miercuri, 30 octombrie 2013

„Dacă la o întrebare îţi răspunde un filozof, nu mai înţelegi ce-ai întrebat.”

Din forumul Ion Nanu

Tristus:
„Dacă la o întrebare îţi răspunde un filozof, nu mai înţelegi ce-ai întrebat.”

Valerius:
Este posibil ca, atunci când „filozoful” respectiv exprimă printr-o mare de cuvinte un pustiu de idei, acela care a pus întrebarea să fie nedumerit. Dar asta se explică nu întotdeauna prin incompetenţa „filozofului”. Filozofarea însăşi nu este o activitate facilă, dar faptul de a nu o putea înţelege nu-i vina filozofiei. Cred că Marx scria undeva cam aşa:
- Dacă un cazan cu aburi explodează, sub presiunea aburilor, este de vină Fizica ? Evident, nu.
- Dacă un individ simte că-i explodează creierul din cauza problemelor filozofiei, este vinovată  Filozofia ?
În categoria celor care contestă filozofia există două sub-categorii:
- sunt unii al căror contraargument suprem este „zdamăsii” de filozofie;
- ceilalţi sunt constructorii unor contraargumente impresionante.
Pe cei din prima sub-categorie filozofia-i ignoră. Pe ceilalţi se răzbună, transformându-i în filozofi, în deschizători de noi orizonturi de cercetare filozofică. De pildă Wittgenstein a argumentat că problemele metafizicii clasice sunt pseudo-probleme, cauzate de „boli” ale limbajului (folosirea incorectă a limbajului). El a conchis că filozofia nu poate avea decât un rol, acela de terapie a limbajului. „Răzbunarea” filozofiei asupra lui Wittgenstein a fost că l-a pedepsit să rămână în istoria filozofiei ca autor al „cotiturii lingvistice” în filozofie („linguistic turn”).

Administrator
Domnule Valerius, Wittgenstein prin limbaj înţelege limba pe care o vorbim? Simbolurile din matematică fac parte din limbaj? Dar iconurile actuale de pe internet, des folosite de tineri în comunicare?
Aflu că, în teoria sa, în cadrul filosofiei analitice, "se îndreaptă împotriva absolutizării vorbirii şi consideră valoarea cuvintelor numai în măsura în care devin folositoare ca mijloace de comunicare".
Puteţi să dezvoltaţi?

Valerius

1). „Wittgenstein prin limbaj înţelege limba pe care o vorbim?”
O presupoziţie a întrebării dv. este aceea că există un singur „Wittgenstein” (= o concepţie filozofică wittgensteiniană unitară despre limbaj). În realitate există o filozofie wittgensteiniană timpurie, reprezentată de lucrarea Tractatus logico-philosophicus, şi o filozofie wittgensteiniană târzie, reprezentată de Cercetări filozofice.
Chiar dacă limbajul este unul dintre obiectele reflecţiei în ambele concepţii filozofice ale lui Wittgenstein, totuşi filozoful înţelege limbajul în moduri diferite.
În Tractatus... el scrie: „Totalitatea propoziţiilor este limbajul” (propoziţia 4.0001 a lucrării citate). Din această perspectivă deducem că şi „limba pe care o vorbim” (presupun că v-aţi referit la limba română, ca „limbaj natural”, ca „limbaj comun”) este o formă a limbajului, în măsura în care şi ea constă într-o „totalitate de propoziţii”. În Tractatus Wittgenstein este preocupat de identificarea unui limbaj ideal, a cărui structură să corespundă perfect (ca o „imagine”) structurii realităţii. De satisfacerea acestei condiţii el consideră că se apropie limbajul ştiinţelor naturii.
În Cercetări filozofice, Wittgenstein schimbă perspectiva asupra limbajului. Dacă în Tractatus era preocupat de a identifica regulile generale ale limbajului, în Cercetări filozofice el este preocupat de felul cum funcţionează limbajul în diferite situaţii, contexte, activităţi. Aici el spune că limbajul este ca un fel de joc („jocul de limbaj”) şi, aşa cum nu există reguli generale pentru toate jocurile (să zicem fotbal, volei, handbal, tenis), tot aşa, nu există reguli generale pentru limbaj, ci regulile sunt determinate de contexte, de situaţiile în care este folosit limbajul. Astfel, termeni precum „timpul”, „spaţiul” etc. nu au un conţinut  (intensiune) universal valabil, ci în funcţie de contextul („jocul de limbaj”) în care sunt folosite. Permiteţi un exemplu personal, dar în spiritul filozofiei lui Wittgenstein: în contextul concepţiei lui Augustin „timpul” are un anumit înţeles, în discuţia a doi impiegaţi de la CFR „timpul” va avea alt înţeles. Iată şi un exemplu dat de Wittgenstein în Cercetări filozofice: propoziţia „Moise nu a existat” poate avea, în situaţii diferite, înţelesuri diferite:
- „Israeliţii nu au avut un conducător atunci când s-au retras din Egipt”.
- „Pe conducătorul lor nu l-a chemat Moise”.
- „Nu a existat niciun om care să fi întruchipat tot ceea ce Biblia relatează despre Moise”.
Din perspectiva Cercetărilor filozofice deducem că „limba pe care o vorbim” este, şi ea, o formă de limbaj ale cărei propoziţii au înţelesuri diferite, funcţie de contexte, de „jocurile” în care este folosită. Îndrăznesc să dau un exemplu personal, dar în spiritul filozofiei lui Wittgenstein. Termenul „petrecere”, în contextul unei discuţii filozofice ar putea să însemne „schimbare”, „devenire”, dar în dialogul dintre nişte beţivani ar putea să însemne „chef, chefuială”.

2). „Simbolurile din matematică fac parte din limbaj ?”
Presupun că doriţi să răspund din punctul de vedere al concepţiei lui Wittgenstein. Wittgenstein are şi nişte scrieri de filozofie a matematicii, dar eu nu am habar de ele. Dar cred că sunt îndreptăţit să afirm că din perspectiva concepţiilor lui filozofice cristalizate în Tractatus şi  Cercetări filozofice simbolurile din matematică îşi au locul în cadrul limbajului. Spuneam că în Tractatus el este preocupat de un limbaj ideal. Pentru a-l pune în evidenţă, a-l formaliza, el foloseşte simboluri (de exemplu pentru logica propoziţiilor, a „funcţiilor de adevăr”). Fără a cădea în păcatul „matematismului” (tendinţa eşuată de a reduce logica la matematică), trebuie să spunem că formalizarea logicii s-a realizat şi printr-un transfer de instrumente, de simboluri din sfera matematicii.

3). „Dar iconurile actuale de pe internet, des folosite de tineri în comunicare ?”
În sens riguros, întrucât Wittgenstein a murit în 1951, aşa numitele „emoticoane” (iconuri care exprimă stări de spirit) nu puteau să facă parte din ceea ce Wittgenstein înţelegea prin limbaj. Dar, încercând un răspuns în spiritul, nu în litera filozofiei lui Witttgenstein, am putea spune că, dacă iconurile la care vă referiţi ar fi introduse în construirea unor propoziţii ele s-ar include în conceptul de limbaj din Tractatus, tot aşa şi în sensul Cercetărilor filozofice, dacă iconurile au un rol în cadrul „jocului” de comunicare prin Messinger.

4). „Aflu că, în teoria sa, în cadrul filosofiei analitice, "se îndreaptă împotriva absolutizării vorbirii şi consideră valoarea cuvintelor numai în măsura în care devin folositoare ca mijloace de comunicare"

Afirmaţia pe care o citaţi are sens cu referire la concepţia târzie a lui Wittgenstein despre limbaj. După cum m-am străduit să argumentez, în această etapă filozoful austriac argumentează că vorbele, cuvintele nu au înţelesuri absolute, valabile oriunde şi oricând, ci au sensuri relative, contextuale, în funcţie de „jocurile de limbaj”.

Lexia

Domnule Valerius, prin limbaj, Wittgenstein înţelege şi limbajul trupului, acela care începe acolo unde se termină cuvintele?

Valerius

Nu sunt un expert în domeniul operei wittgensteiniene. Nici nu am în biblioteca personală întreaga lui operă (nici nu cred că a fost publicată integral în limba română, probabil nici în limbile de circulaţie internaţională). În modul meu obişnuit de lucru ar fi trebuit să caut în cărţi răspunsul la întrebarea dv. Dar dacă aş proceda aşa, dv. m-aţi acuza că tac pentru a-mi salva aura de „filozof” (pe care nu o am şi nici nu pot s-o am), altul m-ar acuza că scriu „cearşafuri”.
Ca şi în cazul unor întrebări puse de domnul Nanu, nu-mi e la îndemână să vă dau un răspuns „în litera” operei filozofice a lui Wittgenstein, încerc să vă răspund „în spiritul” acestei opere, atenţionându-vă că există riscul ca răspunsul să fie exprimat doar din perspectiva Wittgenstein-ului meu (= din perspectiva gradului de înţelegere a filozofiei lui de către mine), nu al celui real.
Dacă „limbajul trupului” (de exemplu dansul balerinilor, gesticulaţia prin care comunică surdo-muţii) poate exprima „propoziţii”, atunci şi el poate fi inclus în conceptul wittgensteinian de „limbaj”, concept propriu filozofiei wittgensteiniene timpurii a limbajului. Înclin să cred că gesticulaţia surdo-muţilor are mai multe şanse de a satisface această condiţie. Ca şi emoticoanele care pot sugera propoziţii (de exemplu cel care sugerează propoziţia „Te pup”).
În contextul filozofiei wittgensteiniene  târzii, adică al înţelegerii limbajului ca „joc”, cu reguli particulare, „limbajul trupului” are şanse şi mai mari să se includă în sfera conceptului wittgensteinian de limbaj.

Părrrerrrea mea !


10 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "Nu cred că cel ce a folosit acest citat a vrut să dea vina pe filozofie."
      Evident că nu filozofia a vrut s-o acuze, ci pe "filozof".
      Eu am argumentat, totuşi, în apărarea filozofiei pentru că deseori vinile "filozofilor" sunt aruncate asupra filozofiei.
      Ca modest profesor de filozofie într-un liceu, am grijă să fac următoarele precizări în faţa elevilor mei:
      - 1. eu nu sunt filozof (pentru că n-am operă filozofică), ci profesor de filozofie. Folosesc şi gluma aceea, pentru a le uşura înţelegerea distincţiei filozof-profesor de filozofie. Filozofii sunt "zvonaci", profesorii de filozofie sunt "răspândaci";
      - 2. dacă se va întâmpla să aibă impresia că filozofia nu le place, trebuie să ştie că neplăcerea este din cauza mea, ca profesor de filozofie, nu a filozofiei; cu un alt profesor, mai bun, filozofia le-ar plăcea.

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poţi să mă tutuieşti, căci în spaţiul "privat" ne tutuim.

      Ștergere
    2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
  3. Dacă la o întrebare îţi răspunde un filozof, eşti un norocos. De ce? Din două motive. 1) Pentru că vei obţine un răspuns competent. 2) Pentru că ai pus o întrebare pertinentă. În acest al doilea caz, se spune că uneori este mai greu să formulezi întrebări. Din felul cum ştii să întrebi, interlocutorul poate trage multe concluzii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă surprinde, în mod plăcut, că un om de formaţia dv. (matematician) gândeşte astfel despre filozofie. Poate să vă sune a compliment ipocrit, dar, în opinia mea, toţi marii creatori din domeniul ştiinţelor exacte (fizicieni, matematicieni etc.) au depăşit cadrul rigid al ştiinţelor lor şi au reflectat asupra fundamentelor acelor ştiinţe (au făcut, cum se spune, epistemologia disciplinelor acelora, adică au filozofat). Şi este adevărat că, în filozofare, esenţială este căutarea (a fi pe drum), exprimată prin întrebări. Indubitabil, există o sete de cunoaştere de tip filozofic, evidentă la copii, mai ales. Nu întâmplător spunea Blaga: "A filozofa înseamnă să încerci să răspunzi cu mijloace super-mature la întrebări pe care şi le pun copiii". În urmă cu vreo săptămână, pe la ora 8 dimineaţa, pe când mă apropiam de şcoală, un băieţel se adresa altor copii cu o întrebare: "De ce se ţine după noi ?". Privea către cer, la Lună. L-am întrebat câţi ani are; avea 8 ani. M-a impresionat.

      Ștergere
  4. Unii din marii învățați ai lumii au fost atît filozofi cît și matematicieni, astronomi, fizicieni etc. Consider filozofia știința științelor și ea nu poate fi despărțită de științele exacte.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie-mi place că filozofia a depăşit stadiul aroganţei de a se erija în Scientia Scientiarum. Şi mai înainte de acel moment, şi după el, filozofiei i-a fost proprie modestia intelectuală. Socrate a fost considerat înţelept (Sophos) pentru că spunea: Ştiu un singur lucru, ştiu că nu ştiu nimic. În spatele acestui aparent joc de cuvinte, cu aspect de paradox, se ascundea cunoscuta modestie socratică.

      Ștergere
    2. Eu nu ştiu cum o consideră toată lumea, dar eu aşa o consider. Nu este de vină filozofia. Socrate... De-ar fi toată lumea ca Socrate, măcar ca atitudine! Dar el este unic.

      Ștergere