sâmbătă, 14 mai 2011

Iubirea şi vârstele omului

Cu mult înainte de Cel mai iubit dintre pământeni, romanul în care Marin Preda a scris „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, apostolul Pavel, în Întâia Epistolă către Corinteni (13), a subliniat importanţa dragostei în întreaga existenţă umană, a dragostei ca gen, în care se include specia iubirii bărbat-femeie.


Se pare că la Ovidius putem găsi altă opinie: „Dragostea e ridicolă la bătrâneţe”. Dacă dăm crezare clevetitorilor, prin etalarea sentimentelor lor în mass-media, Iurie Darie şi Anca Pandrea au oferit un exemplu în sensul cugetării lui Ovidius. Există, însă, şi opinii care privesc cu simpatie dragostea la vârstă înaintată, inclusiv faţă de partener mult mai tânăr: „Charlie Chaplin şi OanaO’Neil sunt unul din cuplurile cunoscute care, căsătorindu-se, au provocat uimire şi luări în derâdere: ea avea doar 17 ani, iar el – 64, şi divorțase de trei ori. Însă ei au fost destul de puternici ca să nu dea atenție prejudecății sociale. Au continuat în mod înverșunat să-i scoată din fire pe clevetitori, prin căsnicia lor fericită şi reușită, prin copii frumoși şi sănătoși”.
  
Lucian Blaga, filozoful  nostru  poet,  scrie în Trei feţe:

Copilul râde:
 "Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"

 Tânărul cântă:
 "Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"

 Bătrânul tace:
 "Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"


Această reflecţie filozofico-poetică este terminusul cugetării despre relaţia iubire – vârstă sau este doar punctul de plecare al unei alte cugetări pe această temă ?
                Poate că problema pusă nu poate fi rezolvată doar cu raţiunea pură, căci, aşa cum scria Blaise Pascal, gânditorul francez care a cercetat în profunzime universul uman, inima îşi are propriile ei raţiuni, pe care raţiunea nu le cunoaște...

61 de comentarii:

  1. Foarte frumos! O mică bijuterie a unui gen literar pe care mie-e greu să-l numesc,ceva la intersecţia dintre scurt eseu filosofic, aforism, poem în proză.O adevărată încântare!

    RăspundețiȘtergere
  2. Lucrurile nu sunt cum par. Am încercat să exprim gândurile unui om speriat de înaintarea solitară în vârstă, care crede că antidotul ar putea fi iubirea eliberată din chingile raţiunii şi care, în final, reuşeşte doar să fie penibil.

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. @ zefira

    „Nu are ce să caute cuvântul penibil într-o, hai să-i zicem, dizertaţie sinceră pentru iubire.”

    E doar o opinie, opinia dv., exprimată ca judecată categorică. Recunosc, argumentele pe care le oferiţi sunt coerente cu această opinie.

    „Iubirea” este un termen vag (cine nu crede n-are decât să întrebe trecătorii ce este iubirea). Prin asta nu vreau să spun că este rău faptul că nu putem defini riguros iubirea. Dacă am putea defini iubirea precum definim un concept matematic, n-ar mai exista inefabilul, mirajul iubirii, ceea ce ar fi cu adevărat un rău. Îmi asum riscul de a folosi termenul „iubire” fără a-l defini (sau, cel mult, definiţia va fi contextuală).

    Eu cred că „penibil” este un cuvânt care îşi poate avea rostul într-o disertaţie despre iubire. Încerc să argumentez.

    O primă situaţie pe care v-o propun spre reflecţie este acea în care, de exemplu, o femeie bătrână se îndrăgosteşte de un bărbat drăguţ, inteligent şi tânăr. Iubirea ei este pur interioară, nemărturisită, inobservabilă în comportamentul ei. Şi totuşi, când se priveşte în oglindă, când se întreabă ce ar putea oferi acelui bărbat pentru a-l determina s-o iubească, este posibil ca ea să aibă experienţa tristă a penibilităţii iubirii ei. Justificările de felul „iubirea este oarbă” sunt pseudo-justificări, deoarece pur şi simplu scot iubirea din sfera cercetării raţionale. Ar putea spune: „Îl iubesc în tăcere şi nimeni nu-mi poate lua acest drept”. Deja nu mai vorbim de „iubirea oarbă”, vorbim de o încercare de argumentare a „dreptului” de a iubi în tăcere. Dar ceva este un „drept” printr-o convenţie, printr-o regulă. Care este regula prin care acea femeie are dreptul de a-l iubi pe acel bărbat ? Insist, ea nu trebuie să justifice iubirea sa în faţa altor oameni, ci în faţa ei însăşi. Ar putea, de exemplu, să-şi pună problema dacă merită să-l iubească pe acel bărbat, ar putea să se întrebe dacă nu cumva acel bărbat ar trăi iubirea ei pentru el ca neplăcere, ca nefericire şi, în consecinţă, ar putea să se întrebe dacă iubirea care provoacă nefericire celui iubit mai este iubire.

    O a doua situaţie pe care v-o propun pentru reflecţie este următoarea: un bărbat vârstnic, căsătorit, se îndrăgosteşte de o femeie drăguţă, inteligentă şi mult mai tânără decât el. Manifestându-şi iubirea lui „oarbă”, scăpată din cenzura raţiunii, el îi mărturiseşte femeii că o iubeşte. Femeia ar putea avea una din următoarele reacţii.

    (1) Ar putea să-i răspundă că se simte jignită de declaraţia aceea de iubire. Am motive să cred că bărbatul, supus acestui duş rece, ar fi adus cu picioarele pe pământ din stratosfera iubirii lui „oarbe” şi ar trăi dureros penibilitatea situaţiei pe care a produs-o.

    (2) Altă reacţie posibilă ar fi că femeia, ea însăşi victimă a unei săgeţi a poznaşului Eros-Cupidon, intră în jocul iubirii cu acel bărbat. Mă tem că, totuşi, pentru el ar fi inevitabilă trăirea dureroasă a penibilului, de exemplu atunci când ar auzi comentarii răutăcioase cu referire la iubita lui („curva s-a dat la boşorog, căci moşu’ are cont gras în bancă”). Alternativa, întâlnirea în locuri întunecoase, ferite de privirile indiscrete, ar fi de asemenea umilitoare pentru iubită şi, prin aceasta, ar putea declanşa trăirea sentimentului penibilităţii de către bărbat.

    Se pare că Napoleon Bonaparte a spus: „De la sublim la ridicol nu-i decât un pas”. Cred că suntem îndreptăţiţi să spunem şi aşa: „De la sublimul iubirii la experienţa penibilului nu-i decât un pas”.

    RăspundețiȘtergere
  5. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  6. Domnule Valerius,

    Cred că și în viața omului, ca și în natură, sunt patru anotimpuri, primăvară, vară, toamnă, iarnă. Vorbind de ultimul anotimp, de iarnă, un mare bioenergetician rus, Serghei Lazarev, spunea că bătrânețea este un proces de purificare spirituală prin scăderea nivelului aptitudinilor, al calităților, este vorba, după cum spunea Lazarev, de un proces de umilință, iar cei fericiți sunt cei care acceptă acest proces și care se bucură de viața lor așa cum este, deoarece până la urmă orice anotimp are frumusețea lui. Eu, de exemplu, mă simt bine în acest început de toamnă, nu aș vrea să mai nici douăzeci și nici treizeci de ani.

    Cred că omul, indiferent de vârstă, poate iubi din plin oricând, este adevărat, iubirea e mai înțeleaptă mai târziu, mai generoasă decât în primăvara vieții.

    Eu vă văd, prin prisma a ceea ce scrieți ca pe niște oameni tineri, pe dvs. și pe dl.Liviu. Dvs., d-le Valerius, puneți o energie tinerească în demersurile dvs. pentru crearea unei societăți mai bune, mai drepte, mai umane și mai educate, iar dl Liviu, prin hotărârea d-sale, mi-aduce aminte de ilegaliștii plini de determinare din filmele ceaușiste, care în anii ’40 conspirau ca să provoace daune cât mai mari mașinii de război naziste (asta nu că dl Liviu ar face ceva similar!).

    RăspundețiȘtergere
  7. @zefira

    1). „Am eu doar senzaţia sau chiar îmi întindeţi o invitaţie cu scop precis de a cădea în capcana acceptării acestei provocări”

    Nu v-am întins, în mod deliberat, o capcană. Iar dacă discuţia despre iubire şi vârstele omului este o capcană, atunci şi eu m-am aruncat în ea. Am reţinut că „reproşul” dv. nu-i decât o glumă.

    2). „Iubirea este greu de definit, fiindcă nu este un termen, ci este un concept.”

    Cu privire la dificultatea definirii iubirii suntem în acord.

    Cu privire la felul în care gândiţi raportul „termen-concept” am obiecţii. „Termen” este un substitut pentru „noţiune”, preferinţa ştiinţei logicii pentru „termen” fiind justificată prin contaminarea psihologizantă a „noţiunii”. „Conceptul” este gândit ca fiind „termenul” pe care-l gândit ca „summum genus” (= gen suprem, termen pe care nu-l mai includem în sfera altui gen). Cu acest înţeles, „concept” este sinonim cu „categorie”. La extrema cealaltă (din punctul de vedere al raportului dintre sferele termenilor) se află „infima species” (=specia infimă), adică termenul care nu mai are specie. Cu aceste sensuri, de exemplu „clor” este „specie infimă”, iar „element chimic” este „gen suprem” (concept).

    3). [Iubirea] „este un concept care nu are o formă precisă, acea formă mulându-se, dacă mă pot exprima astfel, pe caracterul fiecărui om în parte”.

    Aceasta este o dificultate reală. Ca şi în cazul „fericirii”, ori al „libertăţii”, ori al „frumosului” („nu-i frumos ce e frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”), fiecare om are o trăire individuală, unică, a „iubirii”, pe care tinde s-o impună ca „reţetă” şi celorlalţi.

    4). „ştim prea bine amândoi ce înseamnă sau mai bine zis la ce se referă a fi orb în iubire. Se referă la anumite aspecte interioare, invizibile la o primă vedere de către persoanele îndrăgostite.”

    Obiecţia dv., exprimată într-un mod politicos, este corectă. Într-adevăr, acesta este sensul obişnuit al termenului „iubire oarbă”. Eu am folosit termenul cu un sens special („oarbă” în sensul că „nu vede” de la început penibilitatea).

    5). „în majoritatea cazurilor o femeie iubeşte înainte de orice la un bărbat spiritul lui şi apoi e atrasă de fizic”.

    Mă tem că femeile din acea „majoritate” v-ar acuza că nu aveţi mandat să vorbiţi în numele lor. Îmi pare că gândiţi „iubirea” dintre bărbat şi femeie într-un mod „platonic”, oarecum ca o iubire „castrată”. Cred că, în mod natural, iubirea plenară dintre bărbat-femeie este contaminată, de la început, de atracţia fizică, chiar de nevoia de sex (presupun că e clar că nu vorbim de relaţii incestuoase - mamă-fiu, frate-soră etc.).

    6). „pe de alta mă gândesc că femeile(fără a părea vreo feministă eu însumi, căci nu sunt) sunt mai raţionale, oarecum, în manifestarea iubirii, deoarece au avantajul de a judeca fiecare situaţie în amănunt şi nu în asamblu”.

    Dacă sunteţi femeie, presupun că ştiţi mai multe despre universul feminin decât mine. Dar expresia „eu însumi” mă determină să speculez psihanalitic că vorbesc cu un travestit.

    7). „O femeie care va răspunde că se va simţi jignită de iubirea unui bărbat(indiferent de vârsta, culoarea sau religia acelui bărbat) ori minte, ori nu-i femeie. Nu există compliment mai mare pentru o femeie ca declaraţia de dragoste a unui bărbat!”

    Simplificaţi, aş zice că faceţi chiar confuzii. În opinia mea, nu-i tot una să-i spui unei femei „sunteţi frumoasă, doamnă !” cu a-i spune „te iubesc, femeie !”. Mi-e imposibil să cred că oricare femeie ar simţi plăcerea unui compliment atunci când oricare bărbat i-ar spune „te iubesc !”.

    8). „când femeia răspunde afecţiunii declarate, bărbatul nu are motiv să simtă penibilul comentariilor răutăcioase, pentru simplul motiv că s-a îndrăgostit de femeia respectivă şi nu de lumea care cârteşte.”

    Nu ştiu câţi bărbaţi pot avea puterea lui Charlie Chaplin de a lupta cu prejudecăţile. Îmi închipui că bărbatul vârstnic poate suporta prejudecăţile celor din jur faţă de el, dar îi este greu sau chiar imposibil să suporte prejudecăţile faţă de iubita lui tânără.

    RăspundețiȘtergere
  8. @bogdan

    Era nevoie de intervenţia dv., căci n-am mandat să vorbesc în numele tuturor bărbaţilor.

    Dv. exprimaţi aici idei cuminţele, evitând aspectul fierbinte al iubirii dintre un bărbat şi o femeie între care există o mare diferenţă de vârstă. În aceste condiţii nu pot să spun decât că sunt în deplin acord cu dv.

    RăspundețiȘtergere
  9. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  10. @zefira

    Fiţi liniştită, nu vă desfiinţez nici ca persoană care gândeşte, nici ca ca gen.

    Acum pot să vă divulg un secret. Răutatea (impoliteţea) mea a fost premeditată, căci acum vreau să scriu:

    zefira, te iubesc !

    Nu-i aşa că „Nu există compliment mai mare pentru o femeie ca declaraţia de dragoste a unui bărbat!”, fie el şi un qvasinecunoscut bădăran ?

    RăspundețiȘtergere
  11. D-le Valerius, există un film, Elegy (Elegie), din 2008, cu Ben Kingsley, în care e vorba de o poveste de dragoste de genul celei la care vă referiți. El este profesor universitar și după terminarea unui curs începe o relație cu una dintre studentele pe care le-a avut la curs. Fata,de familie bună, emigrase cu părinții din Cuba, odată cu accederea la putere a lui Fidel.

    Eu citisem anterior cartea care a stat la baza filmului, ”Animal pe moarte”, de Philip Roth. Faptul că citisem cartea și că în fim joacă Kingsley mi-a stârnit interesul pentru acest film.

    RăspundețiȘtergere
  12. @zefira

    Vreau să vă întreb, ce opinie aveţi despre reacţia lui Mircea Badea, din emisiunea lui Mihai Gâdea, faţă de Dominique Strauss-Kahn din episodul în care acesta este acuzat de viol de o cameristă ? În aprecierea mea, Mircea Badea are un coeficient de inteligenţă deasupra nivelului mediu. Totuşi, dacă am înţeles eu, pe M.B. nu-l deranja violul ca viol, ci faptul că violatorul este boşorogul Dominique Strauss-Kahn. Sau a vrut să argumenteze că D. S.-K. este impotent, în sens larg, de a viola o amazoană de origine africană şi că, prin urmare, în acest caz este vorba doar de o înscenare ?

    Mi-e clar că un viol nu se include în sfera termenului (conceptului, în preferinţa dv.) „iubire”.

    În această situaţie vi se pare cu totul nejustificat să pun în conexiune întrebarea mea privind opinia dv. despre reacţia menţionată a lui M.B. şi textul dv. „Dar un tânăr care spune despre unul mai vârstnic decât el că este penibil pentru că iubeşte este automat mai bătrân decât cel despre care vorbeşte. Căci evident este mai bătrân şi mintea lui este obosită fiindcă deşi fiind tânăr biologic îi este greu să priceapă că iubirea nu ţine cont de: vârstă, culoare sau religie :)” ?

    Bună ziua aţi dat, belea aţi căpătat. Una din maladiile mele este aceea de a despica firul în patru.

    RăspundețiȘtergere
  13. Domnule Bogdan,

    Mi-aţi stârnit curiozitatea cu privire la cartea şi filmul menţionate de dv. Nu ştiu dacă voi avea acces la ele. Până atunci, ar fi de bine să prezentaţi pe scurt poveştile respective şi pe larg reflecţiile dv.

    Cred că am mai scris în forumul Pruteanu sau în forumul Ion Nanu despre un film pe care l-am văzut în adolescenţă. N-am reuşit să-l găsesc în internet. Cred că se numea „Procesul profesorului W(eyer ?)”. O studentă se îndrăgosteşte de un profesor universitar bătrân. El stopează asaltului ei erotic. Rănită în orgoliul ei feminin, ea se răzbună înscenând o tentativă de viol. În proces, el pledează… vinovat ! Cuprinsă de remuşcări, studenta mărturiseşte, într-o etapă ulterioară a procesului că violul n-a fost decât în închipuirea ei. Interesantă este şi consecinţa acestui conflict în relaţia profesorului cu soţia lui. Rutina depusă o determinase pe soţie să solicite divorțul. Prin corectitudinea lui soţul o exaspera. În finalul filmului soţia îl întreabă pe profesor dacă tentativa de viol a fost reală. El minte din nou, răspunzând afirmativ. Dintr-odată ea „îl vede cu alţi ochi” şi renunţă la divorţ. Îmbrăţişări şi pupici.

    RăspundețiȘtergere
  14. iubirea nu e nici idee, nici concept, nici nimic. iubirea e pur si simplu satisfactie sexuala. intr-adevar `iubirea` nu tine cont de nimic. organu' sexual masculin nu stie sa faca diferenta intre ce vreti voi, femeie sau barbat, asiatiq sau hispaniq etc. cand esti `indragostit`, si sticla de bere ti se pare atragatoare. Jules Renard scria pt fiul sau `Iubirea: vei iubi, cu alte cuvinte vei dori sa te culci cu o femeie, si o bucata de vreme o sa-ti si placa sa te culci cu ea.` acelasi Renard spunea ca mai obositoare decat `iubirea` este doar prietenia. oamenii vor `mai mult`, dar nu exista `mai mult`, exista doar ceea ce este, si trebuie sa ne resemnam cu ideea ca nu exista `mai mult`. adevarul nu se afla decat in imaginatie, e subiectiv asadar. cel obiectiv dezamageste intotdeauna si de aceea si avem la indemana ratiunea (sau ce vreti voi) pt a-l falsifica. deci `iubirea` nu se afla decat in imaginatie, iar adevarul obiectiv este acela ca iubirea este, in realitate, doar sex. nu-i asa ca dezamageste? exista totusi ceva mai profund decat o legatura carnala (intamplatoare), si anume o legatura in spirit. dar asta, cea din urma, e de domeniul sefe pt cei mai multi. e mult mai confortabila prima alternativa, unde ai certitudinea corporala ca `iubesti`.

    RăspundețiȘtergere
  15. @ Eduard

    Poate că în materie de iubire-ca-sex sunteţi expert (luând în considerare şi siguranţa cu care vorbiţi despre iubire-ca-sex). Eu chiar vă cred.

    Am nedumeriri cu privire la logica dv. De exemplu îmi este greu să înţeleg cum se împacă astfel de enunţuri:
    - „iubirea nu e nici idee, nici concept, nici nimic.”
    - „iubirea e pur si simplu satisfactie sexuala.”

    După mintea mea, dacă iubirea este satisfacţie sexuală, atunci este ceva, nu nimic. Cum adică, satisfacţie sexuală = nimic ?

    Ar fi de domeniul tragic-comic o situaţie în care dv. v-aţi strădui să-i oferiţi satisfacţie sexuală partenerei, iar ea, când o întrebaţi „Ai avut satisfacție sexuală ?”, ar răspunde, deşi a avut satisfacţie sexuală, „n-am simţit nimic !”.

    RăspundețiȘtergere
  16. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  17. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  18. iar dvs pareti a fi expert in logica, asa ca suntem chit. parca va si vad stand cu Inelul Logicii asa, soptindu-i `My preciousssss`. serioasalea acum, nu stiu despre ce logica vorbiti. `iubirea` nu e logica, nu e o ecuatie. viata, in genere, nu e logica, ea nu-si bate capul cu logica omului. are, desigur, logica ei, dar nu e cea a omului. petre tutea, printre altii, spunea, si citez din memorie `totul devine iluzoriu daca-i raportat la adevar`, adica la dumnezeu. altfel spus, nu exista nimic in afara de dumnezeu (sau de constiinta, e totuna). ce va mai spune mintea dvs pretsssioasa?

    ps: credeam ca glumiti in legatura cu badea, dar chiar sunteti serios. pai, in cazul asta, eu sunt un geniu iar hawking un zeu.

    RăspundețiȘtergere
  19. zefira,

    Vă fac o mărturisire, încurajat de faptul că nu aude nimeni ce vorbim: în domeniul cunoaşterii universului feminin eu mă consider la nivelul învăţării alfabetului. Şi nu am speranţa ca, până voi da cotul, să trec într-un ciclu superior de cunoaştere. Opiniile dv. mă ajută să mai cunosc câte ceva despre Femeie. Vă adresez rugămintea de a pune mai presus sinceritatea faţă de stil şi erudiţie (= dacă trebuie să sacrificaţi ceva, nu sacrificaţi sinceritatea). Cred că aşa puteţi fi mai de folos chiar şi altor eventuali cititori ai acestei pagini web. Vă mulţumesc.

    M-aţi convins că sunteţi performantă în detalieri, în surprinderea amănuntelor (şi eu credeam că despic firul în patru !). Dar nu sunt convins că această abordare este specifică femeilor. Iar dacă asta este o realitate, înseamnă că ceva nu-i în regulă la mine (mă refer la tendinţa mea de a despica firul în patru) !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Erată:
      - în loc de ”Şi nu am speranţa ca, până voi da cotul”
      - se va citi ”Şi nu am speranţa ca, până voi da colțul” (= a muri).

      Ștergere
  20. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  21. Domnule Valerius, v-am trimis ceva pe e-mail legat de film. Nu pot să spun mai mult decât ce am spus despre film, pentru că mă tem să nu-i stric farmecul, în caz că ar dori cineva care scrie și/ sau citește aici să-l vadă.

    RăspundețiȘtergere
  22. @Eduard

    M-a bine-dispus tonul glumeţ al ultimului dv. comentariu.

    „`iubirea` nu e logica, nu e o ecuatie.”

    Dacă vreţi ca acesta să fie un reproş, el este nedrept. Eu nu am pretins vreun drept de a formula sentinţe blindate logic cu privire la iubire. Când am scris în finalul articolului meu „Poate că problema pusă nu poate fi rezolvată doar cu raţiunea pură, căci, aşa cum scria Blaise Pascal, gânditorul francez care a cercetat în profunzime universul uman, inima îşi are propriile ei raţiuni, pe care raţiunea nu le cunoaște...” exprimam, în mai multe cuvinte, ceea ce dv. aţi reuşit să exprimaţi în câteva cuvinte: „`iubirea` nu e logica, nu e o ecuatie”.

    Reproşul meu faţă de dv. este însă întemeiat. Chiar dacă nu putem (şi, în fapt, nici nu aş dori) să reducem iubirea la un fenomen raţional-logic, totuşi nu trebuie să abandonăm logica în discursul nostru despre iubire. Nu putem impune iubirii însăşi logica (acelaşi Blaise Pascal scria: „Nu-i poţi demonstra unei femei că trebuie să te iubească”), dar suntem constrânşi să impunem discursului nostru despre iubire exigenţele logicii, altfel comunicarea autentică devine imposibilă. Cu alte cuvinte, în iubire logica este facultativă, dar în discurs (inclusiv despre iubire) logica este necesară. Ce valoare ar avea, de pildă, Symposion al lui Platon (Banchetul sau Despre iubire) dacă n-ar satisface exigenţele logicii ? Ar coborî la nivelul aiurelilor unui bolnav.

    RăspundețiȘtergere
  23. Mulţumesc, domnule Bogdan. Am recepţionat.

    RăspundețiȘtergere
  24. @zefira

    "Hmmm, asta mă face să vă căinez, în eventualitatea cazului unui joc de poker între noi doi."

    În sens propriu, n-am nicio şansă să câştig la poker, pentru simplul motiv că habar n-am de poker.

    Nici în sensul figurat nu sunt performant.

    Nu vă e teamă că, în virtutea obişnuinţei de a juca poker, veţi fi tentată să jucaţi "poker" şi în viaţă, în general, şi în iubire, în particular ?

    RăspundețiȘtergere
  25. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  26. 1). „Vă grăbiţi să trageţi concluzii şi asta vă pune într-o postură, hai să-i zicem, momentan defavorabilă în acest duel ad-hoc!”

    Touché ! Ştiind că de obicei sunt plictisitor de meticulos în exprimare, încercam, aici, să nu vă plictisesc. Sunteţi oaspetele meu (ce nedreptate lingvistică, „oaspete” nu are formă pentru feminin ! Există, în schimb, „musafiră”). Dacă ţineţi morţiş, pot să (vă) caut nod în papură. Dar trebuie să-mi spuneţi că vreţi.

    2). „Dacă vă întreb acuma postura căruia dintre cei doi, toreador sau taur, aţi alege, ce mi-aţi răspunde?”

    Pot să aleg să fiu taurul comunal ? Că nu mă doare gura să spun asta ! Poate m-ar iubi vacile...

    RăspundețiȘtergere
  27. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  28. @zefira

    „Când am pus întrebarea ce postură preferaţi, nu a fost decât ca să văd dacă preferaţi rolul victimei sau al atacatorului”

    Cu puţine excepţii, în viaţa mea matusalemică am fost defensiv. Cred că nu greşesc spunând că şi în domeniul dragostei am fost „defensiv”, adică mai degrabă am fost cucerit decât am cucerit. O fi fost să fiu femeie ? Nu ştiu. E o certitudine însă că n-am avut niciodată nici măcar o vagă dorinţă de a cuceri o femeie în ochii căreia n-am întrezărit cel puţin o părere de interes, de simpatie faţă de mine. Mi-am zis: dacă eu nu exist pentru ea, nici ea nu trebuie să existe pentru mine. Probabil că în această atitudine a mea există mult orgoliu, infatuare.

    Dar din faptul că am preferat să fiu defensiv în loc de ofensiv nu trebuie să înţelegeţi că am preferat să fiu victimă. Pot fi al dracului de combativ în defensivă.

    Despre relaţia iubire – vârstele omului ce mai ziceţi ? Prin această întrebare (vă) caut deja nod în papură.

    RăspundețiȘtergere
  29. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  30. @zefira
    (de ce scrieţi numele cu iniţiala minusculă ?)

    „nu îi putem blama pe cei care se îndrăgostesc fără să ţină cont de diferenţele de vârstă, căci ar însemna să judecăm după canoanele iubirii şi nu după ceea ce unii chiar sunt capabili şi au curaj de a simţi.”

    Argumentul dv. are mai multe slăbiciuni.

    În contextul argumentului, în loc de „canoanele iubirii” ar fi de preferat să spuneţi „canoanele referitoare la iubire”. „Canoanele iubirii” are o ambiguitate, pot înţelege că acele canoane sunt inerente iubirii însăşi, că sunt generate de însăşi natura iubirii. „Canoanele referitoare la iubire” îmi sugerează elaborarea regulilor respective din exteriorul fenomenului iubirii, astfel existând posibilitatea ca ele să fie constrângătoare în raport cu iubirea.

    Operând această substituire, obţinem următoarea idee: dacă judecăm după „canoanele referitoare la iubire” (= reguli pietrificate, rigide, conservatoare, referitoare la iubire – fenomen viu, fluid, inefabil), atunci „îi putem blama pe cei care se îndrăgostesc fără să ţină cont de diferenţele de vârstă”. Din ansamblul argumentului reiese că această alternativă nu este acceptată de dv.

    Cealaltă alternativă, pe care o preferaţi, constă în a-i judeca „pe cei care se îndrăgostesc fără să ţină cont de diferenţele de vârstă” după ceea ce ei înşişi „sunt capabili şi au curaj de a simţi”. Cu alte cuvinte, în locul unui conservatorism pietrificat preferaţi un libertinism de tip „laissez faire, laissez passer”. Din această perspectivă chiar şi pedofilia devine permisă.

    Între aceste două extreme (conservatorismul pietrificat şi libertinismul de tip „laissez faire, laissez passer”) trebuie căutată „aurea mediocritas” (aurita cale de mijloc).

    RăspundețiȘtergere
  31. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  32. Domnule Valerius,
    Am citit articolul dumneavoastră. Mult mai frumos scris şi mult mai incitant decît cele pe teme comuniste (e doar opinia mea) şi vă adresez o întrebare ce poate fi retorică sau nu:
    V-aţi îndrăgostit? Dacă da, sînteţi un om fericit! Dacă nu, atunci, cu siguranţă, ceva fiori sentimentali vă bîntuie şi tot acolo o să ajungeţi. Polemicile nu pot schimba nimic. Nu în cazul inimii.

    RăspundețiȘtergere
  33. Doamnei Sorina

    „V-aţi îndrăgostit?”

    Cred că aveam 16 ani când am văzut „Elena din Troia” (versiunea 1956, regizor Robert Wise). Povestea o ştiam încă din gimnaziu, din „Legendele şi miturile Greciei antice”, a lui N. A. Kuhn. Filmul m-a captivat prin imagini. Aveam şi o fotografie cu Rossana Podestà (Elena) şi Jacques Sernas (Paris). Priveam fascinat timp de zeci de minute chipul „Elenei din Troia” şi nu-i găseam nici un cusur. Eram îndrăgostit de acel chip ?Nu ştiu. Cred că-mi amintesc bine, nu simţeam o dorinţă sexuală, ci mi se părea că am privilegiul de a contempla Frumuseţea Feminină în sine. Nu aveam habar, pe vremea aceea, de teoria platoniciană a Formelor. În urmă cu cel mult un an am revăzut filmul. Parcă era un alt film ! N-am mai avut trăirile de atunci. Mă schimbasem eu…

    Sunt un ciudat. De-a lungul existenţei mele matusalemice mi s-a mai întâmplat să am trăiri de acel fel. Am făcut declaraţii de dragoste cu preţul trăirii penibilului. Cu timpul mi s-a cristalizat un gând: în situaţiile respective mi se părea, în termeni kantieni, că mi-am apropriat Noumenul (Lucrul în sine), când de fapt aveam acces doar la Fenomen (Lucrul în sine subiectivizat, modificat prin imaginaţia, dorinţele, prejudecăţile mele). Sunt un lunatic. Nu întâmplător îmi plac scrierile lui Camil Petrescu.

    Credeţi-mă, nu v-ar plăcea să aveţi mult timp în apropiere un astfel de bărbat. Probabil că nici măcar o clipă.

    RăspundețiȘtergere
  34. @Zefira

    „Iubirea nu-şi poate forma nişte canoane că este un concept”

    1). Faceţi o confuzie între iubirea ca manifestare în planul afectivităţii (acolo unde există emoţii, sentimente, pasiuni) şi conceptul (ideea) de iubire care există în planul gândirii.

    2). „Canoanele referitoare la iubire” sunt reguli elaborate în planul gândirii. Exemplu: „Nu se cuvine ca un bărbat bătrân să iubească o fetişcană”.

    3). Regulile referitoare la fenomenul iubirii pot fi mai mult ori mai puţin adecvate naturii iubirii sau pot fi inflexibile, tiranice, constrângătoare, caz în care merită numele de „canoane”.

    RăspundețiȘtergere
  35. Domnule Valerius, în curând o să apară dl Liviu pe aici și o să vă acuze că sunteți mic-burghez, ca mine. Păi Camil Petrescu? Eu sunt îndrăgostit și acum de ”Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, pe care am avut-o spre studiu în liceu.

    Când te îndrăgostești, te îndrăgostești de Frumusețea Feminină personificată în obiectul dragostei din acel moment (tot aștept să apară dl Liviu și să zică acum ceva cu Lorena Lupu! :)). Totuși, numai o jumătate avem, mie mi s-a dat șansa să dau de ea, am fost un norocos.

    RăspundețiȘtergere
  36. @Zefira

    1). „De ce mă faceţi să mă simt într-o discuţie liberă ca şi cum aş da o lucrare de control? E cumva vreun defect profesional?”

    V-am prevenit că sunt plicticos într-o discuţie gravă. Aţi spus că nu vă deranjează nici dacă vă caut nod în papură.

    2). „de iubit puţini POT. Şi atunci de ce să-i judecăm după nişte canoane ieftine impuse de cei care nu pot iubi.”

    Ideea dv. este seducătoare ca un cântec de sirenă: iubirea este bună în sine, în consecinţă ea trebuie lăsată pur şi simplu să se manifeste, nu trebuie îngrădită prin reguli. Aţi putea da exemple de felul „Romeo şi Julieta cad victime ale unor prejudecăţi care se opun iubirii lor”.

    În realitate lucrurile sunt mai complicate decât ne apar într-o analiză superficială. Este necesară o etică a iubirii, căci iubirea poate lua şi forme maladive, vicioase. Oare Othello n-o iubeşte pe Desdemona ? Nu i-aţi da nici măcar un sfat lui Othello ?

    RăspundețiȘtergere
  37. @bogdan

    „Eu sunt îndrăgostit și acum de ”Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, pe care am avut-o spre studiu în liceu.”

    Dacă într-adevăr sunteţi „îndrăgostit” de Ştefan Gheorghidiu, un ins însetat de iubirea absolută, atunci ar trebui să-l înţelegeţi mai bine pe domnul Florian Liviu. Nu ştiu cum de nu aţi observat că domnul Florian Liviu este o personalitate parcă ieşită din opera lui Camil Petrescu. E un Gelu Ruscanu obsedat de ideea de Dreptate Absolută, Dreptatea fără abateri, fără compromisuri. Deşi vă simpatizează, respinge „spiritul mic-burghez” al dv., după cum respinge şi social-democraţia, căci în toate astea vede breşe în idealul său de Dreptate Socială Absolută. Insistenţa dv. în a-l determina să accepte compromisuri (precum pactul cu religia) îl tulbură. Dacă aţi reuşi să-i face breşă în conceptul său de Dreptate, s-ar prăbuşi precum Gelu Ruscanu („pe unde a intrat guzganul intre şi şoricelul”). Simpatia sa pentru Stalin se explică prin faptul că Stalin îi apare ca omul ferm, cavalerul care apără Dreptatea Socială cu orice preţ, fără compromisuri.

    RăspundețiȘtergere
  38. Comparaţia Florian Liviu, Gelu Ruscanu mă onorează. Da, domnule profesor, da domnule mic-burghez Bogdan, Hitler, cavalerul luptei antibolşevice, mult admirat de domnul Bogdan şi de prietenii săi de blog, spunea undeva cu emfază referindu-se la marxism: "Nu poţi să-i iei omului religia fără să-i pui ceva în loc."

    Dar ca de obicei şi în acest punct Hitler era cel puţin inexact. Marxismul nu-i răpeşte omului religia ci o umanizează, o sileşte să coboare din ceruri pe pământ pentru a se dărui acestuia în forma ei genuină de tămăduire de teamă şi sete de dreptate.

    Da, mi-e sete de dreptate, mi-e tare sete de dreptate!

    Închei cu două versuri memorabile ale Lorenei Lupu, iubita lui Bogdan şi a lui Stalin. Şi din acest motiv, Bogdan îl urăşte pe gruzin.

    De libertate de ţi-e sete
    Mântuirea-i prin soviete !

    RăspundețiȘtergere
  39. Tocmai pentru că nu sunt un mic-burghez, așa cum mai spun în glumă din când în când, preluând eroarea d-lui Liviu (unde s-a mai văzut mic-burghez carte trăiește numai din salariu, locuiește într-un apartament la bloc și nu are mașină?), trebuie să muncesc și nu am timp să răspund acum cum aș dori.

    Totuși, spun doar atâta:

    Deși eu cu dl Bobby suntem pe poziții opuse, se pare, când vine vorba de istoria națională sau cel puțin de o parte a ei, nu am putut să nu remarc replica pe care i-a dat-o d-lui Liviu la cele menționate de d-sa în cadrul postării ”Reflecții politice” și în continuare în comentariilor d-sale din cadrul acestei postări, o replică, după mine, extrem de bine argumentată și susținută. Aici, în replica d-lui Bobby, am regăsit un argument din replica mea, eu necunoscând că de fapt ceea ce am zis eu cu a fost menționat și de Lenin într-un pamflet, respectiv condamnarea terorismului individual.

    RăspundețiȘtergere
  40. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  41. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  42. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  43. D-le Valerius,

    Într-adevăr, am fost acaparat de trăirile intelectualului fin Gheorghidiu. Experiența războiului îl face însă pe Ștefan Gheorghidiu să se detașeze de idealul numit Ela, iubirea absolută la care cu siguranță faceți referire, războiul îi dă maturitate și înțelepciune. Lecția este că nu orice ideal este viabil și merită să te ții cu dinții de el.


    Deși nu aș vrea să-l văd suferind pe dl Liviu, totuși unii dintre noi nu pot să-l vadă pe Stalin ca pe un ideal de dreptate, și aceștia formează, ca să-i zic așa, majoritatea cuminte, printre care ne numărăm și dvs. eu și dl Bobby, de exemplu.

    Pe de altă parte, polemica îl menține în priză pe dl Liviu, mă amuză întotdeauna trucurile scoase din jobenul stalinist al d-sale. Spune d-sa că eu îl mult admir pe Hitler. O asemenea acuzație, reală sau nu, ar fi fost letală în Rusia lui Stalin, așa după cum știm cu toții. Și nu e primul astfel de truc, trucuri care sunt uzate moral și tocmai de aceea sunt atât de amuzante, am citit demult despre ele, manipularea capitalistă prin mass-media deja a ajuns la nivelul de artă.

    Mă mai gândesc că dacă acum ar veni un regim stalinist la noi, eu ca ortodox și mic-burghez și dvs., d-le Valerius,ca deviaționist de la linia dură stalinistă (aceea cu multe victime colaterale, cum bine ați remarcat!) în cel mai bun caz am comenta finețuri camilpetresciene și legate de amor la tăiat de stuf.

    Da, îl ”admir” pe Hitler la fel de mult ca pe Stalin.
    De fapt, acești doi oameni au știut să se înfrățească în 1940, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, să-și împartă Polonia, iar Stalin, în baza acestui pact, să ne fure nouă Basarabia, să fure o parte din Finlanda și să fure cu totul Țările Baltice. Știu, sunt cunoscute astea, dar nu e rău să le mai amintim din când în când.

    RăspundețiȘtergere
  44. ”Insistenţa dv. în a-l determina să accepte compromisuri (precum pactul cu religia) îl tulbură.”

    Dl Liviu dă un citat interesant pe blogul d-sale, o spusă a lui Jack London: "socialismul este aplicarea ştiinţei şi raţiunii în toate sferele activităţii umane”.

    Vedeți dvs., d-le Valerius, mă tem că noi credincioșii vedem mai sus, ceva mai sus de această viziune mai-nainte menționată. Da, există rațiune, există știință, dar de la un nivel încolo îl avem pe Dumnezeu.

    Marxiști dedicați, în aparență, precum Ceaușescu, dădeau semne uneori că nu renunțaseră la credință. Însuși Stalin a dat drumul la credința ortodoxă în timpul celui de-al doilea război mondial, chipurile, avusese o revelație.

    Nu prea e corect așa. Mai bine s-ar schimba doctrina în sensul recunoașterii existenței Divinității.
    Mă tem că marxismul nu va mai putea face abstracție de credință.

    Discutând cu dvs., cu dl Liviu și cu alte persoane, îmi dau seama că resping din ce în ce mai mult ideea de a fi suporterul unui partid, al unei doctrine și că până la urmă, ceea ce cu siguranță îmi rămâne este credința mea ortodoxă, pur și simplu nu mai e loc de altceva. Aici, pentru mine, ceea ce e simplu e și bun. Neutralitatea este singura mea alegere din punct de vedere al simpatiei față de o anumită mișcare. Voi vota însă, uzând de rațiune și de conștiință, în speranța că voi reuși să fac alegerea corectă.

    Până la urmă, a fi suporterul unei doctrine e o misiune grea, iar pericolul de a fi înșelat, dezamăgit, este foarte mare, aici, la noi, în România. Vă deplâng pe dvs., cei care aveți simpatii politice, am mai spus asta, aveți o misiune grea! :). Vă doresc însă succes în activitățile dvs. politice!

    RăspundețiȘtergere
  45. Știți care e culmea,d-le Valerius, am fost supărat pe Dan M, pe Barbarul, de Lexia nu vreau să mai aud, dar dl Liviu are o calitate, nu pot să mă supăr niciodată pe dumnealui. Foarte ciudat.

    La un moment m-a acuzat dl Liviu că patriotismul meu e de paradă. La mine, însă, credința mea, ortodoxă, familia mea și poporul meu, familia cea mare, sunt un tot. Îmi iubesc foarte mult poporul , i-am studiat istoria, îi știu și bunele și relele. Știu că mă înțelegeți, pentru că și dvs., la cum scrieți, se vede că vă iubiți la fel de mult poporul.

    Am fost în străinătate, și înainte să treacă două săptămâni, mă înțepa inima de dor de țară. Și când, după ce treceam de vamă, stăteam din nou cu picioarele pe pământul patriei, eram deosebit de bucuros.

    RăspundețiȘtergere
  46. Răspund cu întîrziere și cumva aiurea față de cursul discuției actuale, dar vreau să precizez că dacă sînteți un lunatic, sînteți, mai degrabă, un Ladima, nu un Gheorghidiu. Și unul din ăsta, un Ladima, un ingenuu, un neadaptat, un cunoscător și necunoscător al femeii, am lîngă mine de vreo 14 ani!
    "Patul lui Procust" mi se pare de departe cel mai reușit roman de dragoste al lui camil Petrescu, după cum "Suflete tari" e o piesă de teatru mai frumoasă decît ""Jocul ielelor".
    Reluarea de către Camil Petrescu a scenei din "Roșu și Negru" a lui Stendhal, în care se înfiripă o dragoste adeevărată între Julien Sorel și Madame de Renal, capătă un farmec deosebit datorită Ioanei Boiu care seamănă mai degrabă cu Mathilde de la Mole.
    În orice caz, acest Camil Petrescu era un om foarte diferit față de personajele imaginate sau nu, după cum putem citi în "Jurnalul" lui Sebastian, altă carte cu fior liric și erotic excepíonal!

    RăspundețiȘtergere
  47. @Zefira

    „Ce anume ne dă dreptul să spunem cine are voie să iubeaAscă pe cine?”

    Nu uitaţi că noi, oamenii, suntem fiinţe sociale. Suntem oameni tocmai prin faptul că am avut şansa de a ne fi născut în societatea omenească, de unde ne-am asimilat un sistem de valori: ştiinţifice, morale, estetice, religioase, economice, politice etc. Dacă noi doi n-am fi avut această şansă, precum acei copii care au trăit printre animale, acum nici măcar n-am mai fi putut comunica aici.

    Aşadar judecăţile noastre de valoare au o determinare obiectivă din partea sistemului de valori al societăţii. De exemplu, în baza unor cunoştinţe ştiinţifice medicii nu recomandă căsătorii între oameni care sunt rude de sânge apropiate. Asemănător, oamenii exprimă judecăţi cu privire la relaţii de iubire din perspectiva unor principii ale moralei societăţii respective ("Nu se cuvine ca o femeie bătrână să iubească un flăcăiandru").

    Desigur, ca orice realizare omenească, morala nu este perfectă. În ciuda acestei imperfecţiuni, viaţa într-o lume morală este de preferat în locul vieţii într-o lume amorală, cum este lumea animalelor.

    Problemele morale nu sunt uşoare, ele au constituit substanţa unor mari opere literare. De exemplu Agamemnon, erou al Iliadei, se confruntă cu un conflict al datoriilor morale: să-şi facă datoria de comandant al aheilor, sacrificându-şi fiica, pe Ifigenia, pe altarul zeilor, pentru a obţine de la zei vânt prielnic în pânzele corăbiilor, dar încălcându-şi datoria de părinte, sau să-şi îndeplinească datoria de părinte, protejându-şi fiica, dar încălcându-şi datoria de comandat.
    Confruntarea cu problemele morale duce uneori la reformarea moralei însăşi.

    RăspundețiȘtergere
  48. @Zefira

    „Othello nu a iubit-o pe Desdemona, ci a iubit mai mult iubirea lui faţă de o persoană diferită de el”

    Cine vă dă dreptul să judecaţi iubirea lui Othello pentru Desdemona ? „Şi pe ca(re) criterii?”. Sper că înţelegeţi rostul întrebărilor mele: uneori facem reproşuri altora pentru greşeli sau „greşeli” pe care noi înşine le facem.

    RăspundețiȘtergere
  49. @bogdan

    Probabil că dv. nu conştientizaţi cât de mult se aseamănă, în fundamentele lor motivaţionale, poziţia dv. cu poziţia domnului Florian Liviu. Şi domnul Liviu, şi dv. sunteţi animaţi de iubirea de oameni. Şi domnul Liviu, şi dv. gândiţi că această iubire de oameni vă îndreptăţeşte să faceţi bine oamenilor chiar cu forţa.

    Domnul Florian Liviu scria într-un comentariu la articolul meu „Captivi într-o lume hâdă”: „Raţiunea trebuie să triumfe chiar dacă cei mulţi i se vor opune deoarece nu-i înţeleg cu claritate scopurile sau sunt manipulaţi de forţele reacţiunii”.

    Dumneavoastră, deşi uneori susţineţi contrariul („A nu se înţelege că vreau să impun cuiva calea mea, de care sunt însă fericit că o am.”), în fapt, de pe poziţia dv. de ortodox , afişaţi o aroganţă gnoseologică („noi credincioșii vedem mai sus, ceva mai sus de această viziune mai-nainte menționată”) şi credeţi că sunteţi îndreptăţit să sugeraţi modificări de esenţă ale doctrinei marxiste: „Mai bine s-ar schimba doctrina în sensul recunoașterii existenței Divinității.”

    RăspundețiȘtergere
  50. Doamnă Sorina,

    Scrieţi: „Și unul din ăsta, un Ladima, un ingenuu, un neadaptat, un cunoscător și necunoscător al femeii, am lîngă mine de vreo 14 ani!”

    Asta îmi dă mai mult curaj, atât în scrierea unor gânduri personale în acest „blog”, cât şi în viaţă, în general. Şi sunt invidios pe Ladima al dv.
    Vă mulţumesc şi pentru interesantele consideraţii estetice-etice referitoare la Camil Petrescu şi la scrieri ale lui.

    Vă rog, când mai aveţi timp, mai veniţi pe aici.

    RăspundețiȘtergere
  51. Domnule Valerius, mi-ar părea bine să am siguranța că dl Liviu iubește la fel de mult oamenii ca mine, că luptă din cauza lor și că nu este condus în lupta lui de considerente care au mai puțin legătură cu această iubire.

    Cât privește poziția ortodoxă, aceea legată de cunoaștere, asta este, alta nu am, ca să fac o glumă. Însă, niciodată nu aș condamna pe cineva că nu îmi îmbrățișează credința, cu o singură excepție – neoprotestanții – aici am aceeași poziție față de ei pe care a avut-o și Iosif Visarionovici. Oamenilor ăstora le lipsește efectiv patriotismul, nici nu mai știi ce sunt.

    Domnule Valerius, eu am venit cu o propunere, oricine poate să vină cu o propunere dacă el crede că aceasta ar aduce o îmbunătățire a situației actuale. Dvs. sau altcineva care este marxist poate sau nu să fie de acord cu propunerea mea, să o accepte sau să o respingă. Însă, eu nu cred că e o propunere rea. Dacă ne referim la alți doi marxiști pe care îi știu de pe net și la poziția lor față de credință, domnii Bobby și Liviu, dl Bobby susține, de exemplu, că este ortodox și marxist, iar dl Liviu a făcut în ultima postare, cred, o apologie a teologiei eliberării din America de Sud, care este un marxism catolic. Reamintesc încă o dată că mulți demnitari comuniști de frunte de la noi au dat semne că au rămas credincioși, iar cei doi Ceaușești nu au făcut excepție, să ne amintim de înmormântarea cu popi pe care a făcut-o El părinților lui sau de faptul că se spune că Ea avea mereu o iconiță în portofel.

    În fine, decât o asfel de ambiguitate, mai bine ceva clar, o acceptare a existenței Divinității.

    RăspundețiȘtergere
  52. Eu nu mă consider superior unui ateu sau agnostic pentru că sunt ortodox. Unul din cei doi mai buni prieteni ai mei, ne cunoaștem practic de când am început să conștientizăm cât de cât lumea exterioară, de pe la vreo 5 ani, este ateu.
    Știu însă că prietenul meu ar trece prin foc pentru mine, așa cum și eu aș trece pentru el. Omul contează pentru mine, nu credința sau lipsa credinței lui.

    Din păcate, există această excepție, cu neoprotestanții. În general, li se spală creierul și se transformă în ceva care nu este în regulă, ei nu mai sunt nici români, nici oameni de omenie, ei știu doar de cei din secta lor și cam atât.

    RăspundețiȘtergere
  53. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  54. Zefira,

    Mă întrebaţi: „Ce spuneţi dumneavoastră de cazul în care un subiect suferă două iubiri paralele?”.

    Spun că mi-e imposibil să iubesc simultan două femei, cu atât mai puţin să le iubesc cu aceeaşi intensitate. Una dintre iubiri este „dezactivată”, cel puţin pentru o perioadă, posibil pentru totdeauna.

    RăspundețiȘtergere
  55. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  56. Am preferat să spun ceea ce simt, în loc să formulez judecăţi generale cu privire la oricare "subiect care suferă două iubiri paralele".

    Dacă insistaţi să "concep" astfel de "posibilităţi", iată ce-mi trece prin aparatul concepător: de ce două iubiri şi nu nouă ? De ce nouă şi nu nouăzeci şi nouă ?

    RăspundețiȘtergere
  57. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  58. Nu înţeleg de ce vă supăraţi pe mine !?

    Eu nu contest cocoşului dreptul de „a iubi” zecile de găini din ogradă. Spun doar că eu n-am avut experienţe de felul „iubirilor paralele”. Şi fac un fel de calcul elementar: cu cât sunt mai multe fiinţele iubite simultan, cu atât mai slabe sunt sentimentele, încât la un moment dat te întrebi dacă alea mai sunt sentimente de iubire.

    Dacă aveţi experiențe în care aţi fost „subiect care a suferit două iubiri paralele”, atunci instruiţi-mă şi pe mine… V-am spus că sunt analfabet în materie de cunoaştere a universului femeilor.

    RăspundețiȘtergere
  59. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  60. Pentru Zefira

    Vă rog să mă iertaţi pentru întârzierea răspunsului; nu „gestionez” bine comentariile.

    1). „Uitaţi cea mai elementară regulă într-o discuţie:"persoanele de faţă se exclud".

    Ce-i asta, o glumă ? Dacă ne excludem reciproc, atunci ce fel de dialog mai facem ?

    2) „Şi ce vrreţi să spuneţi cu:"Şi fac un fel de calcul elementar: cu cât sunt mai multe fiinţele iubite simultan, cu atât mai slabe sunt sentimentele, încât la un moment dat te întrebi dacă alea mai sunt sentimente de iubire."? Adică, dacă un părinte are 4 copii îi iubeşte mai puţin pe fiecare şi sentimentele lui sunt slabe decât ale unui părinte care are un singur copil? Logica dumneavoastră pare bătută strict după canoane şi urmează cursul rigid al legilor impuse de alţii.”

    Dificultatea comunicării noastre este determinată de faptul că premisele dv. sunt diferite de ale mele. În deosebire de mine, dv. identificaţi sentimentul de dragoste faţă de copii (=fiică, fiu) cu acela faţă de iubit, respectiv iubită. Eu le trăiesc altfel, le trăiesc diferit. Pot să iubesc în mod egal, fără diminuarea intensităţii sentimentelor, zece copii ai mei, dar, dacă aş avea un harem, nu le-aş putea iubi în mod egal pe toate acele femei, intensitatea sentimentele mele ar fi invers proporţională cu numărul femeilor din harem, iar una dintre ele ar fi cea mai iubită. Mai bine spus, pe una aş iubi-o, iar cu celelalte aş avea doar relaţii sexuale.

    3). „Mă scuzaţi deci. Se pare că am greşit blogul. Aici se discută doar ceea ce e convenabil şi admis de marea...majoritate. Din păcate iubirea este un concept şi nu un termen. Are numeroase faţete. Dar cu siguranţă nu are limite. Şi nu e nimeni să ne spună că iubirea ţine de aici şi până aici. Dacă o limitaţi ca şi convenienţă cât de uşor o limitaţi ca şi intensitate?”

    Dacă nu vă (mai) place discuţia, spuneţi-o deschis, nu inventaţi pretexte. În opinia mea, dv. aveţi o concepţie încremenită.

    De exemplu, nu renunţaţi la prostia „iubirea este un concept şi nu un termen”. Dacă asta nu este o prostie din punct de vedere logic, atunci eu sunt un impostor ca profesor de logică.

    Şi continuaţi să confundaţi discursul despre iubire cu sentimentele de iubire. Eu n-am nicio reţinere în accepta că dv. puteţi iubi, simultan şi în mod egal, mai mulţi bărbaţi, deşi acest tip de trăire nu poate fi generalizat. Dar nu pot accepta ca fiind corecte, la nivelul discursului despre iubire, abaterile de la logică. Sentimentele sunt individuale, logica este general-umană.

    RăspundețiȘtergere