duminică, 2 ianuarie 2011

Comentarii la articolul ”Filosofii români în spaţiul public”, al prof. univ. Ciprian Mihali

 în
  

Domnule profesor Ciprian Mihali,

                Articolul dv. se justifică atât prin aserțiunile lui, cât și prin problematizări (prin provocări). Aș putea să argumentez pe larg această evaluare a mea (pentru a dovedi că nu e doar un compliment ipocrit).
                Nu știu dacă toți cei care ne exprimăm aici opinii despre/ în legătură cu articolul dv. merităm calificativul de ”filosofi”, dar am convingerea că și acest spațiu este un ”spațiu public”. Observ însă că, în ciuda câtorva excepții, cele mai multe comentarii de aici sunt niște solilocvii paralele.

                1). Dv. scrieți: ”Vreau deci să mă refer la lipsa aproape completă a filosofilor români (adică a profesorilor de filosofie) ca intelectuali angajaţi în spaţiul public.

                Am dificultăți în înțelegerea acestui enunț:

- termenul ”intelectual angajat în spațiul public” nu-mi e clar. De exemplu, un profesor care predă filozofia la liceu este ”intelectual angajat în spațiul public” ? Dar un intelectual care se angajează într-o discuție despre teoria relativității în timp ce stă la coadă pentru ziare, ori pentru hârtie igienică ?
- tema articolului este ”Filosofii români în spaţiul public”, nu ”Intelectualii români angajați în spațiul public”. Prin urmare, din perspectiva temei articolului, expresia ”Filosofii români (adică profesorii de filosofie) ca intelectuali angajaţi în spaţiul public” este nepotrivită. Cutare poate fi filosof (prin formația culturală, prin licență), dar, în situația în care discută în public despre rezultatul unui scrutin sau despre felurile triunghiurilor, el poate fi ”intelectual angajat în spațiul public”, nu însă ”filosof angajat în spațiul public”. Expresia potrivită ar fi fost ”Filosofii români angajați în spațiul public (ca filosofi)”.

                Totuși, impresia mea subiectivă este concordantă cu a dumneavoastră:  mi se pare că angajarea filozofilor, ca filozofi, în spațiul public post-decembrist este nesatisfăcătoare (cantitativ și calitativ):

- cei mai mulți dintre cei acreditați ca filozofi în vechiul regim au tăcut, având un complex de vinovăție din cauza ”colaboraționismului” cu acel regim;
- când unii au îndrăznit totuși (precum profesorul Radu Florian în discursul său televizat în timpul evenimentelor din decembrie 1989) să-și exprime o anume consecvență a concepțiilor filozofice, reacția inchizitorilor noului regim a fost extrem de dură;
- există și o categorie de filozofi, ”colaboraționiști” ai noului regim, care au preferat să se angajeze în discursuri înveninate politic, pe teme controversat-filozofice (”dreptul de a huidui”, ”apel către lichele”), în orice caz tratate la un nivel sub-filozofic;
- alte ”angajări în spațiul public” ale filozofilor au avut o audiență foarte mică, ori au fost pur și simplu acoperite de vacarmul ”democratic” post-decembrist.

2). Întrebați: ” În cel fel pot fi prezenţi filosofii în spaţiul public?”

      Oferiți și un răspuns: ” Treaba filosofilor români în societate este azi una prioritar pedagogică şi metodologică.”

                Cu îngăduința dv., voi aminti și eu una dintre rosturile majore ale filozofiei și ale filozofilor: critica presupozițiilor, a prejudecăților, a ”idolilor”. 
                Fiecare regim social-politic vine cu elanul demolării vechilor ”idoli”, pentru a-și instala pe soclurile eliberate propriii ”idoli”. Dau câteva exemple de ”idoli” ai sistemului capitalist restaurat, împreună cu problematizările filozofice care, cred eu, ar fi trebuit exprimate:
- ”Capitalismul este sfârşitul istoriei“ (Fukuyama). Dar are istoria un sfârşit ?
- ”Proprietatea este ceva conform naturii umane“. Dar există, oare, o natură umană dată, imuabilă ?
- ”Nu există democraţie originală. Democraţia-i democraţie, democraţie-democrată; e de tip occidental“. Nu cumva democraţia este evolutivă, perfectibilă ?
- ”Executarea Ceaușeștilor a fost un act de dreptate”. Dar… ce înseamnă ”dreptatea” ?

                Oricare transformare esențială a unei societăți presupune o ”criză a valorilor”. În astfel de momente ale istoriei se impune regândirea fundamentelor domeniului respectiv, iar regândirea acestor fundamente este în sarcina filozofiei, ca epistemologie a acelui domeniu. De exemplu, judecarea cazului soldatului care, aflat sub jurământ de loialitate  față de vechiul sistem social politic, i-a împușcat pe cei care voiau răsturnarea acelui sistem trebuia să constituie o provocare pentru regândirea fundamentelor Instituției Dreptului, adică o provocare pentru filozofia dreptului.

                Mulțumesc pentru atenție. Dacă pot fi un interlocutor interesant, voi participa cu plăcere.

                Cei care-mi acordă credit pot găsi detalieri asupra unor astfel de teme și aici:

http://valeriuss.blogspot.com/2010/03/democratie-democratie-sau-democratie.html


3 ianuarie 2011 la 12:22

          În acest comentariu plec de la următoarele idei ale domnului profesor Mihali:

1). ”Cunoaşteţi numele vreunui filosof român care să fi făcut dovadă de curaj intelectual în asumarea publică a unei poziţii relative la o chestiune de actualitate?” (…)
2). ”Îi dau dreptate lucidului, sistemul universitar era format si inainte de 1989, asa cum e format si azi, din oameni de mare caracter si din lichele.”

          Cum n-am contemplat Ideile platonice de Curaj, de Lichea, de Om de mare caracter (n-am văzut nici măcar jocul Ielelor, precum Gelu Ruscanu), nu pot să vă ofer decât niște păreri personale, deci grav contaminate de subiectivitate. Așadar, fiți prudenți.
          Pentru a mă face înțeles, vă propun să-i includem în sfera termenului ”filozof” și pe profesorii de marxism și să acceptăm că oricare chestiune a fost în momentul în care s-a produs o ”chestiune de actualitate”.
          Aceste precizări fiind făcute, intenționez să dau un exemplu de ”om de mare caracter”, care a dat dovadă de ”curaj intelectual în asumarea publică a unei poziţii relative la o chestiune de actualitate”, și un exemplu de ”lichea”, care nu a manifestat ”curaj intelectual”, ci lașitate oportunistă.

          În momentele în care Televiziunea Română „Liberă” transmitea în direct ”revoluția”, profesorul Radu Florian a apărut în emisiune cu un discurs în care făcea o evaluare a marxismului, a greșelilor care s-au făcut în numele marxismului, a ceea ce considera domnia sa că rămâne valoros în marxism. Intervenția sa a declanșat valuri de mânie ale anticomuniștilor. Dar profesorul Radu Florian a continuat, și prin revistele pe care le-a condus, drumul incomod al apărării a ceea ce aprecia că rămâne valoros în marxism. Nu l-am cunoscut personal pe Radu Florian, ci doar prin scrierile sale. Dar am discutat cu oameni care l-au avut ca profesor. Cei mai mulți aveau amintiri neplăcute, pentru că ”i-a trântit la examenul de socialism științific”, sau pentru că ”le-a dat note mici”. Niciunul dintre aceștia nu avea cunoștințe temeinice de socialism științific, dar, după ”revoluție”, asta era deja ”de bine”.
          Prin prisma celor relatate, apreciez că Radu Florian a fost ”un om de mare caracter” și că intervenția sa de la televizor a fost o ”dovadă de curaj intelectual în asumarea publică a unei poziţii relative la o chestiune de actualitate”.

          Domnul Alexandru Valentin mi-a fost profesor. Mărturisesc, a fost o antipatie reciprocă de la prima vedere. Era momentul în care participam la primul examen de admitere la filozofie, la care am picat cu succes. Atunci mi-a spus, în autentică maieutică socratică, ”Fii mulțumit că nu chem securitatea, vii aici cu teze voluntariste ?” Se știe că în oricare manual de filozofie marxistă capitolul ”Marxismul – revoluție în filozofie” îi era rezervat profesorului Alexandru Valentin, era tema ”privatizată” de domnia sa. La câțiva ani după ”revoluția din decembrie” m-am dus la cursurile de pregătire pentru un grad didactic. Fraza de început a profesorului Alexandru Valentin a fost ”În opinia mea, nu există o filozofie marxistă” ! Mi s-a făcut greață, m-am agitat, iar profesorul Valentin a încercat să mă pună la colțul de rușine, ca pe un elev indisciplinat: ”Dar se pare că domnului de acolo nu-i convine !”. Atunci am răbufnit: ”Bine, domnule profesor, ani și ani am învățat din cursurile dv. că ‘Marxismul este revoluție în filozofie’, iar acum nu mai este filozofie de nici un fel ?!”. S-a înroșit de mânie, dar nemaiputând amenința cu securitatea, până la sfârșitul cursului a argumentat că el văzuse de mult că așa…, și pe dincolo… Dezgustat, nu m-am prezentat la examenul de grad didactic în acel an.
          Pe individul ăsta-l consider un exemplu de lichea, iar comportamentul lui un exemplu de lașitate oportunistă.

          Cineva ar putea spune, fără argumente și fără analize situaționale, contextuale, fără studiu de caz, că nu orice consecvență (precum a lui Radu Florian) este o virtute. Răspund: dar oportunismul este o virtute ? Sunt conștient, mari concepții filozofice au suferit transformări esențiale. Astfel, la Platon vorbim de ”dialoguri de tinerețe” și de ”dialoguri de bătrânețe” (nu doar ca diferențiere cronologică), la Kant vorbim de ”trezirea din somnul dogmatic” prin lectura lui Hume, la Heidegger vorbim de ”Kehre”, vorbim de Wittgenstein I distinct de Wittgenstein II. Dar aceste transformări majore s-au produs printr-o combustie a intelectului, printr-o dialectică interioară a concepției respective. Dar trecerea lui A.V. de la ”Marxismul – revoluție în filozofie” la ”Nu există o filozofie marxistă” nu-i decât oportunism de cea mai jegoasă specie. Nu știți ce înseamnă oportunism, nu v-ați întâlnit cu el ? Vă citez o cugetare genială: ”Oportunistul e mereu în frunte: în caz de victorie spune că a fost conducător; în caz de înfrângere spune că a fost ostatic”.

          Am fost nedumerit și întristat când am aflat că studenții (și nu numai ei) au contestat, în 1989, profesori de mare caracter, precum Alexandru Boboc, Gheorghe Cazan, oameni cu cărți pe masă, dar nu s-au atins de Alexandru Valentin, cel care, atât în manuale, cât și în presa comunistă (Scânteia, Era socialistă), bolborosea aceeași melodie, ”Marxismul – revoluție în filozofie”. Dar am înțeles de ce: oportunistul este precum jucăria numită Hopa-Mitică, indiferent de poziția în care-l pui, el revine tot în picioare.

          Constat că există, deja, prea multă patimă în comentariile de aici. Îmi pare rău că, eventual, prin comentariul meu pătimaș, torn gaz pe foc. Totuși sunt convins că în ceea ce am scris există, dincolo de patima subiectivă, și ceva obiectiv-relevant.
 

12 comentarii:

  1. Lichelele gen Alexandru Valentin trebuiesc demascate şi înfierate fără remuşcări.A face astfel este o datorie cetăţenească.

    Dar nu trebuie pierdut din vedere că tot din aceiaşi specie de lichele fac parte şi marii granguri Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Tismăneanu.
    Aceşti tartori şi panegirişti ai ideologiei capitalului fac şi desfac totul în cultura românească după bunul lor plac.
    Existenţa lor imundă este dovada vie că noţiunea de duşman al poporului este cât se poate de întemeiată.

    RăspundețiȘtergere
  2. ”Dar nu trebuie pierdut din vedere că tot din aceiaşi specie de lichele fac parte şi marii granguri Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Tismăneanu.”

    Aceștia sunt călare pe val, căci sunt ideologi de serviciu ai actualului regim. Dl. Tismăneanu a servit eficient și vechiul regim. Așa că... fiți atent la ceea ce scoateți pe gură.

    RăspundețiȘtergere
  3. Interesante exemplele pe care le-ați dat, cu Radu Florian, respectiv Valentin Alexandru.

    Vorbeam mai deunăzi cu cumnată-meu de politică și, mai ales, de politicieni. La un moment dat, îmi spune: ”Băi Bogdane, nu vezi că ăștia nu sunt în stare să facă un kilometru de autostradă? În comunism însă s-a construit enorm, ăsta a fost avantajul tipului dictatorial de regim ”.

    Avantajele evidente ale marxismului față de capitalism, la noi, sunt: construcțiile, în marxism s-a construit cât nu se va construi probabil în niște sute de ani de capitalism autohton, și siguranța socială. Am mai putea adăuga la cele două, fără mari mofturi, și sistemul de sănătate.
    De dezavantaje putem vorbi dacă ne gândim în primul rând la anii ‘ 80.

    Da, exemplul cu profesorul Valentin Alexandru. Dom’le, în mod obligatoriu o decență minimă impune să nu uităm de unde am plecat. Reversul arată un caracter urât sau mai curând o lipsă de caracter. Procurorul în cazul ”judecății”comunismului, cum îl chema, Tismăneanu/ Tismanețchi, fiu de nomenclaturist sau celălat ovreiaș, care l-a criticat pe Bard, chiar în ziua înmormântării, Andrei Cornea, cu tată politruc, ăștai să fie ăi mai tari anticomuniști? O lipsă de rușine îngrozitoare. Și cum dracu’, dom’le, ambii să fie evrei? :)

    RăspundețiȘtergere
  4. ”Lichelele gen Alexandru Valentin trebuiesc demascate şi înfierate fără remuşcări.A face astfel este o datorie cetăţenească.”

    Domnule Liviu, încep prin a spune că, în ciuda micilor divergențe pe care le-am avut, mie îmi sunteți simpatic. Da, diferența de opinie dintre mine și dvs. în privința lui Stalin, recunosc, e majoră, dar asta e o problemă la care nu o să mă refer acum. De fapt, azi eu văd în primul rând în marxiști (deși în privința marxismului ca doctrină, precum și a aplicării lui în practică, am niște rezerve, de care am mai discutat) niște luptători pentru dreptate socială, niște haiduci. Și, am crescut mai mult sau mai puțin pe lângă acel domn Plătică, marxist, un politruc, cum i-ar spune unii, un om deosebit după cum îl văd eu, iar în familia mea au fost și sunt comuniști, pe unii îi știu numai din poveștile rudelor, deci nu pot să am ceva cu marxiștii adevărați, care chiar cred.

    Domnule Liviu, sunteți fabulos, dom’le, când am citit chestia dvs. de mai sus, m-am și transpus în anii ’50. În 1950, tata avea 22 de ani. După cum am mai spus, peste câțiva ani avea să fie gardă de corp la Dej. Eu, mic-burghezul, aveam să mă nasc peste 18 ani, iar sora mea peste 3 ani, anul morții lui Iosif Visarionovici Dugașvili. Acum, am și eu întrebare, fără răutate, v-ați creat un stil din cincizecismele astea sau vă vin fără niciun efort? Domnul Valerius scrie modern, dar da, dvs. sunteți genial, nu credeam să mai apuc la 42 de ani să citesc așa ceva, scris în prezent.

    Pentru mine, când scrieți chestiile astea, sunteți sacru. ” .. trebuie demascate şi înfierate fără remuşcări” – vă dați seama că sunteți ultimul samurai marxist? Sunteți cavalerul Codului Bushido roșu. Vă și închipui pe tatami, cu coadă, cu un kimono roșu, cu măsuța de scris în față, cu sabia katana pusă de-a lungul măsuței, cu steaua și cu ciocanul gravate pe gardă, scriind chestii precum cele de mai sus. Pe peretele de la Est (lumina vine întotdeauna de la Est!) se află portretul generalissimului, zâmbind şăgalnic şi părinteşte sub mustaţa georgiană, şi el în kimono. De portret este atârnată o eşarfă cu un haiku:

    “Stalin

    Pădurea de brazi
    prin liniștea ninsorii
    doar toporul”,

    iar sub el ard beţişoare parfumate.

    RăspundețiȘtergere
  5. Domnule Bogdan,

    Am învățat lecția că sunteți un om dificil. Așadar, știu că este posibil oricând să vi se pună pata pe mine. Asta nu mă determină să renunț la libertatea mea de exprimare și la obligația morală de a fi o gazdă primitoare pentru toți oaspeții.

    Ați plecat de la următorul mesaj al domnului Florian Liviu:

    ” ”Lichelele gen Alexandru Valentin trebuiesc demascate şi înfierate fără remuşcări.A face astfel este o datorie cetăţenească.”

    Acuzele domnului Florian Liviu aveau o țintă precisă și justificată: „Dar nu trebuie pierdut din vedere că tot din aceiaşi specie de lichele fac parte şi marii granguri Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Tismăneanu.”

    Filozoful Liiceanu nu s-a sfiit să scrie „Apel către lichele”, un fel de decret stalinist cu semnificaţia „ridicaţi-vă voi de la masă, căci acum este vremea noastră să ne aşezăm”. Tot aşa, H-R. Patapievici nu s-a sfiit să spună că poporul român este un popor cu substanţa tarată şi că Eminescu este cadavrul nostru din debara. Când ei folosesc astfel de limbaj, nu vi se pare justificat să renunţăm şi noi la eufemisme, în ceea ce-i priveşte ?

    Dv. îl acuzați de atitudine și limbaj stalinist pe domnul Florian Liviu. Prin ceea ce constituie esența ideii citate, anume calificativul ”lichele”, aţi putea, în egală măsură, să mă etichetaţi ca stalinist. Eu cred că nu merit acest calificativ. Am argumentat suficient în comentariul făcut în ”CriticAtac” pentru ce-l consider ”lichea” pe Alexandru Valentin. Termenul ”înfierate”, folosit de dl. Liviu, trebuie luat cu sensul figurat; în nici un caz nu aș înfiera un om la propriu, ca pe animale. Iar scrupulele mi le-am exersat înainte de a da calificativul ”lichea”, prin urmare nu am „remușcări”.

    E adevărat, am mai scris asta, domnul Florian Liviu are de obicei un limbaj mai tăios decât al meu; de aceea cred că ar fi un politician mai eficient decât mine. Eu sunt devorat de îndoieli. Dar și eu am momente în care pun acid în vorbe.

    Dacă acceptați că argumentele mele referitoare la lichelismul lui Alexandru Valentin sunt întemeiate, atunci nu văd pentru ce-l acuzați pe dl. Liviu de stalinism.

    Dimpotrivă, am motive mai grele să mă detașez de unele sugestii din mesajul dv. Cu o expresie a lui Mircea Dinescu, ”m-am îmbolnăvit și eu de libertate” și nu cred că mă voi mai vindeca în tot restul vieții. Iată ce cred eu că trebuie să vă spun, prin însuşi dreptul meu la libertate de exprimare.

    Dv. ați scris: ” Procurorul în cazul ”judecății”comunismului, cum îl chema, Tismăneanu/ Tismanețchi, fiu de nomenclaturist sau celălat ovreiaș, care l-a criticat pe Bard, chiar în ziua înmormântării, Andrei Cornea, cu tată politruc, ăștai să fie ăi mai tari anticomuniști? O lipsă de rușine îngrozitoare. Și cum dracu’, dom’le, ambii să fie evrei? :)”

    Din punctul meu de vedere:

    - nu este moral să aplicăm principiul ”părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții”. Altfel spus, așa cum suntem de acord că ”gloria strămoșilor pe strămoși cinstește”, tot așa trebuie să fim de acord că vinile părinților nu trebuie trecute în răspunderea copiilor;

    - în legătură cu evreii, amintiți-vă ce scriam în saitul Pruteanu, când am intrat în clinci cu acel evreu din Israel, care-l mușca de cur pe profesor după ce acesta murise: sunt uimit de numărul mare de creatori geniali pe care i-a dat omenirii acest popor mic, totuși, și răspândit în patru vânturi (aș putea da la repezeală vreo zece nume doar din sfera filozofiei), de aceea nu m-am sfiit să vorbesc de un ”miracol evreiesc”; tot aşa, nu m-am sfiit să spun acelui evreu impertinent că și pădurea evreiască are uscăturile ei, ca oricare altă pădure. Dar nu trebuie să insinuăm că greșelile unor indivizi de origine evreiască se explică prin calitatea lor de evrei.

    RăspundețiȘtergere
  6. Stimate d-le Valerius,

    Eu nu am aruncat anatema asupra întregului poporului evreu. Am observat pur și simplu. Deși încep să cred că este o problemă cu israeliții convertiți la marxism, progeniturile lor o cârmesc admirabil (și chiar și ei înșiși – Brucan, nu pot să nu-l dau ca exemplu, deși i-am admirat inteligența deosebită), iarprintre cei mai cruzi dintre comisarii bolșevi s-au numărat foarte mulți evrei, din câte se pare.
    Vorbind de decența impusă de trecut, mai adaug că eu, cu tată fost gardă de corp la Dej și cu unchi fost prim-secretar la Dâmbovița, marxist bun și om de omenie, mi-ar sta pur și simplu în gât să mă dau mare anticomunist, nu știu dacă mă înțelegeți.

    Cu domnul Liviu am vorbit serios. Nu îl acuz câtuși de puțin de stalinism acum, pur și simplu îi admiram stilul cincizecist – deci, așa ceva nu am mai văzut niciodată în realitate, am văzut asta doar în filmele românești care se petreceau în anii ’50. Pentru mine este ceva nemaipomenit de spumos să văd așa ceva. Îl rog să-mi răspundă doar la întrebarea dacă și-a creat acest stil în mod voit sau este ceva natural, intrinsec. Dacă nu ar mai scrie așa, m-aș supăra pe dânsul, nu ar mai avea proza dumnealui farmec (nici să exagereze nu e bine, cum a făcut, după părerea mea, în articolul cu Adrian Sobaru, următorul, în schimb, cu critica capitalismului românesc, a fost foarte bun). În plus, îmi aduce aminte de unchiul sau ce mi-o fi fost, Ceaușescu, la care țin, așa cum țin la ea, care mi-e mătușă de verișoară, dar mai ales la Nicu şi Zoe, dar și la Valentin (sunt sentimental uneori), deși nu i-am cunoscut pe niciunul în realitate. În schimb, sora mea cu cumnatul au luat de câteva ori masa cu Nicu la Sibiu, erau prieteni de familie cu șeful personalului lui Nicu, un tip de ardelean deosebit, integru, pe care l-am cunoscut și eu.

    Domnule Valerius, eu în nici un caz nu o să-i reproșez d-lui Liviu critica la adresa guvernanților care ne conduc de douăzeci de ani încoace. Nici un cuvânt nu e prea dur ca să-i înfiereze. Dacă ar fi după mine, eu i-aș vedea pe toți împușcați. Sunt niște trădători ai țării și ai poporului.

    În încheiere, vă rog să-mi permiteți un moment de sinceritate. Nu neg, este posibil să fiu dificil. Dar să știți că și dvs. sunteți, așa cum este și dl Liviu. Cred că toți trei suntem dificili, dar simpatici. Însă, deoarece nu vreți să beți o cafea cu mine și cu dl. Liviu, consider că dvs. sunteți cel mai dificil dintre noi trei (dar și cel mai simpatic). :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Pentru domnul mic burghez Bogdan,

    Mulţumesc gazdei, domnului profesor Valerius, pentru poziţia justă şi echilibrată pe care a luat-o vizavi de atacul pe care l-aţi declanşat la adresa mea.

    Eu cred că limbajul stângii marxistleniniste trebuie să reflecte poziţia şi interesele proletariatului în lupta sa cu clasele dominante.

    Atunci când proletariatul suferă cumplit, când burghezia manevrează astfel încât exploatarea muncitorului român să depăşească orice limită a suportabilităţii (vezi noul cod al muncii) acest lucru nu are cum să nu se reflecte şi în limbajul utilizat de iubitorii şi apărătorii săi.

    Condamnarea burgheziei în termeni duri,aspri, intransigenţa, fermitatea limbajului este o reacţie defensivă cât se poate de firească.

    Şi pentru că mi-aţi adus aminte de Stalin iată câteva gânduri ce mă frământă şi care au o legătură tangentă şi cu oameni ca Alexandru Valentin.

    În 1928 Stalin se pregătea să închidă NEP-ul şi să treacă la colectivizarea agriculturii. Atunci într-un articol publicat în Pravda a lansat faimoasa sa teorie despre ascuţirea luptei de clasă odată cu avansul construcţiei socialismului, teorie ridiculizată cu emfază mai târziu de către hruşciovişti. Se referea în principal la lupta de clasă de la sate dintre ţăranii săraci şi chiaburi, dar atrăgea atenţia şi asupra elementelor mic burgheze - ca dvs. domnule Bogdan- care se infiltraseră în partid, la diverse trepte, sau ocupau funcţii de conducere în statul sovietic şi care din invidie şi din ură faţă de realizările regimului proletar îşi vor spori şi îşi vor intensifica activitatea contrarevoluţionară, antisovietică. Stalin cerea în consecinţă întărirea vigilenţei revoluţionar proletare.

    Socialismul românesc precum se ştie a fost unul al optimismului naiv. Toate aspectele vieţii erau prezentate la superlativ. Nu cred că Ceauşescu ştia despre articolul lui Stalin dar cred că era ferm convins că lupta de clasă încetase de mult.

    A trebuit să vină contrarevoluţia din decembrie 1989 pentru ca Ceauşescu să vadă cu ochii lui câţi duşmani ai proletariatului şi ai socialismului se ascundeau de fapt în structurile partidului şi ale statului la toate nivelurile de sus până jos, de la sperjurul Atanasie Stănculescu şi până la Gabriel Liiceanu, cel care într-o şedinţă la Institutul de Filosofie al Academiei bătându-se cu pumnul în piept că este mare marxist a cerut să i se aducă din Germania Democrată operele lui Marx pentru a le studia în limba originară a marelui gânditor.

    Iată cât de corectă s-a dovedit din păcate viziunea lui Stalin despre lupta de clasă în socialism.

    RăspundețiȘtergere
  8. Rugăminte:

    încercați să discutați mai în strânsă legătură cu tema (”Filosofii români în spaţiul public”).

    Constat că sunt oameni care caută prin internet o anumită temă și ar fi în folosul lor să găsească niște comentarii pe acea temă.

    Dacă nu vă stimulează tema, vedeți că mai am o cameră confortabilă, ”Taclale”.

    Am zis, n-am dat cu bățul.

    Mulțumesc pentru înțelegere.

    Înjurăturile le recepționez la ”Taclale”.

    RăspundețiȘtergere
  9. Domnule Liviu,

    O să vă răspund la ”Taclale”.

    RăspundețiȘtergere
  10. Pentru domnul profesor Valerius,

    Aveţi dreptate,sunt perfect de acord cu dvs., discuţiile private trebuiesc exilate la rubrica "taclale".

    Şi acum strict la temă. Problema discuţiei din Critic Atac, sper că o rezum bine, este ce anume ar trebui să facă filosoful român, să contemple lumea din bibliotecă sau să coboare din înaltele sale sfere în agora.

    Dilema a rezolvat-o Marx în 1845 în a sa a 11-a teză despre Feuerbach.

    Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.

    Da, asta trebuie să facă filosofii români cinstiţi, să-şi aducă contribuţia, să pună umărul, să ajute la lupta pe care forţele progresului istoric şi social o dau pentru ca lumea în care trăim să se schimbe în folosului omului, să se scuture de racila exploatării şi a nedreptăţii sociale.

    RăspundețiȘtergere
  11. Pentru domnul Florian Liviu

    ” Problema discuţiei din Critic Atac, sper că o rezum bine, este ce anume ar trebui să facă filosoful român, să contemple lumea din bibliotecă sau să coboare din înaltele sale sfere în agora.”

    Ați exprimat foarte bine acea problemă.

    ” Dilema a rezolvat-o Marx în 1845 în a sa a 11-a teză despre Feuerbach. 'Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.' ”

    Dacă problema la care ne referim este o ”dilemă”, atunci ea nu poate fi ”rezolvată” decât printr-o ”cotra-dilemă”.

    Dacă vom considera acea problemă ca fiind o problemă meta-filozofică (o întrebare a filozofiei referitoare la propria sa condiție), atunci putem concede că ea este o problemă deschisă, precum oricare altă problemă filozofică autentică. Cu alte cuvinte, ea nu poate avea o Rezolvare, adică o soluție unică și definitivă. Opțiunea lui Marx, pe care ați prezentat-o corect, se înscrie într-o orientare filozofică în care aș mai include pe Socrate, Epictet, Spinoza, Nae Ionescu etc. Există însă și o orientare opusă, cu argumente la fel de persuasive, în care aș include pe Pitagora, Aristotel, Hegel, Karl Jaspers.

    Intenționez să dezvolt această opinie într-un comentariu în CriticAtac.

    RăspundețiȘtergere
  12. K.Marx ın "contributii la critica economiei politice" are un dipnot foarte interesant:
    "Noi cand suntem atacati nu ne aparam,contra-atacam",

    RăspundețiȘtergere