sâmbătă, 13 octombrie 2012

Comentarii la articolul "România – țară agresoare (de ce trebuie să ieșim din NATO și să dizolvăm armata)", al lui Florin Poenaru

În CriticAtac a apărut articolul "România – țară agresoare (de ce trebuie să ieșim din NATOși să dizolvăm armata)", al lui Florin Poenaru.

Am scris următoarele comentarii la acest articol.


Valerius spune:
11 octombrie 2012 la 19:41

Acesta este unul dintre cele mai bune articole pe care le-am citit în CriticAtac.
Felicitări îndeosebi pentru curajul de a spune nişte adevăruri incomode pentru Puterea Mondială care ne-a îngurgitat.

Valerius spune:
13 octombrie 2012 la 14:04

România a hotărât să își mențină prezența în Afganistan după 2014, adică după retragerea planificată a trupelor militare. (…) România va aloca 500.000 de dolari pe an drept ajutor financiar pentru reconstrucție. România a făcut parte din trupele NATO din Afganistan încă de la declanșarea războiului (…) Anual acest război costă statul român aproximativ 200 de milioane de dolari.”

România post-decembristă a fost condusă de eunuci. Aceştia au angajat ţara în tot felul de relaţii (economice, politice, militare) păguboase. Singura preocupare a eunucilor a fost aceea de a fi pe placul Sultanului, pentru a-i menţine în fruntea ţării transformate în harem. Le-a cerut Sultanul să desfiinţeze industria de armament ? – au desfiinţat-o. Le-a cerut să desfiinţeze armata populară ? – au desfiinţat-o. Le cere să participe cu mercenari la războaie de cucerire, pe cheltuiala obiditului popor român ? – ei participă fără să crâcnească. Actualul Guvernator al Coloniei România, domnul Traian Băsescu, a dus la apogeu această atitudine servilă. El a fost cel care a decis amputarea veniturilor românilor (evident, la ordinul Sultanului – al „Marelui Licurici” – şi al vizirilor), tot el este executantul obedient al angajării României în războaie păguboase pentru cetăţenii României. Este adevărat, Marele Licurici l-a răsplătit cu menţinerea în funcţia de Eunuc Şef, împotriva voinţei majorităţii alegătorilor.

Sunt un om căruia i-a fost posibilă experienţa trecerii dintr-un mileniu în altul şi, de asemenea, experienţa trecerii dintr-un sistem social (socialist) în alt sistem social (capitalist). Am văzut oameni care se credeau semizei şi care au ajuns ulterior în boxa acuzaţilor. Ai fi zis că este imposibilă o asemenea schimbare de situaţie. Dar s-a dovedit a fi posibilă ! Tare mult îmi doresc să am şi experienţa în care să-i văd pe vinovaţii crucificării României post-decembriste în boxa acuzaţilor. Ştiu, probabilitatea acestei schimbări de situaţie pare a fi către zero. Dar este posibilă ! Am motive să cred că satrapii din ţările decăzute în condiţia de colonii, ajunşi în boxele acuzării, în faţa Justiţiei popoarelor pe care le-au chinuit, s-ar comporta ca nişte râme, ca nişte fiinţe sub-umane, precum acel Tudor Postelnicu. Niciunul dintre Zmeii de azi, ştiind că nu mai au ajutor de la vreun Licurici, n-ar avea demnitatea lui Nicolae Ceauşescu în faţa plutonului de execuţie.

Vise. Speranţe deşarte. Cam astea mi-au rămas. Orizontul e negru şi mi-e imposibil, oricât aş alerga cu mintea, să ies din limita lui.


Andrei spune:
 13 octombrie 2012 la 16:49

Venind dintr-o direcție foarte opusă celei pe care ați îmbrățișat-o dumneavoastră, mi-ar place și mie să văd o populare a sistemului penitenciar cu tot ce a „emanat” începând cu decembrie 1989- criminali sau hoți la scară industrială. În acel simulacru de proces, deși mărturisesc că nu am fost un fan al lui, singurul care a spus adevărul a fost chiar acuzatul. Vorbiți de semizei, de o „elită” al cărei stil de viață nu avea nimic în comun cu românul de rând. Nu știu, să fie niște ani de atunci, era Niculescu-Mizil la televizor în cadrul unei emisiuni care compara momentul august 1968 cu decembrie 1989 și când a fost întrebat dacă pe 21 decembrie 1989 era conștient de frigul și penuriile îndurate de populație, a spus că asta nu era adevărat- Maria Antoaneta în CPEX.
 Îl citați pe Postelnicu dar el a fost un arhetip al tuturor nevertebratelor și decerebratelor cu care s-a înconjurat Ceaușescu- din toate stenogramele lunii decembrie pe care le-am citit, nu am văzut nici un singur comentariu ,nu dizident, măcar moderator. Postelnicu a fost șeful Securității în județul Olt și apoi a fost avansat la Buzău unde s-a „remarcat” pe parcursul lecțiilor de pilotaj ale beizadelei Nicu la baza de la Bobocu, unde temenelele lui și lingoșenia abjectă l-au făcut să iasă în fața plutonului de sicofanți și să fie remarcat de mămica piloțelului. Dacă aș fi fost comunist ca dumneavoastră, deși nu am împărtășit această convingere, aș fi fost la fel de oripilat de sistemul bizantin care s-a creat. George Orwell a fost mentorul spiritual al acelor ani, nici Marx, nici Engels și nici Lenin.

Valerius spune:
 13 octombrie 2012 la 18:56

Dintre mesajele dv., nu le-am citit decât pe cele care mi-au fost adresate. Nu pentru că n-am vrut, ci pentru că timpul, ca orice resursă, este limitat. Impresia mea este că, indiferent de argumentele pe care le folosesc pentru a critica nedreptăţi evidente ale societății capitaliste în care trăim, replica dv. este de tipul „Ba pe-a mă-ti !”. Dacă înţeleg eu, dv. gândiţi aşa: sistemul comunist este (mai) rău, sistemul capitalist este (mai) bun.

Este adevărat, eu am fost şi am rămas comunist. Nu din pur interes mercantil (nu am devenit membru PCR pentru a obţine „butelie de aragaz”), ci din convingeri cu un anumit fundament teoretic şi moral. Recunosc, există în conştiinţa mea şi o doză de „idealism”, şi de „romantism”. Dar… cine nu are cât de puţin din astea nu cred că merită numele de om.

Cred că eu gândesc mai nuanţat. Am şi scris undeva (poate că sunt ani de atunci), că, dacă ar fi să aleg să trăiesc în sistemul care a fost până în decembrie 1989, dar fără speranţă de a-l putea îmbunătăţi, sau să trăiesc în această junglă, dar cu speranţa că o putem transforma într-o societate omenească bazată pe valori cu o largă acreditare socială, aş alege să trăiesc în această junglă. E tot atât de adevărat că, de la deznodământul referendumului pentru demiterea lui Băsescu, mi-am cam pierdut orice speranţă de a face din această junglă societate omenească, deoarece am constatat că instrumentul absolut necesar, democraţia, ne-a fost interzis.

Aşadar nu doresc întoarcerea la sistemul vechi, aşa cum era el în 1989, blocat, dar am nostalgie după ceea ce era bun în el şi aş vrea să-l perfecţionez cu elemente pozitive din acest [actualul] sistem, care nu sunt incompatibile cu esenţa vechiului sistem. Merită să spunem că unele elemente pozitive ale sistemul capitalist au apărut în perioada competiţiei dintre capitalism şi socialism (comunism) pe plan mondial, ca nişte concesii pentru a controla tentaţia celor defavorizaţi de a jindui după elementele pozitive ale sistemului concurent. Capitalismul a fost mai atent la competitor, socialismul a alergat pe culoarul lui de parcă n-ar fi fost într-o competiţie. Acum însă, când concurentul comunist a murit în timpul cursei (unii spun că ar fi fost ajutat să moară de cineva din Puterea interioară), privilegiaţii capitalismului nu mai sunt dispuşi să facă nicio concesie pentru cei defavorizaţi, în consecinţă capitalismul se manifestă autentic, fără farduri şi fără faţă umană. Inclusiv prin războaie de cucerire.

În opinia mea, criticile dv. la adresa „comunismului”, atunci când sunt întemeiate pe realitate, sunt „forţări ale unei uşi deschise”. Adică inutile.

Andrei spune:
 13 octombrie 2012 la 19:08

Vă mulțumesc pentru răspuns și să știți că vă înțeleg poziția dintr-un sentiment omenesc și mai puțin ideologic. Și poate vă surprinde dacă afirm că referirile la trecut le consider utile doar în măsura în care răspund unui negaționism dar nu le văd utile ca industrie și nici ca un surogat de replică la problemele reale de azi.


Valerius spune:
13 octombrie 2012 la 15:06

Conform discursului oficial al statului, preluat și reprodus în mod obedient de către mass-media centrală și de intelectualii aserviți puterii, militarii români în Afganistan par că îndeplinesc misiuni de patrulare și de menținere a ordinii. Practic, aceștia sunt descriși ca menținând pacea, nu participând efectiv la un război sângeros. (…) întreaga clasă politică (…) nu a pierdut niciodată ocazia de a-și manifesta susținerea și admirația pentru efortul depus de militarii români pe teatrele de război, în special în Afganistan. (…) Toți politicienii caută să facă acest lucru, la fel cum tot ei sunt cei care sunt primii care să adreseze cele mai sincere condoleanțe atunci când unul dintre acești militari revine în sicriu acasă. (…) Trupele române, ca și celelalte, sunt de fapt în plin război într-o țară ocupată în forță prin intervenția din 2001. (…) România este parte integrantă din acest mecanism global de guvernare prin frică și de exercitare a puterii militare discreționare –chiar dacă într-o poziție subordonată, exprimată popular prin formula “marele licurici”. ”

Iar citez: „Dacă vrei să distrugi un popor, distruge-i valorile !

Cu puţine excepţii (una fiind aventura lui Ion Antonescu dincolo de Nistru), bătăliile românilor au fost în perimetrul patriei, războaiele lor au fost războaie de apărare. Românii n-au avut setea de cuceriri. Un precept moral al lor a fost: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.

Acum ni se inoculează ideea că participarea unor militari români la războaie de cucerire a teritoriilor altor popoare, de luare în stăpânire a resurselor lor naturale ori produse prin muncă, de ucidere a mii de oameni, fie ei cu arma în mână, fie civili („victime colaterale”), de bulversare a unor culturi milenare este justă, este morală.

Adevăraţii noştri eroi îşi odihnesc oasele în pământul patriei. Cei care sunt ucişi prin teritorii cucerite nu sunt eroii noştri. Ei sunt mercenari, ei nu luptă pentru Patrie, ci luptă pentru bani. Nu există temei moral pentru a merge în ţări străine şi a le „democratiza” prin forţa armelor, nu există temei moral pentru umilirea popoarelor (irakian, sârb, afgan etc.). Nu mă bucur de moartea acestor mercenari (îmi provoacă indispoziţie chiar şi filmele cu executarea unor dictatori), dar n-am compasiune pentru aceşti nefericiţi şi în niciun caz nu am preţuire pentru ei ca şi când ar fi eroi.

Trăim o criză a valorilor: trădători de ţară şi de neam, precum acel Pacepa, mercenarii care “democratizează” cu gloanţele popoare străine sunt declaraţi “eroi”.


Valerius spune:
 14 octombrie 2012 la 9:56

Florin Poenaru:
Mai mult decât atât, însăși renunțarea la armata națională și dezvoltarea unei armate pe bază de profesioniști și voluntari a contribuit la autonomizarea sferei militare în raport cu restul populației și a mecanismelor democratice prin care aceasta se poate exprima. Militarii recrutați fac o muncă privată pe banii statului în baza unor contracte. Moartea pe front devine astfel un fel de accident la locul de muncă care eventual poate înlăcrima opinia publică prin intermediul televizorului, dar nu poate genera cu adevărat o mișcare socială împotriva războiului și a prezenței trupelor românești pe front. Astfel, nemaifiind supusă controlului popular, armată capătă o forță specială în interiorul statului, exercitată prin intermediul unor instituții speciale și nedemocratice precum CSAT, dar și printr-o poziție privilegiată a militarilor în raport cu alți bugetari și cetățeni.[i] Cu o asemenea autonomie este normal ca la rândul lor elitele militare să exercite presiune pentru continuarea misiunilor și a intervențiilor, deci a războiului, tocmai pentru că ar asigura perpetuarea poziției lor privilegiate.”

Despre relaţia dintre Armata Naţională şi Statul Naţional
La Antena 3, în emisiunea „Punctul de întâlnire” din 12 august 2012, a lui Radu Tudor, cu participarea lui Dinu C. Giurescu şi a lui Cristian Pîrvulescu, a fost o discuţie despre relaţia dintre Armata Naţională şi Statul Naţional.
 Unul dintre vorbitori a folosit o limbă de lemn, demnă de un propagandist NATO, pe deasupra fiind și incoerent în idei, pe alături de chestiune. Ceilalţi au evidenţiat legătura indisociabilă dintre Armata Naţională şi Statul Naţional.

Redau discuţia mai jos.

Dinu C. Giurescu:
Naţiunea nu prea mai e, e pe cale de dizolvare. Încă mai avem o armată, nu ştiu cât mai e Armată Naţională. Dar a apărut recent un tânăr istoric care a fost studentul şi doctorandul meu şi care a făcut un eseu foarte bun, e Florin Şperlea, despre rolul Armatei în Marea Unire. Și e foarte, foarte bine cumpănit, el nu pune accentul pe Armată, pune accentul pe voința națională, dar arată ce a făcut Armata. Nu știu dacă Armata noastră de azi mai face ceva sau ce mai face.

Radu Tudor:
Face, din punctul meu de vedere. Dați-mi voie să vă dau argumente, cunosc un pic mai bine fenomenul. Armata Română încă, domnule profesor Giurescu, moare pentru această țară. La 22 de ani, la 24 de ani, la 30 de ani, sunt trimiși în misiune, pleacă benevol, nu-i obligă nimeni, mulți dintre ei, din păcate, se duc acolo pentru un salariu mai bun, în Afganistan sau în alte zone, sperând că își fac un rost în viață și o parte dintre ei nu se mai întorc. Deci, în continuare, Armata Română, împreună cu câteva alte entități, fac sacrificiul suprem, pe care noi, câteodată, îl ignorăm. Armata, corpul ei, esența Armatei Române încă face un sacrificiu enorm pentru țară.

Cristian Pârvulescu:
Eu vă înțeleg elementele de mândrie națională. Dar nu mai e Armata Națională, pentru că Armata Națională este formată din cetățeni, nu este o armată de profesioniști. Îmi veți spune că armatele de astăzi sunt armate de profesioniști. Dar s-ar putea ca asta să anunțe, deja, dizolvarea Statului Națiune. Pentru că Statul-națiune a fost construit de armata de cetățeni. În momentul în care omul obișnuit, țăranul care fusese până nu demult aservit, ajunge cetățean, el poate să fie alături de nobil în Armată, poate să poarte arma…
 Chestiunea cu Armata Națională este esențială, să știți. Pentru că Armata Națională este un element constitutiv al Statului-națiune și în momentul în care renunți la Armata Națională este, deja, un semn că statul acela nu mai există. Și nu vorbesc de România. Dacă aș vorbi de România, aș spune un „accident istoric”, dar este ceea ce se întâmplă peste tot. Armatele naționale dispar, sunt înlocuite cu profesioniști. Dar aceste legiuni de profesioniști, „legiuni străine” sau cum vreți să le numiți, nu mai au nimic comun cu națiunea, o fac pe bani.

Radu Tudor:
Vă contrazic. Spun sincer, dacă mergeți cu mine într-un teatru de operațiuni, cum am fost cu Miniștri ai Apărării, însoțindu-i ca jurnaliști, veți înțelege că pentru mulți dintre ei rațiunea de a fi într-un teatru de operațiuni, de a fi veteranul unei operațiuni și de a avea posibilitatea să avanseze în carieră este și o rațiune profesională, nu doar una financiară.

Cristian Pîrvulescu:
Da, dar nu este cetățenească. Sunt de acord că e o meserie. Şi este o meserie riscantă și nu e neapărat foarte bine plătită.

Radu Tudor:
Ne-am dorit să fim în NATO, în procent de 80%, să avem securitate garantată, dar acum ne gândim că sacrificiile s-ar putea să fie prea mari ?!

Cristian Pîrvulescu:
În ce sens „sacrificii prea mari” ?

Radu Tudor:
Pentru că „sunt o armată de mercenari, sunt o armată care, mă rog, nu mai apără…”

Cristian Pîrvulescu:
Să știți că nu toți au renunțat la Armata Națională ! Armata Națională a avut un rol în apariția și democratizarea statelor naționale.

Dinu C. Giurescu:
Da, categoric !

Cristian Pîrvulescu:
Aici sunt niște chestiuni, dacă vreți, de cercetare.

Radu Tudor:
Și în decembrie ’89, și după decembrie ’89, totuși greul a fost pus pe Armata Română.

Cristian Pîrvulescu:
Noi ne gândim la ce se întâmpla acum 200-300 de ani și ceea ce a influențat existența statelor de astăzi. Statele puternice au fost constituite în jurul Armatelor Naționale, care au înlocuit exact aceste armate de profesioniști. De ce armata lui Napoleon era o mult mai combativă decât armata austriacă ? Pentru că era o armată națională !

Video aici




Gheorghita Zbaganu spune:
14 octombrie 2012 la 11:57

Oare ce s-ar fi intimplat in decembrie 1989 daca armata romane era de profesionisti?

Valerius spune:
14 octombrie 2012 la 13:35

În decembrie 1989 Armata Română era formată parţial din profesionişti (cadrele militare – ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari ş.a.), parţial din ne-profesionişti (din militari în termen).

Dar chiar şi profesioniştii erau oameni aflaţi în strânse şi multiple legături cu restul poporului. Mulţi dintre ei aveau familii (părinţi, soţii, copii) şi trăiau în condiţii asemănătoare cu ceilalţi oameni (în deosebire de unii din cadrul serviciile secrete şi de cei din înalta nomenclatură a PCR, care aveau privilegiile lor – „gospodăria de partid”, „bufetul partidului” etc.).

Aşadar „armata de profesionişti” este un termen care trebuie mai bine definit. Armata de profesionişti nu este un rău în sine. Ca în oricare alt domeniu de activitate, şi în armată sunt necesari profesioniştii.

Dar armata poate să devină înstrăinată de popor:

1). dacă este formată exclusiv din profesionişti instruiţi şi educaţi într-o mentalitate de castă, ca fiind o categorie socială supra-pusă poporului şi independentă de popor:
- cu un sentiment exacerbat de reprezentanţi ai unei „elite” (precum în cazul trupelor SS sau al nu ştiu căror „berete” americane);
- cu dispreţ faţă de valorile tradiţionale (dragoste de patrie şi de popor, preţuirea pentru istorie şi strămoşi etc.), dar cu un maladiv interes pecuniar;
- fără familii şi trimişi să presteze serviciul militar în alte locuri decât cele de baştină;

2). dacă este scoasă de sub conducerea, controlul unor reprezentanţi aleşi ai poporului.

Acestea sunt câteva aspecte care pe mine mă îngrijorează.

Constat că ele deja au devenit realităţi:
- armata este formată din lefegii, din oameni care pentru bani şi-ar da şi viaţa;
- aceşti mercenari au un profil psihologic special: pot trage în oameni care nu le-au făcut nici un rău, oameni care sunt pentru ei simple „ţinte”, nu oameni;
- acceptă fără să comenteze ordinul de a ucide de la cel care-i garantează plata;
- conducerea Armatei Române este stabilită pe căi nedemocratice şi este exercitată deja (ca şi în cazul serviciilor secrete) de către factori din afara structurilor statului nostru (NATO etc.). Ministrul Armatei sau şefii serviciilor secrete nu pot fi desemnaţi fără aprobare din afară. Dar mai mult decât aceştia, care pot fi nişte civili (politicieni) ce pot lăsa măcar aparenţa că sunt desemnaţi democratic, cei din vârful structurilor militare propriu-zise sunt executanţii fideli ai factorilor de conducere supra-statali, astfel încât dacă un ministru al Armatei Române ar avea iniţiative ne-conforme cu ordinele din afară, el ar fi imediat pârât la stăpânii din afară, ar fi cel puţin înlăturat din fruntea instituţiei. Să ne amintim ce a păţit ministrul liberal al Armatei, Teodor Atanasiu, pentru faptul că a îndrăznit să vorbească despre retragerea unor trupe române din nu ştiu care „teatru de operaţiuni” aflat sub comandă străină !

6 comentarii:

  1. Nimic nu mai are legatura cu moralitatea in tara noastra, cand este vorba de bani. Banii aduc decat razboaie si multe victime nevinovate. Astazi in timp ce imi actualizam subiectele pe unul dintre site-urile mele, am gasit o imagine care ma cutremurat. O imagine in care un copil este victima a acestui raboi de interese. Imaginea am postato aici: http://e-monden.info/stiri/imaginea-care-porneste-razboiul-la-care-romania-e-obligata-sa-ia-parte/

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Groaznică imagine !

      Ceea ce mă supără cel mai mult când mă gândesc la războaie este faptul că aceia care sunt vinovaţi sunt la adăpost, sunt extrem de bine păziţi, iar oamenii nevinovaţi suportă ororile. Abia după ce curg râuri de sânge suportă consecinţele şi unii dintre cei vinovaţi (cum a fost, să zicem, cazul lui Hitler).

      După 1989, excitaţi de uşurinţa cu care au făcut să se prăbuşească sistemul socialist, alţi demenţi au declanşat seria nenorocirilor militare planetare. Pentru ei milioanele de oameni sunt simple piese pe planşetele lor militare.

      Unde-i Dumnezeu, Daniel ?

      Ștergere
  2. Intr-o societate democratica, parerea mea este ca Dumnezeu nu exista. Fiecare face cum ii dicteaza capul si are dreptul la libera alegere, insa, asa cum si dumneavoastra ne-ati invatat, trebuie sa alegem in asa fel incat sa nu trecem si peste drepturile altora.

    Din pacate acest respect lipseste cu desavarsire in societatea secolului XXI. Oamenii devin aminale, iar alegerile sunt doar instict salbatic.

    RăspundețiȘtergere
  3. Imi cer scuze pentru greseala de mai sus!

    aminale=animale

    RăspundețiȘtergere
  4. România a dus, pînă în 1989, o politică externă justă. Noi am avut relații diplomatice cu ambele Germanii, cu URSS și China, dar și cu Israelul și OEP, atunci cînd alte țări erau doar cu unii sau cu alții. România a militat pentru desființarea simultană a blocurilor militare rivale NATO și Tratatul de la Varșovia. Am fost doritori sinceri de pace și am fost mediatori internaționali. Din acest motiv am fost respectați pe plan internațional.
    Azi, România a devenit vasală SUA. NATO este doar o disimulare a hegemoniei americane. Este limpede că SUA nu pot trăi fără a avea vreun conflict militar undeva în lume. Industria lor de război trebuie să producă și să prospere. SUA vor căuta permanent motive de intervenție militară. Dacă motivele nu vor exista în mod natural, ele vor fi provocate. Este impresia mea bazată pe analiza evenimentelor din ultima jumătate de secol. Cum să accepți ideea ca la sfîrșit de mileniu 20 o țară europeană este bombardată și cu ajutorul fratelui vecin român? Cum să accepți că români mor în Afganistan pentru o cauză care nu este a României? Pe cine apără NATO în Afganistan? Noi, azi, nu avem mai multă securitate, dimpotrivă, suntem mult mai mult expuși unor atacuri teroriste. Că teroriștii ăștia nu atacă niciodată o țară pașnică. Altfel, Elveția ar fi fost făcută ferfeniță pînă acum!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nicolae Ceauşescu s-a făcut remarcat în politica internaţională şi prin apelul constant la respectarea principiilor dreptului internaţional. Era o lume în care, cum ar spune Nicolae Titulescu, prevala "forţa dreptului" asupra "dreptului forţei". Acum predomină "dreptul" forţei.

      ONU a ajuns o instituţie marionetă, care "justifică" abuzurile SUA şi ale acoliţilor lor din NATO. În Consiliul de Securitate se face, deseori, "troc": "Eu nu mă opun la abuzurile tale în zonele care te interesează, tu nu te opui la abuzurile mele în zonele care mă interesează".

      Ștergere