Uriaşul şi pigmeii sau Despre Nicolae Ceauşescu şi lighioanele politice post-decembriste

A fost o vreme în care România era o „mare putere politică”, era vremea în care glasul României era ascultat în toate punctele cardinale, vremea în care România era mediator în conflictul dintre URSS şi China ori în cel dintre evrei şi arabi, vremea în care Preşedintele României era plimbat în caleaşca reginei Marii Britanii şi primit cu onoruri de către liderii Marilor Puterii ale lumii aceleia. În acea vreme România era şi un partener remarcabil în relaţiile economice internaţionale.

Acum România este o ţară cu economia devastată, în care sistemul bancar, unităţile economice care încă mai produc nu aparţin românilor, în care resursele naturale (solul şi subsolul, cu bogăţiile lor) sunt în mare parte înstrăinate. Din punct de vedere politic România actuală este monitorizată, admonestată, ameninţată, umilită până şi de cutare ambasador sau de cutare funcţionar al UE. Primim porunci, ni se pun condiţii, dar nu ni se oferă nimic consistent în schimb. În România actuală poporul nu mai este suveran, nu mai există democraţie. Dovada peremptorie a constituit-o menţinerea ca Preşedinte al României a unui om împotriva căruia au votat multe milioane de cetăţeni, menţinere prin acţiunile concertate ale unor instituţii înstrăinate de popor, aflate sub controlul factorilor de putere externi.

Cum îmi explic această discrepanţă între cele două ipostaze ale României ?

Factorul principal care a determinat această discrepanţă este trecerea de la socialism la capitalism. Dar nu despre acest factor vreau să vorbesc acum, ci despre deosebiri între politica externă a lui Nicolae Ceauşescu şi politica externă a liderilor post-decembrişti.

Un duşman de moarte al lui Nicolae Ceaușescu, Silviu Brucan, a spus despre acesta că „în politica externă a fost genial”. În această politică Nicolae Ceauşescu a dovedit inteligenţă, patriotism şi curaj. Motivaţia politicii externe a lui Nicolae Ceauşescu a fost preocuparea constantă de a asigura independenţa şi suveranitatea României. Nicolae Ceauşescu s-a făcut remarcat în politica externă nu prin putere economică şi militară, putere pe care România nu o avea, ci prin fundamentarea acestei politici, în mod inteligent, pe apărarea interesului naţional şi apelul constant la respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional. Ceauşescu a fost preocupat permanent de a avea contact nemijlocit cu poporul, de a avea sprijinul poporului în deciziile pe care le lua. Dar între mitingul din 21 august 1968, când Ceauşescu a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupe ale unor state semnatare ale Tratatului de la Varşovia, şi mitingul din 21 decembrie 1989, când Ceauşescu a condamnat intervenţia străină în România pentru răsturnarea regimului socialist, s-a produs o deteriorare a relaţiei dintre Ceauşescu şi popor.

Liderii României de după Marea Păcăleală din decembrie 1989 au făcut o politică externă diametral opusă celei ceauşiste. Începând cu Ion Iliescu, continuând cu Emil Constantinescu şi culminând cu Traian Băsescu, politica externă a fost o politică de trădare a interesului naţional, de oferire a României ca pradă pentru rechinii internaţionali. Toţi s-au comportat ca nişte râme, fiind trataţi ca atare de către Mahării din Occident. Dacă în cazul lui Iliescu şi al lui Constantinescu mai existau îndoieli cu privire la obedienţa lor, în cazul lui Traian Băsescu nu mai există nicio astfel de îndoială. Traian Băsescu nici măcar nu se mai străduieşte să salveze aparenţa, el se manifestă ca un om care-şi urăşte poporul şi ţara, dar mulţumeşte Puterilor din Occident pentru faptul că l-au menţinut în funcţia de preşedinte al României împotriva voinţei majorităţii electoratului român. Nu se jenează în a-şi manifesta slugărnicia faţă de oligarhia financiară internațională şi complexul industrial-militar asociat acesteia, nu se sfieşte să se implice în promovarea intereselor acestora.

Speram în proiectul USL, încă mai consider că acesta poate fi o schimbare în bine faţă de regimul Băsescu. Dar speranţa mea devine tot mai slabă. Victor Ponta, începând cu acceptarea umilitoare şi în mod nedrept faţă de poporul român a celor 11 porunci ale lui Barroso, este consecvent în a-şi manifesta micimea în raport cu puterile din Occident. Crin Antonescu, în care aveam mai multă încredere, dă semne de oboseală, răstindu-se la jurnalişti, dar lipsind în mod laş  din şedinţa Parlamentului, ca şi Ponta, când s-a citit Hotărârea Curţii Constituţionale privind menţinerea lui Băsescu în demnitatea de Preşedinte al României.

În opinia mea, majoritatea clasei politice post-decembriste constă într-o clică de arivişti care pun interesele lor personale mai presus de interesul ţării. Divergenţele lor politico-ideologice sunt mincinoase, doar pentru a înşela electoratul. În realitate ei sunt uniţi prin interese comune. Când şi când, din neatenţia lor, ajung la noi semne ale acestei reţele transpartinice. Valeriu Zgonea îşi umileşte partenerul din USL, pe Ioan Ghişe, dar se plimbă la braţ cu pedelistul fundamentalist Cezar Preda şi se îmbrăţişează cu lichelele din CCR care au umilit milioanele de români ce au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu. Victor Ponta l-a desemnat ca ministru de interne pe băsistul Ioan Rus, împotriva voinţei multor pesedişti, dar în conformitate cu voinţa socrului lui, Ilie Sârbu (cum sugera, la Antena 3, generalul Pavel Abraham).

Aşa cum am mai scris chiar în acest blog, prin politică mare nu înţeleg să te iei de piept cu Satana. O politică mare pentru România o pot realiza doar nişte oameni care-şi iubesc cu adevărat poporul şi patria, oameni pentru care cariera lor politică nu-i decât un mijloc pentru a servi scopul propăşirii patriei, oameni care se consultă cu masele populare în luarea deciziilor importante, decizii care implică mari riscuri. De exemplu, se spune că asupra lui Victor Ponta s-au făcut presiuni uriaşe, cu ameninţări grave pentru România, în momentul în care Barroso i-a dat cele 11 porunci. Este foarte probabil că asta a fost situaţia, căci România a fost adusă, prin contribuţia tuturor cozilor de topor post-decembriste, pe marginea prăpastiei, România şi-a pierdut autonomia economică şi este somată de oligarhia financiară să accepte poruncile ei, sub ameninţarea că nu-i mai dă creditele necesare supravieţuirii de azi pe mâine. Dar, dacă aceasta a fost situaţia, reacţia corectă a lui Victor Ponta ar fi fost nu să-i dea pumni lui Barroso, ci să-i spună în termeni civilizaţi că el, Victor Ponta, nu este dictatorul României şi că trebuie să se consulte cu partenerii din ţară, să obţină sprijinul majorităţii poporului. Însă el a decis să accepte fără a crâcni poruncile lui Barroso. O politică mare se poate realiza prin folosirea inteligentă a principiilor şi a normelor europene şi internaţionale. Ponta a acceptat diktatul lui Barroso fără a apela la norme ale UE prin care ar fi putut combate diktatul. Abia după ce Ponta s-a angajat să execute poruncile, uselişti precum Şova au început să caute prin legislaţia europeană temeiuri legale pentru a opri stânca prăvălită asupra dreptului la suveranitate al poporului român. Aşa s-a întâmplat tot timpul după 1989, şi când am fost îngurgitaţi de UE, şi când am fost înghiţiţi de NATO. Liderii noştri de paie nu cunosc regulile şi nu sunt preocupaţi de consecinţele aplicării lor asupra celor pe care pretind că-i reprezintă. Ei acceptă necondiţionat poruncile, urmărind exclusiv realizarea intereselor lor personale şi de grup.

Extrem de periculoasă mi se pare şi mentalitatea celor care exprimă acordul cu politica decisă în spatele uşilor închise. Ieri (vineri, 7 septembrie), în emisiunea „La ordinea zilei”, de la Antena 3, deputata pesedistă Carmen Moldovan a spus că presiunile făcute de Barroso asupra lui Ponta „trebuie să rămână în spatele uşilor închise” ! Prin „reprezentanţi ai poporului” de felul acestei defutate se „justifică” însăşi crucificarea post-decembristă a României, jefuirea ţării prin contracte oneroase, cu anexe secrete, însuşi genocidul la care este supus poporul prin sărăcire, prin  înfometare, prin politica orientată contra copiilor, bolnavilor, pensionarilor.

Din perspectiva acestui articol, între Nicolae Ceauşescu şi lighioanele politice post-decembriste îmi pare că există o diferenţă de altitudine ca între Everest şi Groapa Marianelor.

Fereşte-ne, Doamne, de „prieteni”, căci de duşmani ne-am putea feri singuri !