miercuri, 15 ianuarie 2014

Mihai Eminescu


(n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București)


                                               GLOSSA

Vreme trece, vreme vine, 
Toate-s vechi si noua toate;
 
Ce e rau si ce e bine
 
Tu te-ntreaba si socoate;
 
Nu spera si nu ai teama,
 
Ce e val ca valul trece;
 
De te-ndeamna, de te cheama,
 
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte, 
In auz ne suna multe,
 
Cine tine toate minte
 
Si ar sta sa le asculte?...
 
Tu asaza-te deoparte,
 
Regasindu-te pe tine,
 
Când cu zgomote desarte
 
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba 
Recea cumpana-a gândirii
 
Inspre clipa ce se schimba
 
Purtând masca fericirii,
 
Ce din moartea ei se naste
 
Si o clipa tine poate;
 
Pentru cine o cunoaste
 
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru 
Tu în lume sa te-nchipui:
 
Joace unul si pe patru,
 
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
 
Si de plânge, de se cearta,
 
Tu în colt petreci în tine
 
Si-ntelegi din a lor arta
 
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul 
Sunt a filei doua fete,
 
Vede-n capat începutul
 
Cine stie sa le-nvete;
 
Tot ce-a fost ori o sa fie
 
In prezent le-avem pe toate,
 
Dar de-a lor zadarnicie
 
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace 
Se supun câte exista,
 
Si de mii de ani încoace
 
Lumea-i vesela si trista;
 
Alte masti, aceeasi piesa,
 
Alte guri, aceeasi gama,
 
Amagit atât de-adese
 
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii 
La izbânda facând punte,
 
Te-or întrece nataraii,
 
De ai fi cu stea în frunte;
 
Teama n-ai, cata-vor iarasi
 
Intre dânsii sa se plece,
 
Nu te prinde lor tovaras:
 
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena, 
Lumea-ntinde lucii mreje;
 
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
 
Te momeste în vârteje;
 
Tu pe-alaturi te strecoara,
 
Nu baga nici chiar de seama,
 
Din cararea ta afara
 
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi, 
De hulesc, sa taci din gura;
 
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
 
Daca stii a lor masura;
 
Zica toti ce vor sa zica,
 
Treaca-n lume cine-o trece;
 
Ca sa nu-ndragesti nimica,
 
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece, 
De te-ndeamna, de te cheama:
 
Ce e val, ca valul trece,
 
Nu spera si nu ai teama;
 
Te întreaba si socoate
 
Ce e rau si ce e bine;
 
Toate-s vechi si noua toate:
 
Vreme trece, vreme vine.
                                   
                                    (1883, decembrie)

10 comentarii:

  1. În vara lui 1883, Mihai Eminescu a fost înhăţat dintr-un stabiliment public în care se afla în acel moment (adică, de pe stradă, am putea altfel zice), băgat în cămaşa de forţă, urcat într-o cuşcă pe roţi şi dus în văzul şi consternarea bucureştenilor la un ospiciu de nebuni. Dincolo de orice alt comentariu, mă întreb şi eu, oare cum putea crea un nebun, aşa cum era diagnosticat Eminescu, chiar în acel an fatidic al spitalizării şi izolării sale cu forţa, o asemenea capodoperă poetică şi filosofică, precum "Glossa"? Of, biet român, române...!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nimeni nu-i perfect sănătos, o fi avut şi Eminescu bolile lui. Cert este că-i deranja pe mulţi, că avea mulţi duşmani. Uciderea lui Eminescu (lentă, perfidă, metodică, nu ca aceea prin plutonul de execuţie) este o altă mizerie din istoria noastră.

      Ștergere
  2. Se cuvine să corectez o expresie pe care am folosit-o în comentariul de mai sus: "ospiciu de nebuni". Este o formulare, evident, pleonastică, de vreme ce "ospiciu" tocmai asta înseamnă, "spital (sanatoriu, casă etc.) de nebuni". Mea culpa.

    RăspundețiȘtergere
  3. "Eminescu a fost o fiinţă puternică şi de o luciditate ieşită din comun. El a fost bine ancorat în viaţa politică, destul de zbuciumată, a vremii lui, a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal, pentru unitate. A fost un mare ziarist şi un vizionar. Genialul poet a fost declarat nebun într-un moment decisiv pentru ţară, când Guvernul României urmărea semnarea „pactului umilinţei” cu Austro-Ungaria, prin care urma să se renunţe la drepturile asupra Ardealului, iar toţi naţionaliştii care se opuneau deveniseră indezirabili. Eminescu nu a acceptat compromisuri, devenind astfel periculos. El plănuia înfiinţarea unei organizaţii, alta decât cea a francmasonilor, care să trezească spiritul românilor şi care să încerce refacerea Daciei Mari."

    Acestea sînt cuvintele profesorului Ion C. Hiru, un argeşean cu inimă mare şi multă ştiinţă de carte.

    Articol complet: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Mihai%20Eminescu%20-%20Patriot%20si%20martir%20de%20Hiru.htm

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Constantin Noica îl desemna pe Mihai Eminescu prin omul deplin al culturii române. George Pruteanu strâmba din nas. George Călinescu identifica imperfecțiuni. Cine-i perfect ? Dar cu siguranță Eminescu nu era normal, prin creativitatea lui. Și prin asta, ca și prin atitudinile sale, a supărat pe mulți. Inclusiv pe Macedonski.

      Ștergere
    2. Ce frumos îl defineşte Marin Sorescu!

      Trebuiau să poarte un nume
      [Marin Sorescu]

      Eminescu n-a existat.

      A existat numai o ţară frumoasă
      La o margine de mare
      Unde valurile fac noduri albe,
      Ca o barbă nepieptănată de crai
      Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
      În care luna îşi avea cuibar rotit.

      Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
      Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
      Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
      Cărora le plăcea să spună,
      Seara, în jurul focului poezii -
      “Mioriţa” şi “Luceafărul” şi “Scrisoarea III”.

      Dar fiindcă auzeau mereu
      Lătrând la stâna lor câinii,
      Plecau să se bată cu tătarii
      Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
      Şi cu turcii.

      În timpul care le rămânea liber
      Între două primejdii,
      Aceşti oameni făceau din fluierele lor
      Jgheaburi
      Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
      De curgeau doinele la vale
      Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
      Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
      Şi ai altor ţări româneşti.

      Au mai existat şi nişte codri adânci
      Şi un tânăr care vorbea cu ei,
      Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

      Acest tânăr cu ochi mari,
      Cât istoria noastră,
      Trecea bătut de gânduri
      Din cartea cirilică în cartea vieţii,
      Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
      Care îi ieşeau mereu fără soţ.

      Au mai existat şi nişte tei,
      Şi cei doi îndrăgostiţi
      Care ştiau să le troienească toată floarea
      Într-un sărut.

      Şi nişte păsări ori nişte nouri
      Care tot colindau pe deasupra lor
      Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
      Şi pentru că toate acestea
      Trebuiau să poarte un nume,
      Un singur nume,
      Li s-a spus… Eminescu.

      Ștergere
  4. Macedonski ar fi trebuit să tacă! Nu avea dreptul moral nici să ridice ochii spre Eminescu, necum să polemizeze cu el, sau să-l conteste cu ceva. Patriotismul nu reprezenta o valoare considerabilă, o trăsătură de familie la alde Macedonski ăştia.

    RăspundețiȘtergere
  5. Nu-i de ajuns să fii creativ, talentat, trebuie să fii și moral. Unii, deși sunt importante personalități culturale, nu suportă, nu acceptă valoarea altora. Păcatul ăsta l-a avut Macedonski; mă gândesc la epigrama veninoasă care i se atribuie, referitoare la Mihai Eminescu:

    Un X, pretins poet, acum
    S-a dus pe cel mai jalnic drum.
    L-aș plânge, dacă-n balamuc
    Destinul său n-ar fi mai bun;
    Căci până ieri a fost năuc
    Și nu e azi decât nebun!

    Marin Sorescu, Vasile Alecsandri au avut calitatea morală de a recunoaște valoarea lui Eminescu. Atunci când se spunea că a apărut un poet mai mare decât el, bardul de la Mircești a scris cam așa:

    E unul care cântă mai dulce decât mine?
    Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.
    Apuce înainte s-ajungă cât de sus.
    La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.
    Iar voi, care asupră-mi săgeti tocite trageți,
    Cântati, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!

    Eminescu însuși a recunoscut valoarea lui Alecsandri:

    Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
    Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
    Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
    Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
    Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
    Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

    Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
    Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
    Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
    El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
    O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
    Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

    Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
    Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
    Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
    El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
    El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
    Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce lecţie deontologică ne oferă acest dialog poetic ! Mai presus de orgolii, de meschinele ambiţii lumeşti, aceşti oameni au aşezat atît de frumos onoarea...

      Ștergere
    2. Așa este. În micimea mea, am deplină considerație pentru oamenii care, pe lângă faptul că sunt mari creatori, mari personalități ale culturii, sunt și modești, și toleranți.

      Ștergere