O problemă morală: a fi solidar cu puterea politică sau a fi solidar cu masele de protestatari ?

Acesta este al doilea articol pe care l-am propus spre publicare în CriticAtac. Fără succes. Va fi şi ultimul. Cum ar zice Nea Gogu, marele filozof al zilelor noastre: Asta este !

I). Premisele mele sunt următoarele:

1). Toţi cei care au exercitat puterea politică după 1989 au guvernat ţara conform directivelor primite de la oligarhia financiară mondială. 

          Rezultatele: cea mai mare parte a avuţiei naţionale (capacităţi de producţie industrială, resurse ale subsolului, sistemul bancar, peste un milion de hectare de pământ etc.) nu mai aparţine românilor. Poruncile recente cer cedarea ultimelor companii care mai aparţin statului român. Mai multe companii de stat vor fi privatizate, conform acordului cu Fondul Monetar International, iar alte 15 companii vor avea management privat, începând din 2012. Controlul monedei naţionale nu ne mai aparţine, este atributul Băncii Centrale, care nu mai este Naţională, ci „independentă” de poporul român. Independenţa şi suveranitatea statului sunt vorbe goale în Constituţie, fără corespondent în realitate. Trăim din vânzarea la preţuri de plâns a ceea ce ne-a mai rămas din avuţia naţională şi din împrumuturi de la Cămătarii Lumii. 

          În curând, cum spunea poetul, vom fi „în ţara noastră slugi”, vom fi „cerşetori la noi acasă”, adică vom fi un popor fără ţară. Situaţia Greciei este un avertisment. Cuţitul la os ne va ajunge cu adevărat când nu vom mai avea ce vinde şi când va trebui să plătim datoriile către Cămătari. Plata unei datorii de doar 11 miliarde de dolari a adus poporul în stare de disperare, determinându-l să se răscoale contra guvernanţilor de atunci. O datorie de peste 100 miliarde de euro pentru un popor fără ţară va fi, probabil, crucea răstignirii lui.

2). Cei care exercită în prezent puterea politică se dovedesc a fi cei mai performanţi în guvernarea împotriva poporului. 

          Dispreţul şi antipatia acestor guvernanţi faţă de propriul popor se manifestă nu doar în deciziile care configurează un autentic genocid, ci şi în declaraţiile lor umilitoare pentru întregi categorii socio-profesionale. Există numeroase dovezi, inclusiv înregistrări video. Despre premierul Boc se ştie că este doar un robot care execută, fără probleme de conştiinţă, comenzile antipopulare primite direct de la Cămătari ori prin intermediul lui Băsescu. 

          Foarte probabil că nu există un alt conducător în toată istoria românilor care să fi atras asupra lui mai multă ură decât Traian Băsescu.

          Există o frază, rostită în discursul său din timpul ceremoniei în care Cristian Diaconescu a fost învestit în funcţia de ministru al Afacerilor Externe, din care reiese opinia lui despre nemulţumirile oamenilor din această ţară şi, de asemenea, care este motivaţia supremă a politicii pe care o promovează:

„Se observă o veselie a demolării. Probabil reuşita, recunoscută internaţional, deranjează pe foarte mulţi”.

          Pentru sarcasticul Preşedinte al României, protestele oamenilor faţă de experimentele la care-i supune regimul Băsescu, precum şi criticile politicienilor din opoziţie nu sunt decât „veselia” unor imbecili care vor să „demoleze” măreţele Ctitorii ale numitului regim. Satisfacţia nedisimulată a vizionarului Conducător provine din „recunoaşterea internaţională” a „reuşitei” politicii sale.

          Aşa-numita „intervenţie cu românii”, adică declaraţia de presă din 25 ianuarie 2012, n-a fost, aşa cum sperau mulţi, o recunoaştere a greşelilor grave implicate în politica antipopulară, ci o nouă manifestare de cinism şi de aroganţă. Traian Băsescu a vorbit cam trei sferturi de oră, dar, dacă înlăturăm retorica ipocrită, rămân doar câteva fraze relevante.

a). „Aş vrea ca românii să înţeleagă că îmi este extrem de clară situaţia în care se află.”

          Vorbitorul menţionează „creşterea TVA-ului, reducerea salariilor în sectorul bugetar, restructurarea sectorului bugetar, introducerea contribuţiei pentru sănătate la pensiile până la 750 de lei”. Trăitorii în această ţară ştiu că aceste exemple sunt mult prea puţine pentru a descrie situaţia tragică în care se află „românii”.

Aşadar Preşedintele este conştient că măsurile luate de coaliţia aflată la putere, susţinută de el, au dus la "o situaţie de nemulţumire într-o largă parte a societăţii româneşti". El recunoaşte, în mod cinic, faptul că este pe deplin responsabil pentru consecinţele acelor măsuri.

b). „Aş spune însă că suntem acolo unde trebuie (…)”

          Forma eufemistică a acestui enunţ maschează o concluzie sadică: suferinţele, genocidul declanşat prin politica respectivei coaliţii sunt justificate, i se cuvin societăţii româneşti. Băsescu decide asta, ca şi când n-ar vorbi de oameni, ci de cobai. Scutierul lui, senatorul PDL Iulian Urban, se exprimă însă fără eufemisme: „Nu cumva suntem niște viermi care își merita soarta (…) ?"

c). „Marea problemă a populaţiei este ce se întâmplă în continuare, iar eu vreau să le spun românilor că ştiu ce trebuie făcut. (…)  În ceea ce mă priveşte, sunt de meserie comandant de navă şi n-am ratat niciodată destinaţia. Nu o s-o ratez nici acum cu România.”

          Români, Comandantul ştie ce este bine pentru voi, vă duce el cu siguranţă în Tărâmul Binelui. Voi doar trebuie să suportaţi experimentul !

d) „Deci nu am nimic de schimbat în comportamentul pe care l-am avut în cele două mandate de până cum, excepţie, cu siguranţă, diminuarea acelor gafe pe care uneori le mai fac public (…)”

          Omul nostru nu regretă politica antipopulară pe care o promovează, ci doar gafe precum „ţigancă împuţită”, „Cine credeţi că pleacă? Ghici ghicitoarea mea" (Ministrul Sănătăţii ori secretarul de stat Raed Arafat ?)

          Măreaţa realizare a regimului Băsescu rezidă în scindarea societăţii româneşti în două: 

- într-o parte Băsescu şi susţinătorii lui obedienţi, 

- în cealaltă parte restul societăţii (oameni fără ideologii, capitalişti, proletari, comunişti, monarhişti, republicani, români, maghiari, romi etc.).

          Proiectul de lege privind domeniul sănătăţii, în fapt un atentat la însăşi fiinţa biologică a poporului, a declanşat valul de proteste contra puterii politice actuale, înstrăinată de popor.

II). În situaţia actuală, numeroşi cetăţeni ai acestei ţări se confruntă cu o problemă morală: 

„Să fiu solidar cu puterea politică sau solidar cu protestatarii ?”.

          Îşi pune această problemă şi medicul care, dispunând de resurse limitate, trebuie să decidă care pacienţi vor trăi şi care vor muri, şi patronul firmei care este ameninţat cu represalii dacă va transporta protestatari, şi profesorul de economie care este constrâns prin programele şcolare şi manuale să îndoctrineze elevii, întru gloria capitalismului-junglă etc.

          Această problemă morală şi-o pun cu o intensitate sporită oameni care, prin profesiile lor, sunt implicaţi în exerciţiul ori sprijinirea puterii politice: judecători şi procurori, poliţişti, cadre din armată ş.a. Dramatismul situaţiei lor constă în faptul că sunt constrânşi la dedublare: prin obligaţiile profesionale sunt determinaţi să sprijine această putere politică (devenită, prin înstrăinarea de majoritatea societăţii, nelegitimă), dar în intimitatea conştiinţei lor, prin principiile şi convingerile lor morale, sunt împotriva acestei puteri alienate şi sunt de partea protestatarilor.

          Cei mai mulţi dintre aceşti oameni continuă să-şi trăiască drama lor în conştiinţă. 

          Câţiva au decis să se solidarizeze în fapt cu protestatarii.

          Procurorul Florin Roman, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, s-a alăturat protestelor. Magistratul a avut un mesaj de suflet pentru colegii săi şi pentru polițiștii şi jandarmii de pe străzi: „Dragilor, amintiți-vă că sunteți din popor, pentru popor, nu mai apărați puterea asta!” (www.luju.ro )

          Judecătoarea Mihaela-Lămâiţa Ciocea lucrează de 14 ani ca magistrat, iar acum activează la Curtea de Apel Bucureşti, secţia 9. Ea a apărut în mijlocul mulţimii de protestatari din Piaţa Universităţii cu o pancartă uriaşă în braţe: "Protestul unui judecător". (www.jurnalul.ro)

          Cazul cel mai mediatizat este cel al locotenentului Alexandru Gheorghe, de la Flotila 71 Aeriană din Câmpia Turzii, care a venit în Piaţa Universităţii din Bucureşti. “Am un salariu foarte bun, 31 de milioane de lei vechi pe lună. Deci nu banii m-au adus aici, ci dorinţa de demnitate. Aici sunt părinţii mei, sunt fraţii mei, sunt rudele mele. Nu mai suport să fim călcaţi în picioare.” (…) “Conştiinţa mea de român şi de ofiţer m-au trimis aici”. (…) „Eu am depus jurământul în faţa cetăţenilor, nu în faţa actualei puteri. Eu îmi asum răspunderea pentru ceea ce fac acum”. (…) “De va fi să fac închisoare voi fi cel mai liber om din lume pentru că am conştiinţa împăcată că am făcut ceea ce trebuia”.

          Situaţia locotenentului Alexandru Gheorghe este asemănătoare cu aceea a lui Apostol Bologa, din cunoscutul roman al lui Rebreanu.

          Puterea politică, prin instrumentele pe care le are la îndemână, a trecut, deja, la intimidarea şi anchetarea acestor trei răzvrătiţi.

          Opinia publică este scindată. Într-o parte sunt cei care îi consideră vinovaţi pe cei care s-au adăugat protestelor, pe temeiul că au încălcat normele juridice ale profesiilor respective. În partea cealaltă sunt cei care susţin că protestul acestor personalităţi constituie un drept al lor, în calitate de cetăţeni ai acestei ţări.

          În opinia mea, acum suntem într-o situaţie limită (în terminologie marxistă – o situaţie revoluţionară). În societate există o contradicţie majoră: între o putere politică devenită nelegitimă prin faptul că nu mai are sprijinul majorităţii societăţii, dar care se încăpăţânează să guverneze împotriva acestei majorităţi, aplicând directive străine de interesele acestui popor, şi marea majoritate a cetăţenilor acestei ţări, care au fost aduşi într-o condiţie inumană, de cobai.

          A încerca să rezolvi problema „Să fiu cu puterea politică ori cu protestatarii ?” exclusiv pe temeiul normelor juridice actuale înseamnă să fii, din start, de partea puterii politice înstrăinate şi împotriva maselor de protestatari. În situaţiile-limită este necesară regândirea fundamentelor instituţiei Dreptului. Ce înseamnă a face „dreptate” în situaţia actuală ? În astfel de situaţii, a aplica, precum un robot, normele juridice înseamnă alege să fii arma puterii politice împotriva majorităţii oprimate a societăţii. Este necesar să fii mai mult decât jurist, procuror, poliţist, jandarm, lucrător în serviciile secrete, trebuie să abordezi problema la care mă refer dintr-o perspectivă mai largă,  a unei filozofii a dreptului şi a unei filozofii morale.

          Fiecare va rezolva problema în funcţie de nivelul său cultural şi de profilul lui moral. 

          Unii vor alege să slujească puterea politică înstrăinată, nelegitimă. Este vorba de oameni precum Tudor Postelnicu, fostul şef al Securităţii, actualul ministru de interne, devenit celebru prin folosirea cuvântului „branconaj”, jandarmul care  a ordonat „bagă saitul de cultură în dubă”. 

          Alţii, precum procurorul Florin Roman, judecătoarea Mihaela-Lămâiţa Ciocea, locotenentul Alexandru Gheorghe, vor conştientiza că este imoral să slujească puterea alienată în lupta ei contra propriului popor. Decizia lor, în conformitate cu îndemnul lui Simion Bărnuţiu „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi !”, implică asumarea unor riscuri, în condiţiile în care puterea politică nu revine în postura de reprezentant al voinţei majorităţii societăţii. 

          Dar numai aşa pot fi eroi. Numai aşa pot avea consideraţia noastră.