Cu viața pre moarte călcând

                Există în romanul Desculț, al lui Zaharia Stancu, o pagină de mare artă în care un copil se roagă să fie admis la ”praznicul” întru pomenirea unui mort: ”Iţicule, îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc și eu, c-o să moară și Tudorache al nostru și-o să te îngădui și eu pe tine la noi, să mănânci și tu pâine cu vin…”. De când am citit prima dată acest text, am fost puternic impresionat de complexitatea trăirilor, a simțămintelor pe care le sugerează această frază!

                Pur și simplu nu mă simt apt să comentez, încă, aceste sugestii! Prefer să copiez pagina menționată.

Zaharia Stancu, Desculț, pp. 88-89

”Cât s-a răcit Ilie, făcut covrig, au încălzit în căldarea cea mare apă. S-au înfierbântat și vatra și țestul deodată.

De pe mort abia au scos hanțele în care se jucase, dormise, bolise. Moale ca o cârpă, despuiat, Ilie s-a lăsat luat în brațe, întins în albie, lung și subțire, numai oasele de el, frecat cu coaja neagră de săpun, spălat cu leșie. Și noi suntem numai piele și oase. Noi, care trăim… Da el, c-a bolit și-a murit? Curgea, Dunăre, zoaia după el. Bietul! Dacă ar fi avut un strop de suflare, s-ar fi zbătut, ar fi țipat, ar fi scăpat. Dar așa… Cum au vrut, l-au ferchezuit…Mortul, după ce a fost trecut prin scăldătoare, mare, mic, e primenit cu straie curate. Asta la cei care au… Pe Ilie au pus tot hanţele-i  vechi.

Frământată, dospită între timp, coca din căpistere a fost întinsă pe cârpător și aruncată sub țest. S-au copt și colăceii.

— Ițicule, cheamă copiii din uliță la praznic!…

Ne aflam pe aproape, Ițic, fudul că are mort în casă, ne cheamă. Mâncăm pâine, pâine caldă – o mâncăm cu vin. Înainte de a duce la gură codrul, îl muiem în vinul acrișor din strachină. Ne lingem buzele, ne săturăm. Cu pântecul doldora, întins ca toba – să ucizi puricele cu unghia pe el – ieșim în arie. Să ne doboare vântul! Ei, nu ne doboară. Ba încă ne cocoțăm pe gard, ne uităm mulțumiți în uliță… S-a adunat o droaie de copii urduroși, zdrențăroși. Din droaie se dau mai în față Gângu și Tudorache. Gângu e-nalt, ca mine, și tot ca mine are părul ciufulit, zburlit. Îl ține de mână pe Tudorache, care e mai mic și poartă o rochie de fată, a soră-sii, cu petice, lungă până-n pământ. Ochii lui Gângu, holbați. Ochii lui Tudorache. Mai holbați, mai sticloși. Le lasă apă gurile, la toți. A colaci calzi miroase. Miroase a vin. În dinți își ia inima Gângu.

— Iţicule, îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc și eu, c-o să moară și Tudorache al nostru și-o să te îngădui și eu pe tine la noi, să mănânci și tu pâine cu vin… (sublinierea mea, V.S.).

Ni-l arătă pe Tudorache cu mâna.

— Da, o să moară și Tudorache-al nostru…

Tudorache așteaptă, flămând, cu priviri hulpave, lângă Gângu…

Iţicu nu se înduplecă. Nu crede că Tudorache va muri atât de curând.”