tip anticomunist.

Găsiţi mai multe informaţii în blogul meu:

http://valeriuss.blogspot.com/2011/10/adrian-papahagi-si-vasile-ernu-in.html

2). „Aș putea să jur că versurile îi aparțin lui Adrian Păunescu, vestit pentru talentul său de versificator. Dar poate mă înșel. Dacă n-au fost scrise de el, atunci _ar fi putut fi scrise de el_, dacă înțelegeți ce vreau să spun; mi le imaginez cu ușurință recitate – scandate? – la Cenaclul Flacăra.”

Da, versurile-i aparţin lui Adrian Păunescu. Bănuiala mea este că dv. ştiţi că el este autorul acestor versuri, dar vă prefaceţi că nu ştiţi, pentru a vă oferi posibilitatea unei alte insinuări: versurile lui AP pot fi recunoscute cu uşurinţă, pentru că sunt doar versificaţie, iar AP a fost un versificator.
Insinuarea este un instrument periculos, tăişul ei îl poate răni chiar şi pe cel care foloseşte acest instrument. Versificatorii există în număr incomparabil mai mare decât poeţii autentici şi produsele lor se confundă într-o masă de „cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”. Faptul că dv. recunoaşteţi cu uşurinţă versurile lui AP, putând chiar să juraţi în acest sens, dovedeşte că versurile lui AP nu sunt simplă versificaţie.

Dar „simpla impresie” de tipul „e versificator pentru că mi se pare mie că e versificator”, în domeniul judecăţilor estetice este, cred eu, acceptabilă. Putem invoca ideea homo-mensurei a lui Protagoras, „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, şi cugetarea populară „Nu-i frumos ce e frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”.

Eu am o altă „măsură” pentru versurile despre care vorbim. Din punctul meu de vedere, versurile lui AP din „Liedul dialecticii” sunt comparabile cu metaforele lui Heraclit despre contradicţie ca origine a mişcării, a devenirii (ideile dialectice despre „război ca mamă a tuturor lucrurilor”, despre tensiunile din arc ce stau la originea lansării săgeţii etc.).

gheorghita zbaganu spune:
21 octombrie 2011 la 9:28

Multumesc pentru informatie. Deci domnul Papahagi stie ca sistemul socialist nu a produs nimic bun. Si el se trage din boierime. Si nu i-a parut rau de doi batrini impuscati. Este un exemplu didactic de dezumanizare din speta Neamtu. Pariez ca si dumnealui se bucura cind vede hingherii. Pina acum nu am auzit nimic de domnia sa si cred ca nici de acum inainte.

EugeniaP spune:
21 octombrie 2011 la 15:41

@Valerius
Poate, ar fi bine sa ne reamintim ce le-a raspuns Carol I vocilor care rosteau cu mandrie numele alor nostri’ tineri scoliti la Paris, Viena, Berlin etc….caractere vreau domnilor’, caractere….

Valerius spune:
21 octombrie 2011 la 20:14

Cine are urechi… să audă !

9 comentarii:

  1. Foarte urât din partea lui Vasile Ernu şi în acelaşi timp dezonorant. De fapt Ernu a dovedit cu acest prilej că nu este decât un social-democrat moderat, speriat că afişarea unor convingeri politice radicale şi procomuniste i-ar putea prilejui neplăceri.

    Sau poate că V.Ernu nu este decât un infiltrat, un agent al puterii având misiunea de a ţine sub observaţie şi sub control, de a manipula prin intermediul platformei Critic Atac acţiunile stângii radicale.

    Despre A.Papahagi nu comentez din cauza greţii pe care mi-o provoacă personajul.

    RăspundețiȘtergere
  2. VE mi-a sugerat că nu-şi are rostul comentarea unei emisiuni de tv.

    Plauzibilă şi ipoteza dv.

    Mai putem imagina şi alte ipoteze, în legătură cu:
    - orgoliul lezat al lui VE;
    - teama (presupun că AP, ca Vicepreședintele Fundației Creștin-Democrate, este un om foarte puternic).

    Intuiţia îmi spune că vor veni vremuri de iad. În România trebuie să fii cetăţean al SUA pentru a beneficia de protecţie din parte instituţiilor statului, de justiţie. Indivizi "zănatici", ca mine, ca Virgil Zbăganu, ca dv., vor fi sacrificaţi.

    RăspundețiȘtergere
  3. @Valerius
    Nu vazusem emisiunea cu pricina. Am urmarit-o pe adresa gasita la dumneavoastra.
    Si pe mine m-a dezamgit prestatia lui VE pe care, din CA, il credeam de stinga.
    M-a suprtins ceea ce ati scirs despre refuzul de a publica comentariul dumneavoastra.
    Va multumesc pentru ca va amintiti de VZ, Gili, pentru mine.

    RăspundețiȘtergere
  4. Când se emitea (în direct), n-am receptat decât inepţia spusă de A. Papahagi despre "Manifestul Partidului Comunist", inepţie care m-a revoltat, de aceea am căutat înregistrarea emisiunii şi am "studiat-o".

    M-am gândit, din nou, la Virgil Zbăganu când am aflat de presiunile care se fac pentru elucidarea morţii sportivului care era cetăţean al SUA, la Giurgiu. Probabil că atunci când a murit VZ autorităţile au gândit: "Bine că l-a luat dracu', un comunist mai puţin".

    RăspundețiȘtergere
  5. E amuzant că se face critica regimului ceauşist când noi trăim acum într-un regim de genocid capitalist.

    Un muzeu al comunismului românesc? Sunt de acord. Dar cu evidenţierea perioadei 1965-1979, cea mai bună din întreaga noastră istorie şi cu evidenţierea celorlalte realizări ale ceauşismului.

    Ştiţi părerea mea, pentru mine nu a existat niciodată comunism, asta ar fi presupus ca proletariatul să conducă şi asta nu s-a întâmplat niciodată, au existat doar dictaturi naţionaliste care au implementat măsuri socialiste. Am scris ceva în sensul ăsta la mine pe blog chiar azi.

    RăspundețiȘtergere
  6. Nostalgia oamenilor este după perioada idilică, ante-1980, a ceaușismului. Chiar au, cu unele excepții (politica legată de natalitate și cea legată de circulația peste graniță), ce regreta.

    RăspundețiȘtergere
  7. Dacă privim socialismul așa cum îl definiți dvs. mai sus, ca unul al oamenilor educați, cu demnitate, activi și preocupați de perfecționarea relațiilor sociale, atunci cu siguranță acesta este de preferat genocidului actual.

    Dacă vreodată se face un muzeu de genul celui la care se referă Papahagi, atunci trebuie să luptăm împotriva acestei denaturări. E posibil să se plănuiască un astfel de muzeu, ar fi o acțiune tipică pentru regimul băsescian.

    Da, vorbind de comunism ca formă de organizare socială, un evreu cu care discut din când în când mi-a spus odată că forma cea mai pură de comunism a reprezentat-o chibuțul. Acum s-a denaturat și forma aceasta de organizare.

    RăspundețiȘtergere
  8. Eu contest că a existat cu adevărat până acum socialism, ca să fiu mai specific și să mă refer la prima etapă a orânduirii comuniste, tocmai datorită faptului că nu s-a realizat exercitarea puterii politice de către clasa muncitoare, ci de către un grup, o dictatură naționalistă, care a acaparat puterea în numele acesteia din urmă, folosind-o clasa muncitoare doar ca executant fidel și aplaudac.

    A existat proprietatea socială asupra mijloacelor de producție, da, dar s-a eludat exercitarea voinței de către clasa muncitoare.
    Unul din efectele negative al acaparării puterii de grup şi al fosilizării procesului de trecere la etapa a doua, societatea comunistă propriu-zisă, a fost crearea unei clase privilegiate, burghezia roșie, cei care au făcut parte din conducerea Partidului, a Armatei, din Ministerul de Externe, din Securitate, al cărei vârf l-a reprezentat nomenclatura.

    Critica mea nu este o critică a comunismului, ci o încercare de a descoperi adevărul istoric. Adevăr istoric care ne arată că regele e gol de douăzeci de ani şi că noi avem parte de douăzeci de ani de o formă maladivă de capitalism, care a reuşit să împingă populaţia ţării într-un proces de genocid.

    Chestiunea utopismului se pune doar pentru etapa a doua, societatea comunistă, când vorbim, din punctul meu de vedere, nu de falanstere, ci de unităţi teritoriale mari, state sau uniuni de state. Până acum, în Est, din ce s-a văzut, a existat o fosilizare a procesului de trecere la etapa a doua, de la socialism la comunism, putem vorbi de stagnare şi de regres în cazul primei etape, socialismul.

    RăspundețiȘtergere
  9. Pentru dl. Bogdan 1). „E amuzant că se face critica regimului ceauşist când noi trăim acum într-un regim de genocid capitalist.” Pentru mine nu-i deloc amuzant. 2). „Un muzeu al comunismului românesc? Sunt de acord. Dar cu evidenţierea perioadei 1965-1979, cea mai bună din întreaga noastră istorie şi cu evidenţierea celorlalte realizări ale ceauşismului.” Mister Adrian Papahagi are altă părere: „Muzeul nu este muzeul comunismului în care să avem, de pildă, raioane de Alimentara, şi Eugenii, şi bomboane din acelea în care-ţi spărgeai dinţii, şi să lăcrimăm nostalgic.” Eu pariez că muzeul va fi cum vrea el, împreună cu gaşca lui de anticomunişti viscerali. E vremea lor. Vremea noastră va fi vreodată ? Înainte de ’89 ne-au călărit ăia, acum ne călăresc ăştia (e drept, printre ăştia s-au strecurat şi mulţi dintre ăia). 3). „Ştiţi părerea mea, pentru mine nu a existat niciodată comunism” Repetaţi des enunţul ăsta. Bineînţeles că n-a fost comunism (propriu-zis) nicăieri, căci ar fi trebuit ca repartiţia să se facă după nevoi. N-am cunoştinţă că s-a aplicat pe undeva acest principiu. A fost socialism, adică o etapă de trecere către comunism. Despre „caracterul utopic al comunismului” am mai discutat, fără şanse pentru mine de a vă face să înţelegeţi. Dv. înţelegeţi prin „societate utopică” o „societate perfectă”. Dacă prin comunism înţelegem o societate perfectă, atunci comunismul este utopic (irealizabil). Dar o societate comunistă, cu inerente imperfecţiuni, dar preferabilă altui tip de societate (de exemplu unui capitalism care practică genocidul), adică o comunitate umană în care mijloacele de producţie să fie trecute în proprietate socială şi în care să se aplice principiul „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” o putem realiza şi mâine (eu, dv., şi alţi câţiva „nebuni” ca noi). Un fel de falanster. Cât va dura comunismul nostru, asta este altă problemă. Dar de realizat se poate realiza, deci nu este utopic. În orice caz, de la Marx citire: pentru ca o societate să fie organizată pe principii comuniste ar trebui să existe un torent de bunuri, cu alte cuvinte comunismul şi cu sărăcia nu se pupă. Este şi ăsta un motiv care face necesară etapa prealabilă a socialismului. Din punctul meu de vedere, chiar dacă socialismul s-ar prelungi la nesfârşit (chiar dacă trecerea la comunismul deplin s-ar amâna la „calendele greceşti”), tot ar fi mai bine pentru mai mulţi oameni decât în capitalism, bineînţeles, dacă oamenii ar fi cetăţeni bine educaţi, cu demnitate, activi, preocupaţi de perfecţionarea relaţiilor sociale, nu doar aplaudaci ai unui dictator care-i umileşte impunându-le pretenţiile lui.

    RăspundețiȘtergere