miercuri, 23 decembrie 2009

Scrisoare deschisă către Preşedintele României, domnul Traian Băsescu

(Această scrisoare a apărut iniţial - 21.12.2006 - în forumul www.pruteanu.ro ) DOMNULE PREŞEDINTE, (I) Subsemnatul, Valeriu Stănescu, vă adresez, cu respectul cuvenit instituţiei pe care o reprezentaţi şi milioanelor de cetăţeni care v-au votat pentru a fi Preşedintele României, această scrisoare deschisă, ca reacţie a mea, în calitate de cetăţean, la „DISCURSUL preşedintelui României, Traian Băsescu, prilejuit de Prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Parlamentul României, 18 decembrie 2006)”. Probabilitatea ca dv. să citiţi această scrisoare este foarte mică, dar sper că oameni din jurul dv., plătiţi şi cu bani de la mine, vă vor prezenta câteva idei. M-am născut şi format ca om în regimul pe care l-aţi condamnat. Am urmat cursurile unei facultăţi în care „concepţia despre lume şi viaţă” era concepţia marxist-leninistă, cursuri pe care le-au absolvit, de asemenea, domnul Vladimir Tismăneanu şi alţi anticomunişti zeloşi de azi. Nu am fost un profitor al regimului antedecembrist, nu am fost informator al securităţii, nu am săvârşit crime, abuzuri, inclusiv din cele cu motivaţie politico-ideologică. Evenimentele din decembrie 1989 m-au surprins ca profesor suplinitor, angajat cu anul. Noul regim mi-a oferit posibilitatea accederii, prin concurs, la demnitatea de profesor titular, de a-mi exprima, în mod liber, opiniile, demnitate pe care nu o speram nici în cele mai optimiste gânduri ale mele din epoca anterioară. Am aderat la PCR din convingere, nu pentru a obţine butelie de aragaz sau alte avantaje, precum alţii, deveniţi ulterior anticomunişti. Mă consider, în continuare, un om cu opţiuni marxist-comuniste. (II) În Discursul dv. declaraţi: „Am citit cu mare atenţie Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot condamna regimul comunist”. Mie-mi sună ca replică a lui Pilat din Pont: încercaţi să plasaţi parte din răspunderea dv. pe umerii membrilor comisiei. Domnule Preşedinte, vă declar că eu consider această „analiză” şi această „condamnare a comunismului” cu nimic mai drepte decât înscenarea care a rămas în istorie cu porecla de „’procesul’ de la Târgovişte”. Din nefericire, dv. v-aţi asumat rolul preşedintelui care a pronunţat sentinţa nedreaptă. Despre Nicolae Ceauşescu, în folclorul acestui popor iertător, se spune că a fost o victimă a dezinformării de către cei care erau plătiţi bine pentru a-l informa. Mă tem că domniei-voastre istoria scrisă ori nescrisă nu-i va oferi această scuză. Căci cine a desemnat comisia pe ale cărei concluzii vă fundamentaţi sentinţa ? Din întâmplare aţi ales ca membri ai comisiei oameni care urăsc doctrina comunistă şi, în consecinţă, nu pot formula judecăţi cu suficientă obiectivitate ? Sunt în acea comisie oameni care pot fi eficienţi în planul speculaţiei teoretice, filozofice, dar care ridică grave semne de întrebare cu privire la buna-credinţă a lor, prin acrobaţiile ideologice pe care le-au făcut. De exemplu, domnul Vladimir Tismăneanu scria, în Revista de filozofie nr.1/1978, pp. 72-73: "Am contrapune acestor afirmaţii cvasi-hilare o simplă întrebare: proletariatul descris de Engels în 'Situaţia clasei muncitoare din Anglia', acea clasă socială fără milă supliciată într-un deloc imaginar stat burghez (subl.m. - V.S.), avea nevoie oare să fie postulat sau fantasmat ? Dar nu aici se află inima problemei: este cazul mai degrabă să atragem atenţia asupra tendinţei „noii filozofii“ de a înlocui realităţile cu mituri, de a învălui în loc de a dezvălui, de a mistifica în loc de a demistifica“. (III) Aţi declarat: „Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă şi încheiat tot prin violenţă. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască în minciună şi frică”. Este adevărat ceea ce spuneţi cu privire la instaurarea prin violenţă a „comunismului”. Dar constrângerea, „exproprierea” le-au simţit mai ales cei care aveau ceea ce putea fi obiect de expropriere, mai puţin cei care nu aveau decât „lanţuri”, cum se exprimă Marx, sau „praful de pe tobă”, cum se exprimă românul. Dacă veţi reflecta mai atent, veţi admite că teoria şi practica numite comuniste au apărut în sânul societăţii capitaliste, care dădea vizibile semne de îmbolnăvire, de disfuncţii. Povestea că experienţa comunistă a fost un fel de hipnoză, de spălare a creierilor a sute de milioane de oameni, poate fi pentru copiii de după 1989, dar nu ar rezista în faţa bunicilor şi părinţilor mei, oameni care s-au spetit muncind, dar nu au putut agonisi pe cât să trăiască omeneşte în istoria „modernă” de care vorbiţi. Apariţia comunismului, în lume, a avut o determinare obiectivă în injustiţia socială a capitalismului, în paupertatea unor mase de oameni. A nu se neglija faptul că apariţia acestui concurent a fost benefic pentru capitalismul însuşi, căci l-a determinat să capete „faţă umană”. Aceste considerente trebuie să ne determine să judecăm comunismul împreună cu cel care l-a generat, capitalismul. A nu proceda astfel, a condamna doar comunismul, înseamnă a exprima judecăţi din perspectiva privilegiaţilor capitalismului şi a ignora situaţia celor nedreptăţiţi de acea societate. Prin urmare, declaraţia dv. nu poate avea o întemeiere cu adevărat istorică şi nu poate exprima toate punctele de vedere existente în popor. (IV) Spuneţi: „Avem datele necesare condamnării fără drept de apel a regimului comunist din România”. Este o expresie pe care o apreciez pozitiv, pentru sinceritatea ei. Aşa e, domnule Preşedinte, într-un pseudo-proces al comunismului, decât o pseudo-apărare, precum cea din „’procesul’ de la Târgovişte”, e de preferat o „condamnare fără drept de apel”, ca să rămână, în istorie, drept dovadă a erorii politice pe care v-aţi asumat-o. (V) Decretaţi: „România a suferit consecinţele aplicării dogmelor leniniste: industrializarea forţată, întemeiată pe un model economic vetust, care favoriza industria grea; lichidarea proprietăţii private, asociată cu politica brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor tradiţionale în numele unei false modernizări sociale”. Şi eu îi condamn pe comunişti: într-o ţară ca o păşune (ţară „eminamente agrară”), sadicii comunişti au venit cu „industrializarea forţată”, presupunând eforturi uriaşe, sacrificii; încaltea să fi făcut şi ei o industrializare cam ca un balet graţios. Culmea, industrializarea era şi „vetustă”. Mare prostie a comuniştilor, cum de nu le-a trecut prin minte să creeze o industrie de calculatoare, ceva softuri, încât să moară de ciudă Bill Gates. Mai departe: „lichidarea proprietăţii private”. Adevăr grăit-aţi, iar cei mai nemulţumiţi au fost şi cei mai mulţi, căci comuniştii le-au luat „praful de pe tobă”; „nimicirea valorilor tradiţionale în numele unei false modernizări sociale”. Iarăşi aveţi dreptate, i-au luat de la coada vacii şi i-au dus în Bucureşti, să se plimbe cu metroul. (VI) Da’ mă bucur că au venit capitaliştii dv. şi au îndreptat lucrurile: au lichidat industria făcută cu forţa; au restituit, celor în drept, palatele, moşiile, pădurile, agonisite de ei, pe vremuri, în mod cinstit, muncind cu braţele altora, şi au alungat sărăntocii, puturoşii care se aciuaseră în timpul comuniştilor pe acolo; cele rămase (inclusiv resursele naturale) au fost „privatizate”: o parte din ele au revenit celor care s-au smintit muncind să dărâme ceea ce construiseră cu forţa comuniştii, altă parte a fost făcută cadou străinilor, căci de unde să aibă nea Gheorghe atâta bănet încât să cumpere fabrici, pământuri, păduri, luciu de apă ? Or, planurile cincinale de realizare a privatizării trebuiau îndeplinite şi chiar depăşite. Nea Gheorghe a trecut la agricultura modernă, de tip omul şi pogonul, dotat până în dinţi cu cal, căruţă şi revenit la „valoarea tradiţională” a paparudelor. În concordanţă cu privatizarea asta, care a eliberat marea parte a românilor de grija de a mai avea proprietăţi, s-a bătut în cuie constituţionale afişul: „statul garantează proprietatea”. (VII) Spuneţi în Discurs: „Menţionez aici acţiunile constante de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi acţiune liberă: (…) arestările şi prigoana în rândurile muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977”. Domnule Preşedinte, îmi spulberaţi orice picătură de umor. Nu mai le răscolesc pe alea vechi (cu Lupeni ’29 ş.cl.), dar îmi aduc aminte de binefacerile capitaliste recente, revărsate asupra minerilor. Chiar îi consideraţi tâmpiţi pe oamenii ăia ? Aveţi mandat să vorbiţi în numele lor ? Chiar credeţi că ei au uitat că cineva a oprit trenurile, în această ţară „democratică”, în care este permisă circulaţia liberă a persoanelor, atunci când ei veneau spre Bucureşti, pentru a spune ceea ce credeau că trebuie să spună şi, în consecinţă, i-au ajuns bravii jandarmi şi le-au făcut un plăcut şi gratuit masaj ? Aveţi curaj, precum Ceauşescu în momentul 1977 la care v-aţi referit, pentru a merge, fără vânjoşii dv. flăcăi, în mijlocul minerilor şi a le povesti cum i-aţi eliberat dv. şi ai dv. din dictatura ceauşistă a muncii, bine retribuită, în mină, şi cum le-aţi oferit binefacerile capitalismului ? Domnule Preşedinte, a fi moral nu este un lux ! (VIII) „Partidul a fost creierul sistemului represiv”. Domnule Preşedinte, dv. folosiţi judecăţi universale la fel de nedrepte precum cele ale comuniştilor setoşi de sânge („burghezia, duşmanul poporului”). Partidul pe care-l acuzaţi a constat din vreo 3 milioane de oameni. Din partidul acela aţi făcut parte şi dv. şi eu. Dacă dv. ştiţi că aţi fost în „creierul sistemului represiv”, dreptul dv. să vă autocondamnaţi, dar nu-i condamnaţi, în bloc, pe cei 3 milioane de membri ai PCR. În orice caz, consider că m-aţi nedreptăţit prin aprecierea dv. pătimaş-globalizantă. Nu pentru acest fel de judecăţi v-au ales Preşedinte milioanele de oameni, printre care şi foşti membri ai PCR. (IX) „Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal”. Sistemul „comunist” s-a prăbuşit. A fost foarte „ajutat” să se prăbuşească. Ca şef al statului, puteţi spune multe, mai ales că invocaţi biblia numită „Raport”. Dar cu privire la ilegitimitatea regimului respectiv am îndoieli. Legitimitatea nu o conferiţi dv. şi cei care sunt alături de dv., legitimitatea unui regim politic o stabileşte poporul, în întregul lui. În decembrie 1989 nu s-a organizat un referendum, pentru a consulta poporul cu privire la drumul care trebuia urmat. Opinia mea este că majoritatea oamenilor dorea înlăturarea dictatorului şi a clicii lui, dar nu schimbarea regimului politic. Puteţi să nu mă credeţi, căci mă întemeiez pe presupuneri, dar nici dv. nu aveţi alte premise decât propriile dv. presupuneri. Mai degrabă, rezultatele unui sondaj recent, scăpat „nearanjat”, par a sprijini presupunerea mea. Dv. folosiţi frecvent practica aceasta, foarte gravă, de a vorbi, de a decide în numele poporului în probleme foarte importante, dar fără a consulta poporul. Vă sunt dator cu un exemplu, vi-l ofer: angajarea trupelor noastre în războiul din Irak. Dacă nu sunt dezinformat (dacă sunt, vă rog să mă iertaţi), vă faceţi vinovat şi de renunţarea la plata datoriilor Irakului către România. Nu era vorba de moştenirea dv. de la părinţi, ci de un drept al poporului român. (X) „Afirm necesitatea adaptării Raportului Final pentru obiective cu caracter didactic (un manual despre dictatura comunistă din România) care să fie predat în învăţămîntul mediu”. Domnule, dv. chiar nu vă daţi seama de gravitatea consecinţele celor declarate ? Nu conştientizaţi că vreţi să politizaţi şcoala, că vreţi reintroducerea învăţământul politico-ideologic, privit „în oglindă”, că vreţi să îndoctrinaţi tineretul ? Eu sper că mai există oameni raţionali în conducerea învăţământului românesc, pentru a preţui, mai mult decât fotoliile respective, sănătatea şcolii. (XI) „După 17 ani de la revoluţia din 1989, nici un partid din România nu trebuie să urmărească politizarea actului de condamnare a comunismului”. Aţi făcut-o dv. cu asupra de măsură, încât nu mai e nevoie de altă politizare. (XII) „Pe de altă parte, nu trebuie să dăm dovadă de aroganţă istorică”. Ba, să-mi fie cu iertare, eu, în discursul dv., tocmai am văzut un discurs al Lui Dumnezeu către noi, muritorii. (XIII) „Trebuie să recunoaştem că mentalităţile comuniste continuă să influenţeze societatea românească”. Da, domnule Preşedinte, aveţi dreptate. Dar nu pricepeţi că aceste mentalităţi se menţin nu prin tancurile sovietice, nu prin instituţiile coercitive („partidul – creier al sistemului represiv”, „securitatea” etc.), ci pur şi simplu prin faptul că oamenii nu sunt idioţi, că au, încă, memorie, că fac comparaţii, că-şi amintesc şi lucruri bune din vechiul regim, pe care dv. le ignoraţi într-un mod care ne ridică întrebări, ne fac neîncrezători în buna-credinţă a dv. ? Declar că eu însumi nu m-am dezbărat de mentalităţile comuniste, chiar cred că ar fi nevoie de un partid comunist al unor oameni curaţi, ca un partid cu drepturi şi obligaţii egale cu ale celorlalte partide. Un astfel de partid ar fi adevărata opoziţie, căci celelalte partide cântă, toate, oda proprietăţii private, a individualismului exacerbat, a concurenţei cu manifestări de junglă, a „libertăţii vulpii în coteţul cu găini”. Sper că nu voi fi linşat, sau „ajutat” să mor (precum Virgil Zbăganu), pentru că îndrăznesc să exprim aceste gânduri. Am luat în serios ceea ce spunea, încă în vechiul regim, unul dintre cei nedreptăţiţi în Raportul comisiei, Adrian Păunescu: libertatea în vitrină este un nonsens, ea există cu adevărat doar dacă şi în măsura în care o exerciţi. (XIV) Domnule Preşedinte, Am spus, cu sinceritate, gândurile mele provocate de discursul dv. din Parlament. Tot sincer vă spun că-mi este teamă, căci trăim într-o societate care merge cu ghilotina înainte, într-o epocă a răzbunărilor, a dispreţului şi intoleranţei faţă de opiniile divergente. Mulţi care-şi zic democraţi aplică politica pumnului în gură, a etichetărilor, a condamnărilor în bloc, „fără drept de apel”, fără să înţeleagă că democraţia înseamnă respect pentru pluralismul opiniilor, pentru dialog de idei şi nu manifestări atavice. Sunt preţuiţi doar cei care aplaudă puterea, nu se conştientizează că benefică pentru putere este critica obiectivă, cu bună intenţie. Pe Ceauşescu nu l-au omorât gloanţele de la Târgovişte, ci aplauzele şi ovaţiile. Ceauşescu a fost, la început, un pui de şarpe, dar a devenit, ca dictator, balaur cu şapte capete, fiind hrănit cu aplauze şi ovaţii. Închei, dorindu-vă mintea românului cea de pe urmă, pentru ca acest popor să trăiască bine, aşa cum i-aţi promis. Valeriu Stănescu