luni, 1 februarie 2010

Dialog cu universitarul Cristian Paun

Dintr-o postare a domnului Constantin Gheorghe am aflat de blogul prof. Cristian Paun. Acolo am citit articolul „Impozitul progresiv si suprataxarea averilor - utopii socialiste ce atenteaza la libertate”. Lectura articolului mi-a prilejuit următoarele intervenţii (I) şi (II). (I) Articolului are meritul că abordează o temă importantă, întrucât este subsumată unei probleme fundamentale a oricărei societăţi care merită calificativul „omenească”, problema dreptăţii sociale. Dar argumentaţia este mai degrabă a unui om îngrozit de consecinţele acestor proiecte legislative asupra condiţiei sale materiale decât a unui teoretician de la ASE. 1). „Impozitul progresiv si suprataxarea averilor - utopii socialiste ce atenteaza la libertate”. Ori domnul profesor Paun (Păun ?) nu cunoaşte înţelesul termenului „utopie”, ori aplică o etichetă vrând să discrediteze iniţiativele respective. Iată definiţia „utopiei” în DEX: „1.Ideal, concepție politică sau socială generoasă, dar irealizabilă (din cauza condiţiilor obiective date). 2. Proiect imaginar, fantezist, irealizabil”. Rezultă că impozitul progresiv si suprataxarea averilor nu sunt utopii, de vreme ce ele există, cum observă domnul Constantin Gheorghe, ca realităţi în unele ţări, nici măcar socialiste. 2). Domnul Constantin Gheorghe a scris, în blogul său, un articol care merită să fie citit: „Utopii socialiste”. Domnia-sa opune, ironic, idiosincraziei domnului Paun faţă de aşa-numitele „utopii socialiste” „o utopie capitalistă absolută: desfiinţarea impozitului”. Dar săgeţile trec pe lângă ţintă, căci domnul Paun nu pledează pentru desfiinţarea impozitelor şi taxelor, ci împotriva supra-taxării averilor şi a impozitului progresiv. Cred că o critică eficientă a articolului amfitrionului nostru trebuie să atace fundamentul acestui articol, premisele sale. Aceste premise sunt următoarele: „Suprataxarea averilor mari sau impozitul progresiv pleaca de la o intelegere gresita a termenului de egalitate de sanse in societate. In fapt, se inlocuieste acest termen de egalitate de sanse (care inseamna ca fiecare dintre noi sa fim liberi sa ne valorificam talentele, aptitudinile, inteligenta cu care suntem dotati natural fara a ne confrunta cu nici o constrangere) cu o egalitate de rezultate (toti ar trebui sa castigam egal in societate adica cei care sunt mai creativi si mai inovativi, care isi asuma riscuri mai mari trebuie sa accepte in mod impus si agresiv sa cedeze din averea acumulata celor care nu au aceasta capacitate)". E bizar modul în care domnul Paun înţelege „egalitatea de şanse”; „sa fim liberi (…) fara a ne confrunta cu nici o constrangere”. Aşadar ne propune libertatea capriciu, ca bun plac, ca „a face ce vrei, ce ţi se năzare”. În realitate libertatea există sau piere împreună cu constrângerile. De pildă, libertăţile iniţiativelor agenţilor economici se anihilează reciproc în absenţa unor norme (care sunt constrângeri) ale comportamentului economic. Pledoaria autorului pentru o astfel de „egalitate de şanse” este, în subsidiar, o pledoarie pentru economia stihinică, pentru „libertatea vulpii în coteţul cu găini”, pentru societatea-junglă. Într-o astfel de societate un fizician de geniu, fascinat de cercetarea non-profitabilă a unor fenomene cosmice îndepărtate n-are nicio şansă în competiţia cu un Gigi Becali pentru resursele necesare unui trai decent. „Egalitatea de şanse” ar fi doar o expresie parfumată, ademenitoare, dar cu urmări sociale toxice. În critica substituirii „egalităţii de şanse” prin „egalitatea de rezultate” identificăm şi alte ciudăţenii. Domnul profesor scrie dezaprobator: „toti ar trebui sa castigam egal in societate adica cei care sunt mai creativi si mai inovativi, care isi asuma riscuri mai mari trebuie sa accepte in mod impus si agresiv sa cedeze din averea acumulata celor care nu au aceasta capacitate”. Dumnealui gândeşte sofistic: faptul că unii strâng avere este dovada creativităţii lor, faptul că alţii sunt săraci este dovada absenţei creativităţii. Creativitatea, domnule profesor, necesită o acreditare socială. Autorii unor „inginerii” de tipul FNI-ului sunt, în accepţia dv., creativi, dar nu şi dintr-o perspectivă morală. Eventualul dv. contraargument „averile “ilegal” dobandite, sa le dovedim prin justitie ca sunt ilegale si apoi sa le confiscam” ignoră realitatea că într-o societate plutocratică legile sunt făcute în interesul bogaţilor. Care sunt legile pentru a mă apăra pe mine şi pe urmaşii mei împotriva tsunami-ului numit „criză”, generat prin „creativitatea” unor speculatori din SUA ? Dv. consideraţi că averea unui Ţiriac, care afirmă arogant că „dă de mâncare la mii de muncitori”, este în exclusivitate produsul ideilor lui creatoare ? Ideile lui de afaceri ar fi proiecte sterpe fără munca salariaţilor lui. Prin urmare, munca acestor salariaţi contribuie la crearea averii unui Ţiriac, aceşti muncitori sunt, în felul lor, şi ei creativi, chiar dacă sunt săraci. De aceea este necesară o redistribuire mai echitabilă a rezultatelor la nivel de societate şi asta n-ar fi un rapt. (II) Domnule profesor Cristian Paun, Am ajuns în acest spaţiu virtual al dv. dinspre blogul domnului Constantin Gheorghe. Acolo am aflat că sunteţi profesor universitar , iar eu sunt interesat de dialogul cu oamenii competenţi, căci prea e încărcată sfera internetului de inepţii. M-a încurajat mesajul din secţiunea „Despre acest blog”, mai ales promisiunea unui „blog profesional” şi încurajarea cititorului de a corecta “acele idei care pot fi şi greşite”. Sunt dezamăgit, citind presupunerea dv. nedreaptă din fraza „Si va invit sa mai si cititi din cand in cand si altceva decat DEX-uri”. Atunci când eu însumi am fost ironic faţă de dv. m-am străduit să susţin cu argumente atitudinea mea. Fireşte, ştiinţa economică nu are rigoarea matematicii, judecăţile ei nu sunt universal-acceptate, precum cele ale matematicii. Heilbroner dezaproba tendinţa unor autori de a schimba titulatura „Economie politică”, cu motivarea că astfel se renunţă la caracterul ideologic al acestei ştiinţe, prin titulatura de „Economie”, şi argumenta că economia politică este, inevitabil, ideologică, pentru că în lumea economicului este inevitabilă lupta intereselor. Asta n-o împiedică, totuşi, să fie o ştiinţă, căci judecăţile ei nu se reduc la „aşa vrea muşchii mei”. În discursul dv. predomină exprimarea unor preferinţe de tipul „aşa vrea muşchii mei”: - „Da, cred ca in societatea in care traim (care se presupune ca se vrea capitalista si de piata), cel care are mai mult, ar trebui sa aiba pentru ca este mai creativ, mai inteligent, mai agresiv si mai determinat sa isi puna in aplicare ideile sale asumandu-si niste riscuri si consecinte”; - „DA… spun ca in momentul de fata (cel putin pe partea de impozit pe venitul global) Romania este mult mai liberala decat alte tari (SUA, Franta) si mi-as dori sa ramana asa”. - „Vreau sa traiesc intr-o tara in care asemenea idei sa fie considerate utopii”. - „DA domnule Valerius ma gandesc la venitul meu personal si mai putin la faptul ca sunt “teoretician din ASE” cum m-ati numit”. Cât timp rămâneţi la exprimarea unor preferinţe, eu nu pot decât să iau notă de ele şi să vi le respect, ca preferinţe. Nu pot să lupt împotriva preferinţelor dv. cu argumente raţionale (cum nu aş putea să demonstrez unei femei că trebuie să mă iubească), cel mult aş putea să le opun propriile mele preferinţe. Discursul dv. devine inacceptabil din momentul în care pretindeţi că preferinţele dv. au valoare de judecăţi capabile să determine norme juridice, care m-ar afecta şi pe mine. Din acest moment mă simt îndreptăţit să le demasc, folosind argumente. 1). „este clar ca orice atentat la “economia de piata” de tipul impozitelor pe motiv ca trebuie sa cream bunuri publice este ilegitim (adica irealizabil pentru ca ar incalca principiile pietei libere)”. Sunt multe ciudăţenii în fraza asta. Mă limitez la a semnala eroarea că dv. înţelegeţi „economia de piaţă” ca pe un fenomen natural, precum gravitaţia, şi nu ca un spaţiu al relaţiilor interumane, deci reglementabile prin negociere, contract social. Veţi fi vrând o „economie de piaţă” de tipul capitalismului sălbatic anglican, din epoca „împrejmuirilor”, cu referire la care Morus spunea că „oaia l-a mâncat pe om” ? Domnule, în nici o societate cu adevărat omenească nu există o economie stihinică, absolut nereglementată. Nici măcar în scrierile evangheliştilor la care vă referiţi cu pietate, Mises, Friedman, nu veţi găsi inepţia că „economia de piaţă” este lassez-faire absolut, oricare om raţional înţelege că într-o atare situaţie absolut nimeni, împreună cu libertatea şi proprietatea lui, n-ar mai fi în securitate. Dacă nu funcţionează contractul social, negocierea, concesia reciprocă, dreptatea socială, atunci apare schimbare prin forţă a situaţiei în care „Cei tari se îngrădiră, cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi”, poate chiar anarhia. N-aţi înţeles mesajul domnului Constantin Gheorghe: „Mai vorbim la următoarea revoluţie! Că dacă nimeni nu vrea să accepte că pacea socială are un preţ,mai devreme sau mai târziu săracii vor lua gâtul bogaţilor. Voi nu citiţi sau nu înţelegeţi istoria?”. 2). „Impozitul (de orice tip ar fi el) este incompatibil cu ideea de libertate a individului fiind o agresiune a unui tert (adica statul) care are pretentia ca poate crea bunuri publice de valoare”. Dv. vorbiţi de individul uman ca despre o monadă leibniziană. Dacă v-aţi autoexila pe planeta dv. de vacanţă şi aţi supravieţui acolo, mormăind întru eternitate „solus ipse existit”, aş începe să vă cred. Dar dv., deşi lucraţi într-o instituţie a statului (dacă nu sunt dezinformat), primind salariu din banii publici, cârcotiţi împotriva statului ca făcător de „bunuri publice de valoare”, peroraţi despre o fantasmagorică libertate a individului în afara statului. N-aţi înţeles că statul, fie el şi sclavagist, constituie un progres faţă de stadiul barbariei ? Trebuie să vă amintească asta un om care simte că acest stat este un instrument în mâna parveniţilor, cărora le „garantează proprietatea” prin Constituţie ? Şi totuşi eu prefer să trăiesc în acest stat, decât în barbarie. 3). „Iar STATUL niciodata nu o sa se gandeasca mai bine la solidaritatea sociala decat o fac eu ca individ. Asa ca ar fi bine sa ne lase sa decidem noi cum e mai bine sa ne cheltuim si sa ne alocam resursele”. Multe confuzii şi aici. Presupunând că prin „sa ne lase sa decidem noi” nu susţineţi inepţia că fiecare individ trebuie lăsat să „decidă” după „cum vrea muşchii lui”, rămâne posibilitatea că vă gândiţi la decizii acceptabile social, într-un cadru instituţional acreditat social. De exemplu, să discutăm problema „cheltuirii şi alocării resurselor”. Nu toate resursele de care ne folosim le avem prin naştere, nici măcar „creativitatea” de care tot vorbiţi, ne naştem cu nişte posibilităţi creatoare. Dv. aveţi o locuinţă şi alte bunuri care, în măsura în care vă acoperă anumite nevoi, sunt resurse. Veţi spune că sunt ale dv. şi că aveţi dreptul să decideţi să le folosiţi cum doriţi. Ce înseamnă că aveţi drept de proprietate asupra acestor bunuri ? Proprietatea este o relaţie socială, o convenţie între oameni, într-un cadru social-instituţionalizat. Ca să existe proprietate, trebuie să existe o convenţie între oameni de tipul „acest obiect este al lui X”, „celălalt obiect este al lui Y” şi instituţii care să garanteze respectarea acestor convenţii, cum este statul. Fără existenţa unui „terţ”, cum este statul, ca arbitru în societate, proprietatea, drepturile şi libertăţile dv. sunt în pericol. Dv. mi-aţi recomandat nişte lecturi, presupunând, în mod ilogic, că n-am citit „decât” DEX-ul. Întrucât constat că gândiţi indivizii umani într-un mod incorect, vă recomand, în mod justificat, să citiţi, măcar Politica lui Aristotel în care este argumentată ideea că omul este, prin natura lui, „zoon politikon”, adică „animal social”, iar statul este o instituţie „naturală” (adică inerentă esenţei sociale a omului). Omul poate fi om numai în societate, unde există şi un spaţiu public, şi interese comune, prin urmare trebuie să existe şi o instituţie care să colecteze „bani publici”, prin impozite şi taxe, pentru acoperirea unor nevoi publice. Domnule profesor, eu n-o să mă mai manifest pe aici, vă doresc sănătate şi vă las cu „preferinţele” dv. şi cu cititorii care primesc textele dv. ca pe nişte versete din Biblie. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am supărat cumva. Cu stimă, Valeriu Stănescu.

2 comentarii:

  1. Abia acum v-am descoperit blogul si va multumesc ca m-ati pus la index.
    Doresc sa va atrag atentia ca in finalul articolului dvs. recurgeti la scoaterea unei idei din palarie: statul este o institutie naturala, inerenta existentei omului? Ce legatura are cu Aristotel si, in general, cu orice?!

    RăspundețiȘtergere
  2. 1). "va multumesc ca m-ati pus la index".
    Nu ştiu dacă intenţionat-conştient, dar aţi folosit o expresie ambiguă: "a pune la index". Ambiguitatea nu se justifică, pentru că nu v-am pus într-o listă de bloguri interzise.

    Am aflat de "Logica economică" tot din blogul domnului Constantin Gheorghe. Din câte am citit, articolele dv. mi-au lăsat impresia că sunt scrise la modul profesionist (nu am fost surprins, căci citisem CV-ul). Am fost tentat să scriu, acolo, nişte contraargumente, dar mi-a displăcut faptul că, tacit, încurajaţi atacurile pornite din afecte, şi am renunţat.

    2). Dv. faceţi o promisiune în "Logica economică": “Logica economica” este un proiect prin care încerc să combat neînţelegerile şi sofismele care populează spaţiul mediatic, în domeniul socio-economic.
    Şi pe mine mă preocupă logica (până la a deveni antipatic), inclusiv ca "organon" (instrument) "în spaţiul mediatic şi în domeniul socio-economic". Promisiunea dv. mă determină să vin la discursul dv. ca la pomul lăudat (= cu carul plin de speranţe).

    3)."Doresc sa va atrag atentia ca in finalul articolului dvs. recurgeti la scoaterea unei idei din palarie: statul este o institutie naturala, inerenta existentei omului? Ce legatura are cu Aristotel si, in general, cu orice?!"

    Eu am scris altceva: "statul este o instituţie „naturală” (adică inerentă esenţei sociale a omului)."

    Şi nu era iluzionism (scoaterea unei idei din pălărie), ci făceam trimitere la concepţia lui Aristotel despre om ca "zoon politikon" (ca "animal social", ca membru al cetăţii, al polisului).

    4)."Ce legatura are cu Aristotel si, in general, cu orice?!"

    În contextul discuţiei mele cu domnul Cristian Paun, referirea la Aristotel avea un rost, ca un contraargument la modul în care profesorul Cristian Paun înţelege raportul individ-stat.

    RăspundețiȘtergere