Comentarii la art. „Să nu întrebi de primul milion?”, al prof. univ. dr. Ana Bazac

Articolul este aici:

http://www.criticatac.ro/22663/nu-intrebi-de-primul-milion/#_edn1

Notă: 
- din motive pe care nu le cunosc, mi-au fost blocate comentariile în CriticAtac;
- am folosit pseudonimele : Dubito ergo cogito, Curiosul

Dubito ergo cogito spune:
31 mai 2013 la 20:26

            Apreciez că meritul principal al acestui articol este acela că atacă făţiş dogme inoculate în minţile multor oameni după evenimentele din 1989, dogme precum: „Capitalismul este sfârşitul istoriei”, „Capitalismul nu este un sistem perfect, dar este cel mai bun dintre cele posibile”, „Capitalismul este, prin esenţa lui, perfectibil”.

Autoarea face o critică a sistemului capitalist din perspectiva conceptelor de dreptate/nedreptate. Plecând de la cunoscuta vorbă de duh atribuită capitalistului, „Să nu mă întrebi cum am făcut primul milion!”, domnia sa argumentează că toleranţa faţă de acumularea primitivă nedreaptă a capitalului, a puterii, a privilegiilor, după 1989, generează o serie de concesii, compromisuri maligne.

Concluzia autoarei este că „dacă pentru noi societatea capitalistă prezintă contradicţii şi situaţii intolerabile, într-adevăr „nu există altă alternativă” la ea decât transformarea radicală.” Cu alte cuvinte, nu reforme în interiorul sistemului capitalist, ci revoluţie: „ sensul opoziţiei până la capăt împotriva nedreptăţii nu mai poate să fie conservator, căci acest sens conservator nu mai are nici o putere concretă, adică nu mai este defel eficient pentru cei ce doresc dreptate: sensul este numai unul revoluţionar. Adică de transformare radicală a societăţii.”

Este o concluzie curajoasă, prin care autoarea vrea să ne trezească din somnul dogmatic care ne-a fost indus de propaganda manipulatoare de după 1989.

Cei care, ca mine, se aşteaptă ca doamna Ana Bazac să ne ofere în articolul domniei sale un program revoluţionar clar şi eficient vor fi dezamăgiţi. De fapt revoluţia pe care doamna Ana Bazac o propune este o „morală revoluţionară” de inspiraţie kantiană (a se citi şi răspunsul pe care i-l dă „Domnului Humanist”): „Ce este sau cum este un comportament moral? Unul conform cu legea morală. Dar ce spune legea morală? Să-l tratezi întotdeauna pe celălalt – deci pe ceilalţi şi, în spiritul iluminist idealist, pe toţi oamenii din lume – ca scop şi nu doar ca mijloc. Oamenii îşi servesc unii altora, deci sunt şi mijloace reciproce. Dar ei sunt, în virtutea caracterului lor uman şi a genului comun pe care-l împărtăşesc, scopuri: fiecare pentru toţi ceilalţi. Şi ce mai spune legea morală? Doar dacă oamenii se comportă astfel, atitudinea fiecăruia dintre ei poate fi universalizabilă.”

Aşadar, cei care vrem să facem revoluţie trebuie să le repetăm în urechi Dinu-Păturicilor, Tănase-Scatiilor, Grigore-Bucşanilor: „Rogu-vă, consideraţi-ne şi pe noi scopuri în sine, nu doar mijloace !” şi ei vor reacţiona favorabil, realizându-se astfel universalizarea legii morale. Victoria revoluţiei va fi atunci când realitatea va îndreptăţi pe fiecare să spună: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”.

Dacă „morala revoluţionară” ar fi fost suficientă pentru a instaura dreptatea în lume, atunci mesajul lui Hristos ar fi înfăptuit deja revoluţia: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, iubeşte chiar şi pe duşmanul tău”.

Poate că n-ar trebui să critic, pentru că nu pot propune un program mai bun. Nici n-am curajul. A fi cu adevărat revoluţionar,  azi, ca şi întotdeauna, înseamnă a îmbrăca cămaşa morţii. Nu ştiu de ce, îmi place mai mult decât formula moralizatoare a doamnei Ana Bazac formula lui Arghezi: „Ia-l pe ciocoi, ca hreanul, şi dă-l pe răzătoare”. Dar sunt în deplin acord cu doamna Ana Bazac: „E greu să faci revoluţie”.

Tot ce pot face este să exprim îndoieli şi să mă umflu în pene, pentru asta, că sunt res cogitans.

N-am intenţia să iau în băşcălie teoria marxist-leninistă a revoluţiei. Doar mă întreb, care ar trebui să fie, azi, factorii obiectivi şi care cei subiectivi pentru a izbucni o autentică revoluţie ? Care ar trebui să fie raportul dintre ei ?

Conform materialismului istoric, existenţa socială determină conştiinţa socială, progresul forţelor de producţie determină schimbarea relaţiilor de producţie şi a relaţiilor sociale în general.

Doamna Ana Bazac ne propune o revoluţie în care factorul determinant este din sfera conştiinţei sociale, morala.

Plasaţi între aceste două  extreme, cam ca măgarul lui Buridan, şi aşteptând revoluţia, s-ar putea să murim de boala capitalismului.

Curiosul spune:

1 iunie 2013 la 8:31

Doamnă Ana Bazac,
Folosiţi termenul “revoluţia anticomunistă”. Din punctul dv. de vedere, în decembrie 1989 a fost o revoluţie ?

Ana Bazac spune:

1 iunie 2013 la 12:02

Domnului Curiosul.

Întrebarea apare foarte des, pe măsura frământărilor legate de ţara noastră. Sigur că a fost o contra-revoluţie, dacă luăm în seamă sensul şi obiectivul mişcării din decembrie. În acest înţeles spuneam eu că a fost o „revoluţie de sus”. Dar, prin faptul că a antrenat populaţia (mai ales pe aceea din Bucureşti), prin faptul că lozinca a inclus demnitatea şi mai ales prin faptul că a dus la schimbarea unui sistem – cel al „socialismului real” – mişcarea a fost revoluţie.

Dar ştiţi, niciodată nu e suficient un (singur) cuvânt, sau nu explică lucrurile el singur: nu le pecetluieşte. A spune că e vorba de o revoluţie nu echivalează mişcarea din decembrie cu Revoluţia din Octombrie şi nici cu Revoluţia Franceză. A fost o revoluţie conservatoare violentă care a păcălit populaţia pentru a o folosi ca legitimatoare a schimbării în direcţia unui capitalism explicit.

De ce conservatoare? În 1789 burghezia franceză era o clasă progresistă, ea abia urma să „aducă” – prin presiunea de jos – drepturi democratice; şi de abia urma să asigure dezvoltarea forţelor de producţie. Dar în 1989 capitalismul mondial se afla deja într-o fază în care nu mai era progresist, ci frâna dezvoltarea generală. Birocraţia politică românească, port-drapelul mişcării din 89 din ţara noastră, a fost reprezentanta acestui caracter, mai precis a direcţiei neo-liberale pe care capitalismul mondial a avansat-o pentru a asigura încă un timp profituri şi putere capitalului.

Termenul sub care a stat întreaga mişcare a fost anticomunismul: în sensul acesta am folosit eu formula de „revoluţie anticomunistă”. De sus, adică de la birocraţia politică ce a condus mişcarea, anticomunismul reprezenta şi semnala opoziţia înverşunată faţă de obiectivele şi valorile comuniste (eliberarea de exploatare, de dominaţie, abolirea oricărei discriminări şi egalitatea socială, posibilitatea manifestării creatoare a fiecărui individ, controlul colectiv asupra conducătorilor). De jos, de la populaţie, anticomunismul însemna îndepărtarea cultului personalităţii şi separării şi privilegiilor păturii conducătoare, realizarea unui control colectiv asupra conducătorilor.

Populaţia a fost păcălită, cum spuneam. Şi e foarte semnificativ că mesajele cele mai puternice de manipulare au fost cele în care chiar elementele de mai sus au fost copleşite de ideea consumului: „foamea” era aceea care fusese cel mai greu de suportat (or, nu s-a pus problema înainte de foame, ci doar de raţii şi obţinerea mai grea a alimentelor. Dar – lăsând la o parte diferenţele şi privilegiile birocraţiei – nu au fost oare acestea o urmare a plătirii datoriilor? Şi nu a fost puternic promovată ideea, după 89, că plata datoriilor ar fi fost o prostie şi o crimă?); „oamenii voiau să consume ca în vest”. După 89 doar o singură lună, parcă, au durat consiliile sau comitetele de la locul de muncă, instituţii colective de conducere. Dar ele au fost rapid desfiinţate şi trecute cu totul în uitare: consumul precar fusese, pasămite, ceea ce împinsese oamenii la revoluţie şi consumul abundent le era obiectivul primordial. Este aici reducţionismul şi simplismul capitalismului, doritor doar de „cerere”. Dar acest reducţionism şi simplism a fost promovat de noua pătură conducătoare (deci şi de PSD).

Valeriu Stănescu spune:

1 iunie 2013 la 14:02

Confuzia indusă cu privire la Marea Păcăleală din 1989 se include şi ea (tot metaforic vorbind) în „primul milion” acumulat prin furt de profitorii acelor evenimente. De aceea clarificarea teoretico-ideologică a evenimentelor din 1989, numite frecvent „revoluţia din decembrie 1989”, este în concordanţă cu mesajul articolului dv., de înfăptuire a dreptăţii.

N-am dificultăţi în a înţelege că aceleaşi evenimente din decembrie 1989, privite din perspectivele unor interese diferite, sunt şi „contra-revoluţie” şi „revoluţie”. În ideologie judecăţile nu au forţa constrângătoare a judecăţilor din „ştiinţele exacte”. Din punctul meu de vedere evenimentele din 1989 au constituit o contrarevoluţie. Dar, dacă definim revoluţia prin „schimbarea unui sistem”, atunci nu mai putem deosebi revoluţia de contrarevoluţie, căci şi contrarevoluţia poate schimba un sistem cu alt sistem. Includerea în definiţia revoluţiei a aspectului de progres social (dv. sugeraţi că trebuie să „luăm în seamă sensul şi obiectivul mişcării din decembrie”) mi se pare necesară, deşi ea nu rezolvă problema confruntărilor ideologice, nu-i conferă definiţiei revoluţiei „obiectivitate şi universalitate”, căci, în continuare, interesele vor avea rolul determinant în a evalua respectiva schimbare de sistem ca fiind pe linia progresului sau a regresului.

În schimb am dificultate în înţelegerea „revoluţiei conservatoare”, căci „revoluţie” şi „conservatoare” îmi apar ca fiind în raport de incompatibilitate.