Notă: aceste gânduri mi-au fost inspirate de o discuţie cu doamna
Sorina Drugă.
D. D. Roşca, în Existenţa tragică, scrie: “Numai
insuficientul este creator, mărturisea Goethe”.
Iată şi comentariul lui D. D.
Roşca: “Şi e natural să fie aşa. Unde nu există din naştere sentimentul lipsei
interioare, sau unde el a dispărut (deşi, fie spus între paranteze, nu ne putem
explica deloc dispariţia lui de acolo unde el a existat odată, decât doar
acceptând miracolul ca explicare), nu există, respectiv nu mai există dorinţă
şi posibilitate de progres”.
Aş zice că, din perspectiva
cugetării goetheene, în raport cu Dumnezeu, care îşi este suficient sieşi, creaţia,
progresul sunt absurde. Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic, pentru el nimic nu
este insuficient, prin urmare este lipsit de sens să creeze ceva.
Dimpotrivă, pentru om multe sunt
insuficiente, de aceea creaţia, progresul au sens. Fireşte, aşa cum spune D. D.
Roşca, o altă condiţie a creaţiei este ca omul să conştientizeze insuficienţa,
să aibă “sentimentul lipsei interioare”, urmat de dorinţa de a umple acel gol.
Se spune frecvent că Titu
Maiorescu a regizat astfel situaţiile încât Eminescu să nu fie fericit,
deoarece în opinia lui (a lui TM) suferinţa lui Eminescu era un izvor al
creaţiei, în timp ce fericirea, prosperitatea l-ar fi transformat pe Eminescu într-un
satisfăcut de condiţia sa, deci necreativ. Argumentul este cinic, dar persuasiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu