Cristian Tudor Popescu despre Sergiu Nicolaescu

„A murit Sergiu Nicolaescu !” Vestea a provocat felurite reacţii. Încerc să-mi imaginez câteva. Pentru unii, ştirea a fost un fapt divers,  similar prin efect cu încălzirea mămăligii pe plită. Pentru alţii, moartea marii personalităţi o fi prilejuit o tristă reflecţie asupra condiţiei umane (ceva de genul „Să fii cât munţii de voinic,/Ori cât un pumn să fii de mic,/Cărarea mea şi-a tuturor/E tot nimic”). O altă reacţie a fost cea a intelectualilor hiene, necrofage.

Intenţia mea este să scriu nu atât despre Sergiu Nicolaescu (s-a scris şi se scrie mult despre el, din momentul în care a apărut ştirea despre moartea sa), cât despre Cristian Tudor Popescu, plecând de la reacţia lui faţă de Sergiu Nicolaescu.

Senior-editorul de la „Gândul” a scris, în editorialul „Moartea domnului Nicolaescu” (consonanţa cu titlul filmului „Moartea domnului Lăzărescu” este, deja, încărcată de sugestii.):  

 „Moartea domnului Nicolaescu mă emoţionează tot atât cât moartea comisarului Miclovan sau Moldovan, zâmbind relaxat cu borşul la gură "Un fleac, m-au ciuruit..." sau recepţionând ploaia de gloanţe ca pe un vibromasaj sub duş.”. În calitate de „cinefil”, CTP face o „mărturisire ruşinoasă”: „niciodată, niciunde, nicio imagine din filmele domnului Nicolaescu nu mi-a stârnit vreo emoţie. (…) Altfel, opera sa este o uriaşă, sistematică şi tenace colecţie de clişee, conserve de cinema în sos de viu. (…) Ultimul film al domnului Nicolaescu văzut de subsemnatul a fost "Poker", după care am simţit nevoia să mă spăl cu spirt pe ochi.”

Interesantă mărturisire, nu-i aşa ?, din partea acestui filmolog, doctor in cinematografie al Universităţii Naționale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, care declara că a plâns „la King Kong, când goriloiul rămâne singur să se bată cu avioanele de vânătoare suit pe Empire State Building. Asta se întâmpla în 2005.”

Cristian Tudor Popescu a ajuns un fel de guru în presa românească post-decembristă şi nu doar în presă. Este citat în argumentări, invitat în emisiuni de televiziune, pentru a-şi exprima, cu ton inchizitorial, sentinţele care produc şocuri în rândul consumatorilor, ridicând rating-ul, este indicat ca model de unii, ori invidiat de alţii.

Cum se explică ascensiunea lui CTP ?

El are calităţi pe care, în mod serios, nu i le pot contesta nici duşmanii săi: coeficientul de inteligenţă situat deasupra nivelului normal, volumul impresionant al culturii, talentul manifestat în exprimarea verbală sau scrisă. Mircea Dinescu: „el rămâne artist şi când scrie despre Halaicu, şi când scrie despre Constantinescu, şi când scrie despre castrarea câinilor din Bucureşti”. Nicolae Manolescu : „Gazetarul acesta este, mai înainte de toate, un scriitor. Un condei absolut extraordinar, unul dintre cele mai puternice condeie literare din ultimul deceniu.”  

Dar inteligenţa, cultura, talentul, în măsura în care le posedă, nu ar fi fost suficiente pentru ca domnul Cristian Tudor Popescu să devină ceea ce este. Mai sunt şi alţii care posedă aceste calităţi, dar niciunul nu este perceput ca fiind un fel de guru.

Prima oară l-am văzut pe CTP (probabil prin ’90-’91) într-o emisiune culturală. Când moderatorul (Cătălin Tîrcolea ?) a vorbit despre funcţia educativă a literaturii, CTP a sărit ca ars de pe scaun, în semn de protest, argumentând că asta îi aduce aminte de un slogan al epocii Ceauşescu.  

Ceea ce te izbeşte când îl observi pe CTP este vehemenţa reacţiilor lui, vehemenţă care intimidează, generează perplexitate. Nu e doar impresia mea. George Gorcea: „imaginea acestui scriitor e atât de legată de o anumită retorică a agresivității care-i intimidează pe mulți, încât fără ea Cristian Tudor Popescu ar deveni de nerecunoscut.”  „Un cadavru umplut cu ziare e volumul unui ziarist-scriitor spumos (cîteodată cu spume la gură), indecent, exagerat, nebun şi fioros, adică exact aşa cum e o bună bucată din România de azi.”, scrie Luminiţa Marcu într-o foarte bună cronică din România literară. Mircea Dinescu: „Figura lui are, cum am spus eu odată despre Havel, ceva de vultur angajat la salubritatea României. Un ins care scurmă cu gheara în cadavrele politice.”

 Agresivitatea lui CTP i-a atras poreclele de „Torquemada”, „Procurorul”.

Aceeaşi Luminiţa Marcu explică succesul lui CTP nu doar prin agresivitatea şi calităţile scriitoriceşti ale lui, ci şi prin specularea oportunităţii unei anumite conjuncturi. „Faima lui Cristian Tudor Popescu s-a constituit, dincolo de meritele incontestabile ale scrisului său precis, foarte bine, atent cîntărit, şi pe terenul fertil al tarelor unui public îndobitocit de tăcerea celor 50 de ani de comunism. Valurile de frustrări, zăgăzuite de barajul lipsei de curaj vizibilă în toate domeniile, îşi găsesc în vocea unui astfel de jurnalist canalul de defulare. (…) În Anglia, să zicem, Cristian Tudor Popescu ar fi probabil un pamfletar cu oarecare succes marginal, asta dacă nu şi-ar vedea liniştit de propria literatură. În România anului 2001, el e directorul celui mai citit cotidian şi andrisantul tuturor disperaţilor.”

„Retorică agresivă”, „fioros”, „vultur”, „curaj”…

Dar, în opinia mea, ascensiunea lui CTP nu poate fi explicată fără a vorbi despre tupeul  lui. Multe din formulele şocante ale lui CTP sunt mostre de tupeu. Trebuie să ai tupeu ca să poţi scrie băşcălia asta: „Voi face doar, în calitate de cinefil, o mărturisire ruşinoasă: niciodată, niciunde, nicio imagine din filmele domnului Nicolaescu nu mi-a stârnit vreo emoţie. Mă număr printre astfel de handicapaţi sufleteşte, nu mulţi, din fericire pentru vigoarea românilor ca naţie.” Dacă schimbi „handicapaţi sufleteşte” cu „supradotaţi intelectual (elită intelectuală)”, „fericire” cu „nefericire”, vei pricepe că omul nostru vorbeşte „la mişto”. Grid Modorcea: „Am citit cam tot ce s-a scris despre Sergiu Nicolaescu în presa de acasă după  moartea sa. Cei mai mulți şi-au dat arama pe faţă, au făcut-o pe vitejii, adică au luat moartea faimosului regizor ca pretext ca să-şi verse dejecţiile pe el. Aşa a procedat Cap Sec, editorialistul de la “Gândul”, care n-a putut să-şi ascundă nici într-un astfel de moment infecțiile, tratând moartea lui Nicolaescu în bășcălie”. Cap Sec ? Nu. Băşcălie ? Da.

Ştiu doar doi oameni care au avut succes în confruntarea cu tupeul lui CTP.

Unul a fost Traian Băsescu. Atacat de tupeul lui CTP (care l-a întrebat, în băşcălie, dacă ştie să înoate), TB a cotraatacat cu propriul lui tupeu: „Ştiu mai bine să înot decât ştiţi dv. să scrieţi !”. Cred că filmuleţul acela există prin internet. Timp de câteva zeci de secunde CTP s-a manifestat ca un om descumpănit, fără replică, vizibil preocupat de alegerea posturii, a expresiei feţei prin care să facă faţă situaţiei stânjenitoare. Tupeistul şi-a găsit naşul.

Alt om care a făcut faţă tupeului lui CTP a fost Adrian Păunescu. După cum se ştie, CTP l-a atacat dur şi în repetate rânduri pe Adrian Păunescu pe motiv că a sprijinit regimul comunist. Probabil că, dacă AP n-ar fi adoptat tactica adecvată, CTP i-ar fi atacat şi opera literară, în întregimea ei (precum a procedat cu opera cinematografică a lui Sergiu Nicolaescu). Dar AP era un munte de spirit, un foarte bun cunoscător al oamenilor şi chiar un eficient manipulator. El putea să contracareze atât atacul grobian („Eşti un porc !”, i-a spus o muiere lui AP, într-o apariţie televizată a acestuia după 1989. „Da, doamnă, sunt porcul dv. de Crăciun”, i-a replicat AP. Aparent replica era o acceptare a acuzaţiei, în realitate era expresia inteligentă a replicii „Da, doamnă, dacă asta vrei, mănâncă-mi curul la Crăciun”), cât şi tupeul fardat în ifose intelectuale, ca în cazul lui CTP. Adrian Păunescu era conştient că CTP, prin calităţile lui intelectuale, poate fi un adversar redutabil, dar a intuit şi vanitatea lui CTP. În consecinţă, i-a lăsat impresia că-l acceptă ca egal întru cultură, întru creaţie. Că tactica lui AP a fost eficientă rezultă din ceea ce a scris CTP în „Testamentul lui Adrian Păunescu”: „După articolele aspre pe care le-am scris la adresa lui în anii '90, cel mai dur fiind acela legat de moartea tinerilor la cenaclul Flacăra pe stadionul din Ploieşti, în loc să-mi răspundă cu lovituri sub centură, cum e obiceiul pe la noi, a încercat să mă seducă. Ne-am întâlnit de câteva ori, am vorbit, am făcut emisiuni de televiziune memorabile împreună. Două drumuri se deschideau mereu între noi: unul al literaturii, al culturii pe care mergeam alături de Adrian Păunescu fără să şovăi, respirând în acelaşi ritm cu el, cuprins de o stare rară de bine, atingându-mi sufletul de al lui; celălalt, al politicii, al comportamentului social şi moral, unde paşii nu ni se potriveau aproape niciodată.” 

Aşadar: „mergeam alături de Adrian Păunescu fără să şovăi, respirând în acelaşi ritm cu el, cuprins de o stare rară de bine, atingându-mi sufletul de al lui”. Mişto ! Asta îmi aminteşte de o glumă. Un şoarece,  mergând alături de un elefant pe un pod, striga: „Tropăim ! Tropăim !”

Cristian Tudor Popescu face băşcălie pe seama defunctului Sergiu Nicolaescu, dar ei se aseamănă, prin câteva trăsături majore, dintre care evidenţiez câteva:

a). Narcisist

Din filmuleţe care s-au difuzat la televiziuni, după moartea lui Sergiu Nicolaescu, reiese că omul nu regreta nimic din viaţa lui. Considera că în profesie, în cinematografie, a făcut totul „perfect, până la capăt”. Întrebat ce le spune celor care-l critică, el a răspuns că are un singur lucru să le spună: „Nu am nimic să vă spun”. Omul simţea că-şi este suficient sieşi. A lăsat impresia, vagă, că regretă, totuşi, ceva din viaţa lui: faptul că nu a avut copii. Dar în fraza următoare a pasat responsabilitatea asupra soţiei (a doua ?), care „nu a vrut să ţină sarcina”.

Prestaţiile lui CTP sunt oglinzi în care el îşi contemplă chipul de atoateştiutor şi de omnipotent. „Cine-i cel mai deştept din ţară ?”, întreabă el, privind în oglinda internetului. „Tu eşti !”, îi răspund sutele de comentarii la articolele lui. Priviţi-l, când apare la televizor; remarcaţi cum îşi compune, ca şi cum s-ar privi în oglindă, mimica: uneori se prezintă ca fiind un fel de Data, androidul din Star Trek, raţiune rece, pură, fără sentimente; alteori îşi bulbucă ochii, vorbind cu patimă, izbind în stânga şi în dreapta cu sentinţele lui. Rareori recunoaşte că afectele îi sunt mai iuţi decât gândului. „Din cauza acestei stări de spirit a mea am interpretat greşit filmul, în cheie parodică. „Stai, domnule, şi Porumboiu îşi bate joc de Revoluţie, că de fapt nu a fost nimic, că e o chestie de care trebuie să facem mişto şi dacă facem mişto suntem cu adevărat anticomunişti". După aceea am revăzut filmul şi am văzut cum filmul creşte, păstrează tot timpul o undă de nostalgie, de tristeţe în legătură cu Revoluţia.”  Când, uneori, ceva nu-i e la îndemână („Sunt foarte obosit”, „Am un lapsus”) se înroşeşte la faţă, dar îşi acoperă faţa cu mâinile, pentru a-şi ascunde slăbiciunea, şi aşteaptă să-i fugă sângele din faţă.

Ciondănelile lui cu „intelighenţi” precum H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, în ciuda fundamentului ideologic comun (anticomunist, procapitalist) sunt din cauza aceluiaşi narcisism, sunt răfuieli pentru titlul de „Cel mai deştept din ţară”.

Ce vede CTP când se uită în oglindă ? Îl vede pe cel care are răspunsuri pentru toate marile probleme ale României contemporane cu el, îl vede pe cel care poate, prin scrisul lui, să influenţeze succesul în alegeri al cutărui candidat la Preşedinţie, ori căderea altui mare politician. Dacă nu mă credeţi, citiţi-i articolele.

b). Oportunist

Sergiu Nicolaescu, după cum se ştie, a fost un răsfăţat al regimului „comunist”.  El însuşi mărturisea avantajul pe care l-a avut din faptul că „i-a cunoscut pe Ion Gheorghe Maurer şi pe Gheorghiu Dej”. Sistemul i-a pus la dispoziţie toate resursele necesare pentru a realiza filmele care, prin mesajul lor, corespundeau şi nevoilor sistemului: bani şi alte resurse materiale, armate de figuranţi etc. Există mărturii conform cărora SN, în calitate de regizor, se manifesta ca un stăpân de sclavi, cu biciul în mână. S-au accidentat, au murit oameni. Pentru SN a contat doar scopul, nu mijloacele. Tot aşa cum, construind piramidele prin sacrificarea sclavilor, faraonii nu aveau mustrări de conştiinţă.

Despre condiţia privilegiată a lui SN în vechiul regim se poate citi şi în seria de articole ale generalului  de securitate/SRI (în rezervă) Aurel I. Rogojan:  „Fără ură şi părtinire am să vă spun că l-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu în cabinetul generalului Nicolae Budişteanu, comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri Activi nr. 1 a Consiliului Securităţii Statului ( actualmente Academia Naţională de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”). (…) Exista „O strategie care viza propulsarea unui “mare regizor, care să impună un model al James Bond-ului român” şi, pe cale de consecinţă, respectul populaţiei faţă de agenţii speciali/secreţi ai guvernului, asemenea respectului americanilor, britanicilor sau francezilor faţă de figurile legendare ale serviciilor poliţiilor lor naţionale.” (…) „În acest cadru, restrâns la patru participanţi, Sergiu a ținut să epateze cu vizitele sale la F.B.I. şi antrenamentele speciale de tragere cu revolverul din dotarea agenţiei americane, pe care îl folosea şi în filmele sale poliţiste. Eram tânăr locotenent şi fără experienţă în ceea ce Sergiu spunea, referindu-se la relaţiile sale privilegiate cu F.B.I., care ajungeau până la J. Egdar Hoover, şeful agenţiei.” (…) „Nu-mi poate rămâne neobservată ostentaţia cu care Sergiu dorea să convingă asupra relaţiei sale de excepţie cu generalul Ilie Ceauşescu, filieră prin care îşi asigura miile de figuranţi în filmele sale istorice. O figuraţie gratuită pentru un profit încă neevaluat.”

În ciuda privilegiilor pe care sistemul socialist i le-a acordat, Sergiu Nicolaescu nu a avut scrupule în a contribui la dărâmarea lui, la regizarea Marii Păcăleli din decembrie 1989.

Citez, din nou, din articolele generalului Rogozan: „Între timp, numele regizorului Sergiu Nicolaescu mi-a apărut, ca fapt cotidian, în fluxul informaţiilor secrete, de nenumărate ori, ceea ce era firesc pentru personalităţile de anvergura sa. Dar, totuşi, nu pot să nu amintesc un moment din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989… Era încă întuneric, la ora 06.30. când, şeful Direcţiei de Filaj şi Investigaţii, colonelul Băjenaru, îmi comunica să-i raportez generalului Vlad, că Sergiu se afla, la acea oră, într-un fel de cercetare a zonelor din pieţele “Romană” , “Universităţii” şi “Unirii”….

Realizând ce ar putea semnifica această inspecţie, cu prima posibilitate de comunicare, i-am transmis generalului Vlad raportul colonelului Băjenaru. Reacţia ministrului secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, pe care o reproduc, aproximativ, a fost: “Da, orice comandant înainte de bătălie recunoaşte terenul…” Domnul ministru Iulian Vlad mi-a refuzat, nu spun în ce termeni (!!) dezvoltarea subiectului. Acum, despre morţi, numai de bine!

În contextul campaniei prezidenţiale din 1992, Sergiu a fost convocat, nu spunem unde, pentru a i se sugera depunerea candidaturii la preşedinţia României. Sub un nume de presă, am devoalat scenariul în “Flacăra. Totuşi Iubirea”. Sergiu l-a rugat pe Adrian Păunescu să închidă subiectul, confirmându-i adevărul celor relatate…”

Cristian Tudor Popescu pare că vrea să fie un fel de Nietzsche (autorul  lucrării Amurgul idolilor sau Cum se filozofează cu ciocanul) în societatea românească. El dă cu ciocanul în oricare autoritate (culturală, politică etc.), pentru a-şi construi magistrala necesară marşului său triumfal. Dar, în deosebire de Nietzsche, care intenţiona să doboare orice idol, fără excepţie, instaurând nihilismul, cu scopul mărturisit de a realiza ulterior o „reevaluare a tuturor valorilor”, CTP nu se atinge de doi idoli: de cel care-l reprezintă pe el însuşi, ca atotcunoscător şi ca omnipotent, şi de idolul capitalismului. Traseul impresionant al lui CTP a fost un fel de surfing pe valul anticomunist de după 1989.

c). Manipulator

               

             În calitatea sa de Procuror General al României, CTP scrie: „Domnul Nicolaescu a fost, cu siguranţă, cel mai bun manipulator al maselor de figuranţi neplătiţi în cinematografia română sub comunism.” Şi are deplină dreptate.

                Dar CTP însuşi, prin articolele lui pătimaşe, mustind de anticomunism fanatic, speculând frustrări ale maselor de oameni, s-a exersat ca un manipulator de conştiinţe deosebit de eficient. România a ajuns în situaţia cumplită în care se află, de colonie, şi prin prestaţiile intelectuale ale lui CTP, împreună cu ale celor care se străduiesc să-l imite.

Post-scriptum

          Începând de ieri-seara şi până azi, către ora 2, am văzut nişte înregistrări video la OTV, cu Sergiu Nicolaescu. Ce trăire ai când vezi şi auzi un om care pare viu, dar ştii că în realitate este cenuşă !

          Într-o primă înregistrare, Dan Diaconescu l-a bombardat cu întrebări pe Sergiu Nicolaescu. Era o înregistrare cu un Sergiu Nicolaescu aflat către sfârşitul fiinţării sale, un bătrân iradiind bunătate, toleranţă. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. Probabil că în aşteptarea propriei lor morţi oamenii devin mai buni. Acel Sergiu Nicolaescu aproape că mi-a devenit drag.

          Singurul moment de ostilitate a fost cel în care SN a spus că este nemulţumit de un articol al lui Cristian Tudor Popescu despre unul din filmele lui (ale lui SN), cred că era vorba despre „Poker”, moment în care a declarat că va găsi o modalitate să i-o plătească lui CTP.

          Următoarea înregistrare a fost din 21 decembrie 2009 (20 de ani de la „Revoluţia română”). Pe lângă Dan Diaconescu, în emisiune au fost Sergiu Nicolaescu, vreo câţiva „revoluţionari” (Dumitru Dincă, Nicolae Dide ş.a.), un jurnalist româno-francez (Dron ?). Aproape întreaga emisiune a fost o controversă între Sergiu Nicolaescu (ceva mai tânăr decât în înregistrarea anterioară) şi „revoluţionari” pe tema evenimentelor din decembrie 1989. 

          Conştient fiind că sunt subiectiv, spun că mi-au plăcut momentele în care Sergiu Nicolaescu a afirmat că în desfăşurarea evenimentelor de atunci au fost implicaţi străini (parte din „terorişti”), momentul în care l-a contrazis pe Dincă, atunci când acesta spunea că ar fi preferat ca puterea să fi fost luată de Dumitru Mazilu (Nu, pentru că era ofiţer de securitate – a spus SN) şi momentul în care şi-a declarat respingerea faţă de Silviu Brucan, despre care a spus că s-a plimbat pe la Londra, Washington, Moscova.

          

          În această dimineaţă am văzut un filmuleţ din Youtube, marcat „Marius Mioc”. Este o înregistrare mai veche, de la Timişoara, în care apar senatorul Sergiu Nicolaescu, Marius Mioc, Radu Tinu (fost securist ?), istoricul Florin Constantiniu. Aici Sergiu Nicolaescu este energic, vehement, chiar arogant. Aproape că l-a jignit pe Florin Constantiniu. Acesta a exprimat opinia că în decembrie 1989 n-a fost o revoluţie, ci o revoltă… Sergiu Nicolaescu l-a întrerupt spunând cam aşa: „Mă miră că dv., ca istoric, nu ştiţi ce este o revoluţie. O revoluţie înseamnă schimbarea unui regim. Atunci a fost o revoluţie, căci au ieşit muncitorii şi au strigat ’Jos comunismul !’ ”. Florin Constantiniu nu a mai avut posibilitatea să dezvolte argumentele sale. M-ar fi interesat mai mult decât sentinţele lui Sergiu Nicolaescu, un Sergiu Nicolaescu ce sugera că ştie totul despre „revoluţie”, ca şi în înregistrarea cu „revoluţionarii”.

          Aşadar: a fost un om, Sergiu Nicolaescu. În funcţie de propriile noastre sisteme de valori, el ne va fi, într-o măsură, simpatic, prin calităţile, prin creaţia lui cinematografică, dar şi antipatic, în altă măsură, prin răutățile şi prejudecăţile sale, prin jocurile de culise pe care le presupunem.