miercuri, 4 ianuarie 2012

Comentarii în marginea articolului "Tentative de evadare din logica sistemului capitalist", de Slavoj Zizek, din CriticAtac


Articolul poate fi găsit aici :

Valerius spune:
 25 decembrie 2011 la 19:53

Indivizii precum Havel, Gorbaciov, Ion Iliescu au ceva în comun: un narcisism intelectualist. (Ion Iliescu nu pierde nicio ocazie să ne spună care a fost suprema lui disidenţă: aceea că Nicolae Ceauşescu l-a acuzat de intelectualism). Păpuşarii Teatrului Lumii au simţit această vanitate şi le-au exploatat-o, transformându-i în marionete performante.

Într-un Univers care este cel puţin indiferent, dacă nu chiar ostil faţă de omenire, chiar şi oamenii geniali care nu-şi fac un sens al vieţii lor din iubirea de oameni nu merită consideraţie din partea omenirii nici cât Maica Tereza. Poţi să fii chiar genial, în raport cu Universul eşti tot nimic, vorba lui Blaise Pascal. Conştiinţa genialităţii proprii nu-ţi dă dreptul să decizi, discreţionar, ce e bine pentru milioane de oameni. Cu atât mai puţin are acest drept un anticomunist incoerent precum Havel („De ce să nu lucrăm împreună ca să dizolvăm toate partidele politice? De ce să nu facem un singur mare partid, Partidul Europei?”).

Gheorghita Zbaganu spune:
 29 decembrie 2011 la 14:32

Nu prea mi-a placut articolul, nu il recunosc pe Zizek. Decit un articol encomiastic (de mortuis nil nisi bene) mai bine niciunul. De la mine nu se vede nimic, dar absolut nimic bun facut de Havel. Dintr-o tara a facut doua (victorie!! fara violenta) ; si-a recuperat averi si castele. A tolerat (daca nu cumva a instigat la ea) o lege fascista in Cehia (cea a lustratiei) . A fost un aparator al agresiunii criminale a NATO in Iugoslavia, un dusman al Cubei si aparator al blocadei economice contra ei. In fine, ca si alti jalnici dizidenti (Djilas, Brucan, Walesa, Jelio Jelev, Sali Berisha) s-au dovedit a fi dusmani ai clasei muncitoare din propriul popor, promotori ai contrarevolutiilor antisocialiste. Somerii si exclusii actuali au a le multumi. Imi aduc aminte cu rusine cum eram cazut in cap eu dupa Walesa in 1981 pe care il credeam un nou Lenin. Cel putin am invatat poloneza ca sa pot citi Gazeta Wyborcza…
 NU cred ca aceste personaje vor ramine cu nota buna in istoria popoarelor lor.

Valerius spune:
 29 decembrie 2011 la 16:09

“Imi aduc aminte cu rusine cum eram cazut in cap eu dupa Walesa in 1981 pe care il credeam un nou Lenin.”

Sunt surprins aflând că a reuşit să vă păcălească.

Gheorghita Zbaganu spune:
 2 ianuarie 2012 la 9:56

Poate asta sa fie o explicatie

Luni 1 mai 1989
 Ziua cea mai plină. Nu o consider pierdută, deşi nu am scris nici o pagină. Am fost la manifestaţie. Dacă nu mergeam, îmi părea rău. Am plecat de la gazdă pe la 9 şi am pierdut manifestaţia oficială. În tramvaiul 6 cu care am mers, majoritatea mergeau la manifestaţia organizată de Solidarność.
 Un grup de tineri cînau la ghitară. O familie cu un copil mic în căruţ, purtau toţi insigne cu Solidarność. Pe căruciorul copilului puseseră o stema a Poloniei. Un tînăr cu mustaţă venise de acasă cu steagul bialy-czerwony polonez, deschisese geamul de la tramvai şi scosese steagul afară. Deodată cineva a scandat „Sooli – dar-ność” şi tot vagonul a începu să scandeze. Mi s-afăcut pielea de găină şi mi-au dat lacrimi de fericire. Mai erau şi alţii cu steaguri, le-au scos şi ei pe geamuri şi le fluturau.
 La 1030 am ajuns la piaţa Victoriei, Zwyczieństwo, unde manifestaţia oficială se terminase. Am asistat împreună cu o haită de ziarişti de toate naţiile la schimbarea gărzii. Oamenii nu simţeau nici o jenă faţă de soldaţi, se plimbau natural printre ei. O scenă care m-a impresionat: în faţa gărzii de onoare, un bătrîn mic şi gras, singur, nebăgat în seamă de nimeni, cînta, salutînd cu capul gol, cu umbrelă în loc de puşcă, marşul lui Pilsudski
 „My pierwsza brygada / Strzelecka gromada”
 Unii îl priveau cu milă. La sfîrşit, vreo doi au aplaudat.
 Mai rămăseseră în piaţă grupuri de oameni, care făceau agitaţie printre ceilalţi pentru deputaţii comunişti din senat. Un grup de trei indivizi, în jurul unei lozinci scrise cu verde, strîngeau semnături pentru J. Urban.
 Manifestaţia Solidarităţii avea loc în Piaţa Comunei din Paris. Am ajuns în jur de ora 11. înainte de manifestaţie se ţinuse un serviciu religios la biserica unde slujise Popieluszko, cel asasinat de securişti. Oamenii de ordine ai Solidarităţii se ocupau să ţină lumea în frîu, într-o atmosferă plină de curtoazie şi respect de ambele părţi. Puhoaie de ziarişti. Predomina o lozincă cu un copilaş „Mam 9 lat” – am 9 ani, vîrsta Solidarităţii. Mai erau şi lozinci ale KPN-ului Sub P-ul de la KPN se vedea un fel de ancoră – astea erau şi semnele scrise cu roşu pe blocuri. Adică să iasă un fel de W – de la Walka = luptă. Ei, KPN-ul ar fi continuatorii Poloniei Luptătoare şi ai Armiei Krajowa.
 Un puşti cu mutră dementă şi cu un aparat de fotografiat bălăgănindu-i la gît arunca manifeste. Am luat şi eu unul. „Żeby Polska była Polska. Wybory 1989” – adică „Pentru ca Polonia să fie Polonie”. Alţii aruncau manifeste de la balcoane. Am luat şi din alea unul, scria „1 Maj – dzień Solidarnośća”. Foarte bine, 1 mai e într-adevăr ziua solidarităţii.
 Marşul a început pe la vreo 12. mai întîi s-au pus în mişcare organizatorii, care purtau o lozincă mare pe care scria „NSZZ Solidarnośći, Mazowsze”. După ei, studenţii şi restul lumii. Lumea a început să strige. Am notat cele mai interesante lozinci care se scandau
 - Niema succesu bez NZSS-u (fără Solidarność nu există succes)
 - Niema wolnośći bez Solidarnośći (fără Solidarność nu există libertate)
 - Chodzcie s nami, dziś nie biją (hai cu noi, că azi nu ne bat)
 - Chodzcie s nami, nie s komunistami (hai cu noi, nu cu comuniştii)
 - Chcemy Lecha nie Woiciecha (îl vrem pe Lech, nu pe Woiciech)
 - Jaruzelski muszi odeiść (Jaruzelski trebuie să plece)
 - Komuniśći muszą odeiść (comuniştii trebuie să plece)
 - Zdaje sie że pala na dupis generała (se pare că arde la curul generalului)
 - Tu jest Polska (Aici e Polonia)
 - Niech żyje Papierz (trăiască Papa, se striga prin faţa bisericilor, popii ieşeau să binecuvînteze mulţimea)
 - Dziękujemy Kośćól (mulţumim bisericii)
 - Vaclav Havel
 Şi altele pe care le-am uitat. Unii se distrau cu rînjete nătînge. O femeie micuţă încerca să mobilizeze lumea de pe trotuare, care stătea şi ne privea: Chodzcie s nami, dziś nie biją! Unii intrau în rînd, alţii nu.
 Punctul terminus al marşului era o catedrală, am uitat care. Tot mişcîndu-mă printre manifestanţi, pe cine văd? Pe tovarăşul Vapnik, izomorful lui Boşcaiu.. Avea pe el un pardesiu lung şi o pălărie de idiot, cu boruri mici pleoştite, îndesată pînă deasupra ochilor. Era şi el exaltat, la fel ca mine. Mi-a spus că nu are încredere în Gorbaciov. În URSS lucrurile merg prea încet. Apoi ne-am întîlnit amîndoi cu Koronacki, care venise cu toată familia, ca vajnic activist al NSZZ ce se află.
 Multe familii veniseră cu tot cu copii. Unii copii aveau lozinci scrise pe baloane. Copiii erau purtaţi „na barana” – în cîrcă – sau chiar în cărucior.
 Am plecat de la miting după ce au venit unii să facă campanie electorală pentru nişte candidaţi ai NSZZ. O scenă care nu mi-a plăcut a fost următoarea: din stradă au intrat în mulţime trei zdrahoni în costume de blugi, nişte punkişti cu tot felul de inele prin nas care s-au luat unul pe altul de umeri şi au început să zbiere lozinci anticomuniste. După ce am auzit şi că Komuniśći – onaniśći am plecat de acolo. În plus, aveam şi o nevoie urgentă de pipi. Şi pe Vapnik îl tăia pişarea, am plecat amîndoi în căutarea unui WC.
 Eu am rămas să mai casc gura prin Rynek Starego Miasta iar e a plecat să mănînce altundeva. Am ales să mănînc la restaurantul cu autoservire ieftin unde mîncam acum opt ani. Am stat jumătate de oră la coadă şi am mîncat bine cu 750 zloţi.
 Apoi am intrat într-o cafenea, „La Crocodilul” unde era o întîlnire cu personalităţi ale culturii poloneze. Beai un ceai şi ascultai personalităţile. Un actor ne învăţa că nu e bine să spui „cutate piesă e bună sau proastă”, ci numai „cutare piesă mi-a plăcut sau nu”. E ca şi cu femeile: nu-mi place de asta, nu ai voie să spui că e urîtă. Mi-a plăcut de el, mai ales că era un militant pentru desfiinţarea pedepsei cu moartea, ceea ce sunt şi eu.
 Apoi s-a produs directorul teatrului evreiesc de stat, un moşulică deputat în Sejm. Vorbea despre cultura poloneză. Un alt moşulică, şi el personalitate, l-a atenţionat că el e bine să vorbească despre problemele evreieşti, că el pe asta o reprezintă, că mai sunt şi alte minorităţi naţionale cum ar fi ucrainienii, bieloruşii şi ţiganii, care ar trebui şi ei să aibă teatrul lor. Primul s-a inflamat şi a spus că nu poţi despărţi cultura eveiască de cea poloneză, el reprezintă cultura poloneză. Totuşi teatrul lui e unic în lume – nu ştiu de ce.
 Situaţia culturii e rea, între producătorii de cultură şi consumatori se cască o prăpastie. Elitele poloneze produc filme geniale, de artă, dar cinematografele difuzează filme comerciale, asta tocmai fiindcă lipseşte educaţia publicului. Da, cultura trebuie să aducă şi bani, dar asta în plan secund, nu poate fi prima ţintă a unui scriitor sau regizor sau actor să aducă bani. Nu e hîrtie, hîrtia se importă, e foame de cultură, domnilor şi cum să o satisfacem?
 Am umblat apoi prin Stare Miasto după ceva de băut. Dar nu era nimic. Toate crîşmele erau închise. De 1 mai, am aflat eu, nu e voie de vîndut băutură – să nu se îmbete huliganii şi să se ia la bătaie cu poliţia. Alkohol szkodzi zdrowie. Am mai băut o cafea şi o coca cola. (550 zl). Nu voiam să mă duc acasă, aşa că m-am îndreptat spre Dom kultury şi am văzut un film excepţional cu 150 zloţi, un fil unguresc „Vremea monştrilor” de Miklos Lajos (sau Janos). Un film plin de ambiţii, greu de înţeles.
 Filmul s-a gătat la 9, am ajuns acasă la 10. gazda s-a arătat interesată de manifestaţie,mi-a spus că a văzut şi ea la TV şi a aflat că pe la ora 3, manifestanţii s-au bătut cu poliţiştii. Uite ce am ratat!
 Două ore am căscat gura la concerte de muzică rock în Rynek Starego Miasto. Au fost trei nemţi (buni) , trei unguri + o unguroaică (anoşti, cîntau jazz) dar publicul s-a arătat electrizat de 6 ruşi care au cîntat împreună cu toată lumea Daj ruku drug şi Tolko ty nie staraj.

Valerius spune:
 2 ianuarie 2012 la 16:04

În ce calitate eraţi în Polonia atunci ? Ca jurnalist ?

Eu am o problemă:
 - pe de o parte sunt bolnav de neîncredere în manifestaţiile în care nu ştiu cine sunt cei de lângă mine;
 - pe de altă parte sunt conştient că dacă ar fi să aşteptăm până la constiuirea unei forme organizat-politice de luptă contra sistemului îndrăcit, sistem care se opune din răsputeri apariţiei unei astfel de forme de luptă, atunci perpetuarea sistemului este asigurată.

Mişcările de stradă sunt extrem de vulnerabile faţă de manipulare. Oricând poate să se cocoaţe pe un tanc, pe o tribună un Boris Elţân decrepit, un Walesa ipocrit care să canalizeze energiile masei în sensul de el ştiut.

Gheorghita Zbaganu spune:
 2 ianuarie 2012 la 21:37

Ai dreptate.
 In 1989 eram la un seminar Banach despre statistica robusta – specialitatea unuia, Ryszard Zielinski. Organizator: Institutul de Matematica din Polonia.
 De atunci nu am mai fost niciodata: datorita dragului nostru capitalism, institutele de cercetare nu mai au bani pentru relatii externe (pe atunci erau schimburi intre academii, acum nu mai exista decit granturi – o cersetorie abjecta, la care se infig lupii tineri). Acum nici o academie din fostele tari socialiste nu mai are bani de schimburi. Inainte de 1989 am fost in Polonia, Bulgaria si URSS. NU sitma nimic de circuitul banilor, credeam ca e de la sine.
 In 1990 a fost ultimul schimb dintre academiile romana si polona in domeniul meu – teoria probabilitatilor. Au venit la noi Zielinski si Koronacki – oameni de dreapta, dar de treaba.
 Miscarile de strada ma atrag ca un magnet. cam in fiecare zi mergeam in Golania sa vad ce mai vor golanii. AM prins atunci o mare ura fata de prostia lor cu “Jos comunismul”. Poate e locul sa stie si tineretul ca aceasta lozinca nu s-a strigat inainte de aprilie 1990,. Mai sunt unii tembeli care vorbesc de o revolutie anticomunista si aduc acest exemplu. Iar eu le spun ca in masura in care a fost revolutie, a fost comunista. Nici o revolutie nu poate fi anticomunista.

Valerius spune:
 3 ianuarie 2012 la 11:54

Intru în jocul lui “per tu”.

Am înţeles, erai în Polonia ca matematician, nu ca jurnalist.
 Eu sunt comunist. Dacă a fi comunist înseamnă a fi alienat mintal sau(şi) handicapat, atunci sunt aşa.
 Dar, aşa alienat sau(şi) handicapat, un pic de raţiune cred că am.

“Nici o revolutie nu poate fi anticomunista.”

Cred că certitudinea asta ţi se trage de la matematică. Chiar dacă domeniul tău de specialitate este teoria probabilitatilor. Nu e nevoie să-mi demonstrezi că eşti specialist în domeniu, căci sunt deja convins. Nu e nevoie să-mi vorbeşti nici de certitudinea “legii numerelor mari”.

Presupun că amândoi avem o premisă comună: termenul de revoluţie implică, în conţinutul lui, ideea de progres.

(În paranteză, ca amuzament: discutam cândva, după 1989, cu un profesor de filozofie la liceu despre evenimentele din decembrie 1989. El spunea că atunci s-a produs o revoluţie. La întrebarea mea, “De ce credeţi că a fost o revoluţie ?”, mi-a răspuns “Pentru că a fost o schimbare”. I-am spus: “Înseamnă că, după dv., revoluţia este o băşină”. “Cum aşa ?”. “Da, pentru că o băşină este o schimbare, o schimbare a aerului în cameră”).

“Progresul” în evoluţia societăţii (spre deosebire de accepţia lui matematică) este puternic impregnat de subiectivism. De exemplu, un om, care este salariat la stat în România pe un salariu (echivalent) de 300 Euro, pleacă în străinătate, unde primeşte un salariu de 1000 de Euro, poate trăi această schimbare ca fiind un progres. Un comunist dogmatic i-ar spune: “Nu e un progres, omule, căci acolo, în străinătate, eşti exploatat, ţie îţi dă doar o parte din valoarea de piaţă a produselor muncii tale, restul şi-o însuşeşte capitalistul”. Iată cum “exploatarea” poate apărea ca o stare de mai bine.

Enunţul “Nici o revolutie nu poate fi anticomunista” îmi sugerează că în raport cu societatea comunistă nu este posibil un progres, căci o societate mai bună decât cea comunistă nu poate exista. Dacă în planul valorilor acest enunţ este justificat (adică aceasta este preferinţa ta), când vrei să transformi acest enunţ într-o judecată universal-adevărată săvârşeşti un abuz. Căci oricând, cineva îţi poate spune: “Nu este bun ceea ce crezi tu că este bun, ci este bun ce-mi place mie”.


gheorghitazbaganu spune:
 5 ianuarie 2012 la 13:34

@Valerius
 CAm asa vad si eu lucrurile. Societatea comunista este doar un ideal. Probabil ca am fost prea apodictic cu “nici o revolutie nu poate fi anticomunista”, dar asa se vede de la mine.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu