Am creat o pagină web ”Adrian Păunescu”

Ea poate fi accesată și din pagina ”Atitudini” (http://valeriuss.blogspot.com/)

A murit Adrian Păunescu

09.11.2010

”A murit Adrian Păunescu !”. Știrea aceasta mi-a produs o tristețe atât de mare încât mi-a fost imposibil, timp de câteva zile, să scriu ceva; tot ce am putut face a fost să expun o fotografie a lui AP.

15.11.2010
Constat că necrofagii au pornit la atac. M-am decis să creez o pagină web ”Adrian Păunescu”, întru apărarea marelui român.

Ați vrut capitalism ? Vă priește capitalismul ?

Stimați trecători pe aici,

Ipoteza mea este că în momentul Marii Păcăleli din decembrie 1989 marea majoritatea a poporului român n-a vrut schimbarea sistemului social-politic socialist cu acela capitalist, ci doar înlăturarea de la putere a clicii ceaușiste.

Dv. ați vrut capitalism ? Da sau nu ?

Vă priește capitalismul ? Da sau nu ?

Demnitate ungurească

          În Adevărul din 26 iulie 2010 am citit articolul Orban ”redă ungurilor mândria națională”. Am avut, atunci, tentația de a scrie despre recentele manifestări de demnitate națională ungurească. Dar n-am făcut-o. Valentin Stan, prin referirile sale, din ultima emisiune Conexiuni, la aceste manifestări, m-a stimulat să scriu ce n-am scris atunci.

          Citez din Adevărul din 26 iulie 2010, pp.16-17; sublinierile îmi aparțin.

1). ”ORBAN DĂ CU TIFLA FMI

          De la venirea sa la putere, Viktor Orban a intenționat să scape de cerința FMI (Fondul Monetar Internațional) de respectare a țintei de 3,8 la sută din PIB a deficitului bugetar, condiție pusă pentru creditul de 20 de miliarde de euro obținut de Ungaria. Orban ar fi dorit o relaxare, în jur de 6 la sută, pentru a-și respecta promisiunile electorale de reducere a taxelor.
          La refuzul Fondului, și pentru a nu fi obligat să ia alte măsuri de austeritate, cerute la recentele negocieri cu acesta, în condițiile apropierii alegerilor locale, guvernul Fidesz a decis să mențină propunerea de introducere a unui impozit asupra băncilor, de trei ori mai mare decât în alte state ale UE. Măsura a figurat printre cele 29 de puncte ale programului economic al guvernului, Orban justificând-o prin marile profituri realizate în Ungaria de bănci, în ciuda recesiunii economice. În pofida protestelor FMI care se teme ca ”puterea exemplului” să nu se extindă și în alte țări, ca de pildă în Polonia sau România, legea a fost votată la trei zile după ce delegația Fondului a întrerupt negocierile cu Ungaria. Neînțelegerile dintre cele două părți l-au determinat pe Orban să declare că la expirarea acordului cu FMI, în octombrie, nu va mai apela la ajutorul acestuia”. (…)

2). ”ȚINE CU DINȚII DE PĂMÂNTUL UNGURESC

          Ungaria nu renunță la legea controversată, care interzice cetățenilor străini să cumpere pământ pe teritoriul ei. Declarația a fost făcută de premierul de la Budapesta în cadrul unui interviu pentru publicația ”Welt am Sonntag”. Întrebat cum se potrivește legea ungară a proprietății cu spiritul Europei fără frontiere, șeful Guvernului ungar a explicat că Budapesta a primit o derogare din partea Uniunii Europene în privința aceasta. ”Argumentul nostru este că există țări, spre exemplu Ungaria, unde prețul pământului este mult mai mic ca în multe alte țări din UE. Dacă ar fi regularizate aceste prețuri pentru terenuri în spațiul comunitar, am lua în calcul schimbarea legii”, a spus Orban. La insistența jurnalistului german care a întrebat dacă asta înseamnă că Ungaria ca renunța cândva la legea controversată, premierul de la Budapesta a răspuns răspicat: ”Când agricultura va deveni mai rentabilă, va crește și prețul pământului. Până atunci, este aberant să vorbim despre abolirea acestui act normativ” (…)

3). ”SOLUȚIE

          Una dintre cele mai importante surse care ar aduce venituri la buget va fi chiar taxa impusă băncilor și care ar genera, speră guvernul, circa 650 de milioane de forinți (2,3 milioane de euro) doar anul viitor. În ciuda avertismentelor FMI și ale unor oficiali europeni că taxa va reduce investițiile străine și va dăuna economiei, cancelarul Germaniei (care va gira orice linie de credit europeană de care ar avea nevoie Ungaria) s-a abținut de la critici. ”Pe termen lung, Ungaria se va întoarce la o creștere stabilă. Cu un deficit de 3,8%, (economia) nu arată atât de rău”, a declarat cancelarul Angela Merkel. (…)

          În opinia premierului Orban, țara trebuie să ”își refacă autoguvernarea economică”, fără de care nu poate exista creștere economică. Ungaria nu intenționează însă nici să mai taie din cheltuielile publice și nici să mărească taxele – ba vrea chiar să le micșoreze. (…)

          Guvernul Orban încearcă să reducă independența Băncii Centrale – prin plafonarea salariului guvernatorului, scrie ”Financial Times”. (…)

4). ”Alți analiști sunt însă de părere că toate acestea reprezintă doar un ”teatru politic inofensiv”, jucat de Viktor Orban pentru a câștiga alegerile municipale din octombrie”.

Filozofia ca exerciţiu de libertate a spiritului

          Tema libertăţii spiritului a suscitat, de-a lungul timpului, reflecţia multor filozofi.
          Fără a pretinde că spun noutăţi memorabile, relev, pentru a contura cadrul conceptual al discursului, câteva aspecte ale libertăţii (non-libertăţii) spiritului.  
          Libertatea spiritului presupune conştiinţa de sine a eului, sete epistemică şi comprehensiune în raport cu realitatea, simţ (auto)critic, opoziţie flexibilă, creatoare faţă de materie şi determinismul propriu acesteia. Ea este o condiţie a însăşi realizării omului ca om.
          Dimpotrivă, aspecte de non-libertate a spiritului sunt necunoaşterea propriei identităţi, receptarea distorsionată a realităţii, dogmatismul anchilozant, îngurgitarea necritică de idei, reacţia de turmă. Non-libertatea spiritului este simptom de alienare umană.
          O pleiadă de gânditori au înţeles filozofia ca manifestare a libertăţii spiritului. Deja Platon afirma că un tânăr care filozofează este „un om liber“, iar altul care nu filozofează este „lipsit de sentimentul libertăţii“.
       
          O fi doar o speculativă pledoarie pro domo a filozofilor ? Nu. Există argumente pertinente care susţin că filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului.
       
          Mai întâi, un argument metafilozofic. W. Quine scrie că „O ocupaţie a filozofiei este explorarea presupoziţiilor“ (idee valorificată, în mod original, de A.-P. Iliescu în importanta sa lucrare metafilozofică Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei).
          Presupoziţiile sunt idei asumate tacit ca adevărate şi implicate logic de ideile explicite. Orice discurs (inclusiv cel filozofic) îşi are presupoziţiile lui, dar, în timp ce discursurile non-filozofice îşi asumă necritic presupoziţiile, filozofia (ca gen) este, prin excelenţă, cercetare critică a presupoziţiilor, căci este bellum omnium contra omnes (Bertrand Russell), presupoziţiile unei concepţii filozofice fiind criticate de alte concepţii filozofice.
          În calitate de cercetare critică a presupoziţiilor fundamentale ale actului raţional, filozofia manifestă o extremă libertate intelectuală. Spre deosebire de ştiinţă, care, supunându-se presupoziţiilor locale, este o „disciplină“, filozofia, prin nonconformismul ei, este o „indisciplină teoretică“ (A.–P. Iliescu).
          Întrucât oamenii disting între absurd şi raţional prin presupoziţiile asumate, filozofia, criticând aceste presupoziţii apare ca o violare a regulilor jocului raţional (Hans Hahn), pare a se plasa în sfera absurdului. În acest sens, Noica scria că „libertatea de a fi absurd stă la originea filosofiei“. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost faptul că grecii „n-aveau bun-simţ. Căci bunul-simţ i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mişcă“. În realitate, filozofia, „reformulând presupoziţiile ultime, poate ieşi din cadrul raţional fixat fără a fi expulzată din raţionalitate“.
           Prin nonconformismul lor, filozofia şi filozofii au o situaţie inconfortabilă: filozofia este etichetată ca „absurdă“, de către bunul-simţ, ca „inutilă“, de către practicismul orb, ca „blasfemie“, de către religie, ca „subversivă“, de către politică, iar mulţi filozofi sunt prigoniţi (cazurile lui Socrate şi Bruno sunt de notorietate).

          În al doilea rând, afirmaţia că filozofia este o manifestare a libertăţii spiritului poate fi susţinută şi cu dovezi din istoria filozofiei. „Ironia“ socratică, teoria baconiană a „idolilor“, carteziana îndoială metodică, criticismul kantian, „reevaluarea tuturor valorilor“ nietzscheană sunt numai câteva astfel de dovezi.

          Ca orice epocă, epoca posterioară căderii zidului Berlinului îşi are presupoziţiile ei. Aceste presupoziţii, manifestate ca prejudecăţi („prejudecata este o părere fără judecată“ – Voltaire) sau „certitudini“ absolute („certitudinile sunt închisori“, scria Nietzsche; mii de ani omenirea a fost prizoniera „certitudinii“ că Pământul este plat), tind să încarcereze spiritul.

          De aceea, este nevoie de filozofie, ca o critică raţională a presupoziţiilor fundamentale ale epocii.

• „Nu acestea au fost obiectivele revoluţiei din decembrie 1989“, comentează unii, nemulţumiţi. „Dar a fost o revoluţie în decembrie 1989 ?“, se întreabă filozofia politică.

• „Nu există democraţie originală. Democraţia-i democraţie, democraţie-democrată; e de tip occidental“, proclamă un dogmatic. „Nu cumva democraţia este evolutivă, perfectibilă ?“, problematizează, iarăşi, filozoful.

• „Capitalismul este sfârşitul istoriei“, formulează Fukuyama o teză a epocii. „Dar are istoria un sfârşit ?“, vine replica filozofiei istoriei.

• „Proprietatea este ceva conform naturii umane“, afirmă un slogan. „Există, oare, o natură umană dată, imuabilă ?“, înţeapă, cu ghimpele îndoielii, antropologia filozofică presupoziţia acestui slogan.

• „Integrarea în Europa este un ţel indiscutabil al României“, decretează politicianul. „Chiar cu preţul sacrificării profilului moral-spiritual şi a identităţii culturale a acestui popor ?“, cârcoteşte filozofia culturii.

• „Credeţi în Dumnezeu, d-le… ?“, întreabă fariseul, cu un accent inchizitorial în glas. „Dar opţiunea pentru libera cugetare este degradantă pentru om ?“, îi răspunde filozofia religiei.   

          Societatea îşi construieşte şcoala după chipul şi asemănarea ei. Presupoziţiile epocii sunt turnate în „Adevărurile“ şi „Certitudinile“ care-i bombardează pe elevi. Or, „un tânăr căruia nu-i poţi trece nici o incertitudine îţi este o înfrângere“ (Constantin Noica, Jurnal filozofic). Mult trâmbiţatul slogan „trebuie schimbată mentalitatea“ îşi are corespondentul în politica de făurire a unui „om nou“, tot mai eficient-pragmatic, dar tot mai puţin reflexiv-critic, un „robot jovial“, un „om unidimensional“, preocupat tot mai mult de satisfacerea nevoilor primare, dar tot mai puţin de căutarea sensului fiinţării.
          Într-o astfel de societate şi într-o astfel de şcoală este nevoie de filozofie, întrucât filozofia „te învaţă să gândeşti, nu adevărul. Îţi dă direcţia adevărului“ (ibidem). Nu cu mult timp în urmă, filozofia avea un loc adecvat în planul de învăţământ, anume în clasa a XII-a. Din nefericire, reformatori-cu-orice-preţ au vitregit filozofia în planurile de învăţământ ale liceului. Sperăm că o eventuală reformare a actualei reforme va reda filozofiei, ca obiect de învăţământ, locul cuvenit. Căci filozofia menţine vie flacăra spiritului.

Acest articol a apărut în:  

Tribuna învăţământului, anul LI, nr. 564 (2445), 13-19 noiembrie 2000, p. 7

Perpetua eliberare de 'idoli'

          Francis Bacon a introdus în filozofia modernă termenul idola mentis. Prin „idolii minţii” el denumea erori ale spiritului precum iluziile, prejudecăţile, dogmele, mentalităţile vicioase.

          Istoria dovedeşte că epocile trecute au avut „idolii” lor. Unii s-au exercitat tiranic asupra omului şi societăţii, generând fanatisme, alienare, opresiune, suferinţă. Sclavia (în general) şi servitutea femeii, arderile pe rug şi cruciadele, holocaustul şi gulagul – sunt doar câteva exemple de excrescenţe maligne ale unor „idoli”.

          Şi epoca de după căderea zidului Berlinului îşi are „idolii” ei, mai vechi sau mai noi:

• „capitalismul este sfârşitul istoriei” (Fukuyama), corespondentul actual al idolului demontat „Comunismul este piscul de aur al omenirii”;

• „democraţia occidentală este imperfectă, dar este cea mai bună dintre cele posibile”;

• „Consumatorul este Rege”;

• „naţionalismul este o formă de extremism” etc.

          Ridicând un colţ al vălului „idolilor”, vom putea vedea şi altfel lumea contemporană.

• „Dreptul forţei” se exercită tot mai des, în detrimentul „forţei dreptului” (în termenii lui N. Titulescu).

• Democraţia ? Se aprobă, dacă sunt aleşi cei care aplică obedient directivele centrului de putere mondial.

• Integrarea ? Peştii cei mari îi îngurgitează pe cei mici.

• Drepturile omului ? Cuiul lui Pepelea, un pretext pentru imixtiune oriunde o cer interesele Mai-Marilor; sau drepturile homosexualilor de a-şi etala blestemul naturii; sau „dreptul” la cozi umilitoare pentru vize de călătorie în ţările… democrate.

• Naţionalismul ? Un lux pentru casele mari; pentru ceilalţi – riscul de a fi puşi în cuşcă sau declaraţi terorişti, criminali de război, „Wanted” (mai profitabil este să fii trădător de ţară, căci poţi fi recompensat cu titlul de erou naţional).

• Consumatorul-Rege ? Sună frumos, dar realitatea este alta: o societate care se închină la „idolul” profitului „tinde să creeze – prin educare – oameni pentru chewing-gum, nu chewing-gum pentru oameni” (A. de Saint-Exupéry). Într-o societate de acest fel, „Consumatorul este un etern sugar care plânge după biberonul său” (E. Frömm).   

România postdecembristă este bântuită, de asemenea, de „idoli” cum sunt:

• conceperea revoluţiei ca discontinuitate absolută („o luăm de la zero”);

• dogma modelului unic de democraţie;

• considerarea Occidentului ca un fel de Moş-Crăciun.

• Idolatrizarea unor concepte, precum „reforma”, „economia de piaţă”, „privatizarea”, „imaginea noastră în Occident”, înseamnă transformarea lor din mijloace în scopuri în sine şi, implicit, transformarea omului din scop în sine în mijloc.   

Consecinţele sunt ruinătoare.

• De pildă, prin economia de piaţă s-a înţeles că totul este de vânzare: copii, femei, sportivi, funcţionari publici, patrimoniu cultural, istorie, demnitate şi suveranitate naţională…

• Privatizarea fetişizată, scoasă de sub orice control, s-a manifestat deseori ca furt masiv din „proprietatea tuturor şi a nimănui”, ca expropriere metodică a poporului român. Produsele a zeci de ani de muncă socială şi de impozite au fost calificate ca „mastodontice, faraonice, energofage, maldăr de fiare vechi, kitsch-uri” şi s-a decretat necesitatea vânzării lor chiar şi pe un singur dolar.   

Tineretul cade cel mai uşor pradă „idolilor”, căci discernământul lui este firav. El poate fi pervertit prin ispitele societăţii de consum.

- Astfel, sloganul publicitar „Te uiţi şi câştigi !” îi cultivă tentaţia speculaţiei, a succesului facil şi dezinteresul pentru muncă, învăţătură, efort creator.

- „Savurează plăcerea !” - generează înclinaţie spre hedonism primitiv, concretizat în tabagism, alcoolism, consum de droguri, orgii.

- Prin isteria „fanilor” am intrat deja în lumea „civilizată”.

Pe când vânzarea de arme chiar şi la aprozar ? Pe când vom avea şi noi tineri dezaxaţi care să împuşte în şcoli colegi şi profesori ?   

Ce-i de făcut ?

          Intenţia de eliberare absolută de „idoli” este irealizabilă. Condiţia umană este marcată, inevitabil, de prezenţa lor. Într-o anumită măsură, ei chiar răspund unor nevoi umane. „Omul astăzi îşi arde idolii, - pentru ca mâine să se închine cenuşei lor, dacă nu va găsi alţii cu care să înlocuiască pe cei vechi”, cugeta Blaga. Pretenţia de a fi un om lipsit de prejudecăţi este, ea însăşi, o mare prejudecată, constata şi Anatole France.

          Ne este posibilă doar o eliberare relativă şi perpetuă faţă de „idoli”, printr-un efort sisific. Putem doar împiedica tirania lor, evitând să-i hrănim cu aplauzele, ovaţiile ori tăcerea noastră complice, rezistând presiunilor care urmăresc încremenirea gândirii prin sugestii de genul „nu există alternativă !”, „nu există democraţie originală !”. Faptul că puteţi citi, aici şi acum, astfel de idei neconvenţionale este o dovadă că nu s-a instaurat tirania „idolilor”.   

Şcoala are o mare răspundere.

          Rostul ei este nu de a produce în serie oameni-roboţi pentru banda tehnologică ori „cetăţeni turmentaţi” care nu ştiu „cu cine să voteze”, ci de a forma oameni care, pe lângă bună pregătire profesională, să posede o conştiinţă trează şi activă, capabilă să reziste cântecelor de sirenă.

          Pregătindu-i pe tineri, şcoala trebuie să le dezvolte acestora spiritul critic, o armă eficientă în confruntarea cu „idolii”. Îndemnul romancierului englez Wells, din 1937, este încă valabil: „Nu mai avem timp de pierdut, dacă nu vrem ca şcolile noastre să se transforme în pepiniere de capete ignorante, dezechilibrate, lipsite de cel mai elementar spirit critic, de oameni gata să creadă tot ce li se spune, incapabili să poarte pe umerii lor răspunderile grele ale vremurilor de astăzi”.
          Absenţa spiritului critic, spun psihiatrii, este semn de alienare. Prezenţa lui se exprimă prin logicitatea gândirii, setea epistemică, receptarea corectă, nuanţată a semnalelor realităţii, distincţia între esenţial şi neesenţial, detaşarea de stereotipie şi opţiunea pentru progres etc.
          Spiritul critic este benefic atât în viaţa socială, cât şi pentru individul uman: „Critica a fost şi va rămâne o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării” (Titu Maiorescu); „Autocritica este un mijloc de-a te depăşi pe tine însuţi” (Cesare Pavese).

          Să recomandăm tinerilor „disidenţa” faţă de „idoli”, demontând noi înşine, în faţa lor, în manieră socratică „idolul” profesorului atoateştiutor şi infailibil. Disidenţa faţă de „idoli” este incomodă şi neprofitabilă: „adevărul umblă cu capul spart”; ea nu-ţi asigură nici pachete din străinătate, nici diplomă de revoluţionar cu scutire de impozite. Dar ea este cea mai nobilă disidenţă, căci este opoziţia spiritului faţă de forţele care vor să-i anihileze identitatea prin împingerea în manifestările turmei, ori care vor să-l pietrifice într-o postură de prosternare. Mai mult, disidenţa faţă de „idoli” stă la baza disidenţei politice faţă de posibilele regimuri totalitare.

Acest articol a apărut în:  

PREZENTUL. Săptămânal al Frontului Salvării Naţionale Ialomiţa, 28 martie 1991, p. 2  

Tribuna învăţământului, nr. 543 (2424), 19-25 iunie 2000, p. 7)

Reorganizarea Partidului Comunist Român ?

          Pe saitul www.npcr.ro a apărut un „Comunicat”: „În ziua de 27 martie 2010 s-a constituit Comitetul de Reorganizare a Partidului Comunist Român. Plecăm de la realitatea că Partidul Comunist Român nu a fost desfiinţat nici de jure nici de facto, el existînd prin membrii săi care nu s-au dezis de idealul comunist. Dorim să reparăm o gravă nedreptate politică şi istorică comisă de puterea instaurată acum 20 de ani: negarea dreptului de organizare al clasei muncitoare într-un partid care să îi apere interesele. (..) Comitetul îşi asumă responsabilitatea reorganizării PCR pînă la crearea condiţiilor pentru convocarea Conferinţei Naţionale care va aproba un nou statut și program.”

          Această iniţiativă, dacă n-ar fi marginalizată de mass-media, ar putea aduce în prim-planul dezbaterilor o problemă majoră a societăţii româneşti (şi nu numai) contemporane: legitimitatea abolirii regimului social-politic socialist şi a restaurării capitalismului. De răspunsul la această problemă depind răspunsurile la alte întrebări, de pildă dacă în decembrie 1989 a fost o revoluţie sau o mare păcăleală.

          Departe de mine gândul că sunt posesorul adevărului absolut. Sunt doar un „simplu cetăţean” (cu identitatea la vedere, căci mi se pare nedemn să mă manifest ca şobolan în gangurile internetului) care-şi exprimă opiniile. Cred în valoarea pluralismului şi-mi revendic dreptul la libertatea de exprimare, asumându-mi, direct proporţional, responsabilitatea pentru cele exprimate.

          Într-o formă succintă, opiniile mele sunt următoarele:

     1) Indubitabil, acţionarea macazului istoric din decembrie 1989 s-a făcut pe fondul unei imense nemulţumiri acumulate în popor.
     2) În decembrie 1989 n-a fost o revoluţie, ci o răscoală, detonată prin forţe obscure ori clarobscure.
     3) Răscoala, în dimensiunile ei majore, a avut un caracter anticeauşist, nu anticomunist, a fost îndreptată împotriva privilegiaţilor înstrăinaţi de popor, nu împotriva regimului social-politic.
     4) Păpuşarii, prin marionetele lor, au impus un făgaş (un tobogan) anticomunist evenimentelor. S-a folosit un instrumentar extrem de performant şi o metodologie profesionistă.
     5) Restaurarea capitalismului a avut un caracter insidios.
     6) Nu există altceva care să provoace frisoane, insomnii, groază privilegiaţilor societăţii capitaliste precum idealul comunist. De aceea, pentru realizarea scopului, lichidarea adversarului ideologic, orice mijloc este scuzabil: tolerarea mişcărilor de extremă dreaptă, de tip fascist, pentru a face treburile murdare, asasinatul politic, folosirea mass-media aservite sistemului capitalist, „edictele” de felul „condamnării comunismului” etc.
     7) Din această perspectivă, iniţiativa de reorganizare a PCR îmi apare ca un act de mare curaj şi ca un omagiu adus eroului Virgil Zbăganu. În cadrul unui dialog civilizat, pot dezvolta, argumenta aceste opinii.

Criza valorilor

(articol apărut în revista „Tribuna învăţământului”, nr. 365, 21.01.1997, p.5)

          Transformările din România post-decembristă readuc în câmpul reflecţiei o temă majoră a filozofiei culturii: „Criza valorilor”.   

          Valoarea, în sens larg, este „ceva” ce constituie obiect de apreciere, prin raportare la trebuinţele umane; ea presupune un raport între un subiect care apreciază şi un obiect de apreciat. Valorile manifestă polaritate (sunt pozitive, dezirabile sau negative, indezirabile) şi grade (permiţând o ierarhizare). Ele reprezintă repere ale vieţii spirituale şi practice şi se constituie într-un sistem de valori propriu unei comunităţi umane într-o anumită epocă.

          Transformarea radicală a unei societăţi implică o criză a valorilor.

          Astfel, procesul declanşat în dec. 1989 în România include o criză a valorilor, o „revoluţie axiologică”, din complexitatea căreia evidenţiem unele aspecte:
   
          1) eradicarea duplicităţii, prin abolirea vechii (unicei) table de valori oficiale, impuse, şi manifestarea liberă a pluralismului opţiunilor, corespunzător nevoilor umane reale, diverse;
   
          2) mutaţii în sistemul de valori; dintre acestea, amintim:
     a). inversarea polilor, în cadrul unor cupluri valorice (unele valori pozitive au devenit negative sau invers): - economie socialistă, planificată, centralizată – economie de piaţă; - proprietate a întregului popor – proprietate privată; - monopartitism – pluripartitism;
     b). contestarea unor valori acceptate în trecut (egalitate, prioritatea intereselor colective asupra celor individuale, ateismul);
     c). acceptarea unor valori contestate anterior (şomajul, falimentul, inegalitatea averilor, credinţa religioasă);

          3) diversitatea trăirilor subiective ale acestor mutaţii valorice: (indiferenţă, arivism, atitudine revanşardă, frustrare, dezorientare, sentimentul culpabilităţii etc.);

          4) conflictul principal apare, „cum spunea Simmel, între formele vechi, depăşite de viaţă, şi formele noi, pe care viaţa le caută” (N. Bagdasar).

          În acest proces, al reconsiderării valorilor, se manifestă şi unele tendinţe negative:

     a) nihilismul constă în negarea absolută a tuturor valorilor („trebuie s-o luăm de la zero”). El este expresia unui sindrom comunisto-ceauşist, dar şi a unei manipulări. Nihilismul (= „valorile supreme se devalorizează” – Nietzsche) atacă şi valorile fundamentale (de ex., teza „istoria este falsificată integral de comunişti” permite speculaţii asupra valorilor istorice fundamentale: vatra strămoşească, continuitatea, dreptul istoric etc.);

     b) snobismul este preluarea fără discernământ a ceea ce este „la modă” (lozinci, atitudini), abdicarea de la spiritul critic, expresia reacţiei de turmă. Snobul cântă în cor, dar se crede solist talentat, pluteşte leneş în aval, dar se consideră campion la înot, înregistrează fapte, dar nu caută sensuri (de ex. subapreciază cultura naţională -„cultură mică!”-, dar îngurgitează pseudocultura importată);

     c) eludarea diversităţii opţiunilor reale ale oamenilor, manifestă în erijarea unora în purtătorii de cuvânt ai poporului, pe care nu-l consultă însă nici în cazul unor decizii de importanţă istorică. A nu se uita că „mămăliga a explodat” şi „plopul a făcut mere” pentru că cineva „omogenizase” tablele de valori;

    d) lărgirea abuzivă a sferei de aplicare a unor valori (de ex., prin extinderea mecanismelor economiei de piaţă la toate domeniile vieţii sociale, totul tinde să devină marfă: femeile (prin prostituţie), funcţionarii publici (prin corupţie), „creierele”, sportivii, copiii etc.;

    e) paseismul – tendinţa de restaurare a valorilor unui anumit trecut, mai apropiat sau mai îndepărtat (de ex. manifestările pro-monarhie).

          O criză a valorilor nu este o „piatră de mormânt” (N. Bagdasar). Pentru depăşirea ei se cer identificarea şi promovarea valorilor pozitive, iar ca mijloace trebuie folosite recunoaşterea opţiunilor reale ale oamenilor, spiritul critic-antidogmatic, competenţa, umanismul, dialogul sincer şi compromisul-toleranţa.

„Democraţie-democraţie” sau „democraţie-originală” ?

Acesta este un alt articol al meu, calendaristic vechi, dar încă actual prin conţinutul lui.

El a trecut prin diferite ipostaze:
1). forma iniţială, amplă, rămasă în manuscris (nepublicată);
2). forme prescurtate, publicate în presa locală şi în presa de întindere naţională:
- IALOMIȚA LIBERĂ, 12 iulie 1990, p. 1;4
- Totuși iubirea, anul III nr. 36/105, 17-24 septembrie 1992, p.3

Le prezint mai jos, împreună cu unele controverse pe care le-au generat. Ele pot fi „răsfoite”, în funcţie de interesul, timpul, răbdarea disponibile.   

Versiunea iniţială a articolului [rămasă în manuscris, căci n-a fost acceptată pentru publicare]

 „Democraţie-democraţie” sau „democraţie-originală” ?

          Revoluţia din Decembrie impune, împreună cu transformarea societăţii, şi regândirea conceptelor.
          Cu privire la democraţie s-au conturat două tabere:
- unii, în frunte cu reprezentanţi ai Grupului pentru Dialog Social, sunt partizanii „democraţiei-democraţie”;
- alţii, în frunte cu domnul Ion Iliescu – ai „democraţiei originale”.
          Încercăm, aici, o sistematizare a dezbaterilor respective, împreună cu unele contribuţii personale la elucidarea problemei.   

1. Opţiunea pentru „democraţie-democraţie”  

Argumentul 1: există „democraţie-democrată” şi nu „democraţie-originală”.
          Gabriel Liiceanu scrie în acest sens: „Democraţia-i democraţie. Democraţie democrată” şi „e de tip clasic european (..) occidental”; „Nu există democraţie originală” (Revista „22”, nr. 5/1990, p.14)   

Comentariu:
          Oare, în concepţia lui Liiceanu, democraţia a apărut în Europa occidentală dintr-o dată, deplină, ca Athena din capul lui Zeus ?
          Oare, cel care a calificat gândirea dogmatică („încremenirea în proiect”) drept „prostie” nu observă că şi conceperea unei democraţii anistorice este dogmatică ?
         „Democraţie = Dialog (..) democraţia ateniană a născut dialogului” , declară gânditorul. Întrucât discipolul lui Noica nu poate susţine, ilogic, că democraţia ateniană este o democraţie nedemocrată, ci trebuie să admită că este tot o „democraţie-democrată”, o „democraţie-democraţie” şi, de asemenea, întrucât nu poate susţine că democraţia sclavagistă ateniană este identică cu democraţia europeană occidentală, rezultă că, în fapt, el admite, în istoria omenirii, şi o altă democraţie. Care poate fi raportul dintre aceste două democraţii ? În plan conceptual, ele sunt două noţiuni-specii din sfera noţiunii-gen „democraţie”. În plan ontologic, ele sunt două forme istorice ale democraţiei. Fiind, amândouă, democraţii, ele au o esenţă comună (= „putere a poporului”, de la gr. „demos” = popor şi „kratos” = putere), dar, nefiind identice, au şi trăsături distinctive. Democraţia europeană occidentală s-a delimitat de democraţia sclavagistă ateniană printr-o diferenţă specifică, printr-o noutate, deci prin originalitate. Ea este, faţă de cea ateniană, originală.
          Deci Liiceanu, explicit, respinge democraţia originală, dar implicit o admite.   

Argumentul 2: promovarea originalităţii, a noului, a experimentului pe corpul societăţii implică riscuri, de aceea nu trebuie acceptate.
          „’Original’ sună a promisiune, dar sub pojghiţa acestei promisiuni se pot ascunde multe primejdii”, scrie Octavian Paler (România liberă, 19.01.1990, p.1); „până nu de mult ni se vorbea despre o cale originală de socialism, care s-a dovedit, într-adevăr, sinistru de originală”.
           Iar Gabriel Liiceanu întăreşte: „poveste cu noul ascunde o capcană. Noi avem nevoie de lucruri vechi acum, nu de lucruri noi. Nu de experimente. Astea-s foarte periculoase” (Revista „22” nr.5/1990 p.14). „Abaterea (..) de la o cale verificată se soldează de obicei cu crime şi masacre. O societate nu este un laborator care să-ţi permită să experimentezi, să fii original” („22” nr.6/1990 p.13).   

Comentariu
          Originalitatea nu conduce, prin sine, în mod necesar, la efecte negative.
          A respinge originalitatea, noutatea din organizarea societăţii, deoarece ea „pentru dictator şi şleahta lui (..) însemna, de fapt, sustragerea de la aplicarea oricăror reguli (..) samavolnicia şi arbitrariul desăvârşite” (Ion D. Goia, „Flacăra” nr.7/1990 p.4) e ca şi cum ai interzice experimentul, noutatea, originalitatea în ştiinţă pentru că au condus la crearea armelor de distrugere în masă.
          Neajunsurile regimului socialist pomenit nu constituie probe împotriva democraţiei originale, pentru că respectivul regim, deşi s-a caracterizat prin „originalitate”, n-a fost şi o democraţie.
          Adversarii instaurării democraţiei originale, care presupune un experiment, supun, tacit, ei înşişi, societatea unui experiment care se poate exprima astfel: „Să vedem ce rezultate vom obţine aplicând un model democratic occidental la realitatea specifică din România”.   

Argumentul 3: să adoptăm democraţia europeană occidentală căci, deşi imperfectă, este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte.
          „Societate perfectă nu există”, afirmă Liiceanu ( „22”, nr. 5/1990, p. 14) „care este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte ? (..) e societatea de tip democratic, europeană (..) Societatea europeană de tip democratic – alt sistem mai bun nu avem” („22”, nr. 6/1990, p. 13).
           Iar Octavian Paler subscrie: „până una alta, nimeni n-a putut contrazice paradoxul lui Churchill, care zicea că democraţia de tip occidental e rea, dar e cea mai puţin rea dintre societăţile cunoscute” („România liberă”, 19.01.1990, p.1)   

Comentariu
          Argumentul prezintă slăbiciuni. Eludându-se diversitatea democraţiilor concrete europene, se vorbeşte de o „democraţie europeană occidentală”, afirmându-se, fără a se demonstra, superioritate ei faţă de toate democraţiile cunoscute (inclusiv americană, japoneză etc.).
          Ideea adoptării unui tip (istoric) superior de democraţie, împreună cu ideea inadmisibilităţii experimentării unui alt tip de democraţie pot constitui un principiu periculos prin conservatorismul lui. Într-adevăr, aplicat rigid în istorie, acest principiu ar fi dus la perpetuarea democraţiei sclavagiste ateniene şi la împiedicarea apariţiei „democraţiei europene occidentale”, atât de elogiată azi.
          Gabriel Liiceanu încearcă o ieşire din acest impas: „societatea de tip democratic, european (..) la rândul ei e infinit perfectibilă” („22”, nr. 6/1990, p.13). În ce fel ? „După o revoluţie, care instituie pentru sute de ani o nouă eră a unei societăţi, trebuie să accepţi neoriginalitatea, micile adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic, reforme şi ameliorări dar într-un cadru şi pe un fond existent şi verificat”.
          Apare aici ideea valoroasă a necesităţii sprijinirii pe experienţa pozitivă a omenirii şi a respingerii aventurismului în numele originalităţii. Dar apare şi ideea ciudată a fixării realităţii obiective dinamice în patul procustian al unui concept („adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic”) şi a subordonării acestei realităţi unui principiu reformist rigid, care aminteşte de cunoscutul „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.   

2. Opţiunea pentru „democraţie originală”  

2.1. Argumente împotriva adoptării necritice a unui model străin de democraţie

a). Nu există un model vestic unic de democraţie

          „oare modelele vestice de democraţie seamănă între ele ?”, se întreabă Ion Iliescu (. „„Dimineaţa”, nr. 59/1990, p.2). „Modelul suedez de democraţie e diferit de cel englez, de cel francez, de cel american. Ce model vrea dl. Paler să copiem ?” („Dimineaţa”, nr.39/1990, p.2).
           Într-adevăr, nu există un singur tip de democraţie, pentru că nu există un singur popor: democraţia nu este şi nu poate fi o „structură” imuabilă, ci este un proces, determinat de factori istorici, economici, etnici, morali, culturali etc. (Grigore Traian Pop)
          Astfel, în democraţiile occidentale există căi diferite de implicare a poporului în conducerea statului.
- Parlamentarismul (= regim democrat, în care poporul este suveranul şi îşi exercită suveranitatea prin reprezentanţii săi aleşi, constituiţi în parlament) se realizează fie în condiţiile unei monarhii constituţionale (ca în Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Suedia), fie ale unei republici.
- Republica poate fi ori parlamentară (ca în Italia, preşedintele – şeful statului – fiind ales de parlament), ori prezidenţială (ca în Franţa, S.U.A., unde preşedintele este ales direct de popor).
- Există deosebiri cu privire la vot (prin care se exprimă voinţa poporului) constând în limitări diferite ale dreptului de a alege ori de a fi ales (după vârstă, domiciliu, considerente politice ş.a.), în caracterul liber ori obligatoriu al exprimării votului etc.
- Deosebiri derivă şi din doctrina politică ce stă la baza guvernării (de ex., liberalismul, în Marea Britanie, duce la adâncirea diferenţei bogaţi-săraci, social-democraţia, în Suedia, manifestă grijă pentru categoriile dezavantajate etc.).

b). Adoptarea unui model străin are consecinţe negative.

          Dovadă: dificultăţile grave datorate aplicării, în România ultimilor 45 de ani, a unor modele şi dogme străine.
          Întrucât modelele străine evoluează, adoptarea lor va situa România perpetuu în urma ţărilor respective şi în contradicţie cu propriile-i posibilităţi istorice. Astfel, în România s-a adoptat modelul industrializării în momentul când acesta se schimba radical în Occident, unde începuse să se manifeste societatea post-industrială (Nicolae Lotreanu, „Azi” nr. 15/1990, p.1).
          Împotriva modelelor impuse se pronunţă şi un adept al modelului democraţiei occidentale, Octavian Paler: ”Ne-am săturat de reţete, de teze impuse cu sila. Ele poartă în ele totalitarismul, chiar când sunt bine intenţionate” („22”, nr.9/1990, p.21).   

2.2. Argumente în favoarea unei democraţii originale, româneşti

          La acuzaţia privind intenţia de a crea un model original, românesc de democraţie, Ion Iliescu a declarat: „Într-adevăr, dorim să creăm un model de democraţie plecând de la realităţile româneşti” („Dimineaţa”, nr.59/1990, p. 2). „Originalitate înseamnă a face efortul comun să ne debarasăm de tot ce a dogmatizat gândirea în această ţară şi să rezolvăm problemele pornind de la situaţia noastră specifică, fără încorsetări ideologice, fără a copia modele aplicate de alţii în alte condiţii” („Dimineaţa”, nr. 39/1990, p.2). „Singura noastră ideologie trebuie să fie realismul” („Dimineaţa”, nr. 32/1990, p. 3).
          Originalitatea nu poate fi absolută, nu exclude valorificarea experienţei omenirii: „Sigur, vom rămâne receptivi pentru a ne inspira din tot ceea ce a creat experienţa umană mai bun în domeniul social, al democraţie, al vieţii” (Ibidem).  

3. Concluzii

          Negarea posibilităţii unei democraţii originale şi afirmarea existenţei unei democraţii-democraţie [(= „pură”, „autentică”, „unică”) este consecinţa unui mod de gândire speculativ, dezvăluit de Marx în „Sfânta familie” (capitolul „Misterul construcţiei speculative”)] [Către redacţia Ialomiţei libere: dacă apreciaţi că referirea la Marx, pe care extremismul de azi, asemănător cu proletcultismul de ieri, crede că-l poate şterge din istorie printr-un decret, angajează într-un mod nefavorabil ziarul, puteţi renunţa la textul anterior delimitat prin paranteze drepte (n.m., V.S.)].
          În lumea plantelor există cireşe, mere, pere etc. Botanistul, printr-o serie de operaţii mintale, a ajuns să identifice în acestea unele trăsături esenţiale, comune, elaborând, pe baza lor, noţiunea de „fruct”.
          Asemănător, există în viaţa socială obiectivă societăţi diferite (franceză, engleză, americană etc.) care au, din punctul de vedere al înfăptuirii puterii politice, o trăsătură esenţială, comună: suveranitatea (puterea politică, dreptul de a dispune) aparţine poporului (naţiunii).
          Politologul, pe baza acestei trăsături, a elaborat noţiunea de regim politic democratic (= democraţie).               Alte însuşiri esenţiale, comune diferitelor democraţii contemporane sunt:
- reprezentativitatea (= suveranitatea poporului se exercită printr-o reprezentanţă naţională, parlamentul , aleasă de popor prin vot universal, egal, direct şi secret);
- separaţia puterilor (legislativă, executivă, judecătorească), potrivit principiului „pentru a nu se putea abuza de putere trebuie ca (..) puterea să oprească puterea” (Montesquieu);
- legalitatea: toate persoanele respectă legea, toate legile decurg din Constituţie care este expresia suveranităţii poporului, ocrotirea cetăţeanului şi a drepturilor sale;
- luarea deciziilor prin voinţa majorităţii;
- respectarea drepturilor minorităţilor;
- pluralismul politic;
- libertatea presei etc.
          Aşa cum nu se poate susţine că există doar Fructul-în-general şi că nu există fructele concrete (cireşe, mere, pere etc.), tot aşa, nu putem susţine că există doar Democraţia-în-general şi că nu există democraţiile concrete, originale (franceză, engleză etc.). „Democraţia occidentală” este o noţiune (idee, abstracţie) care sintetizează în conţinutul său trăsăturile esenţiale, comune tuturor democraţiilor existente obiectiv în Occident. Obiectiv, există democraţii originale: democraţii – pentru că au esenţa regimului democratic, originale – pentru că prezintă particularităţi, de la ţară la ţară.
          Gândirea speculativă, care confundă planul conceptelor cu planul realităţii obiective, eşuează în contradicţii. Iată o mostră: „Democraţia originală presupune un alt tip de democraţie decât democraţia. Democraţia-i democraţie (..). Nu există democraţie originală” (Gabriel Liiceanu, Revista „22”, nr.5/1990, p. 14). Cu alte cuvinte, democraţia originală ba este, ba nu este democraţie.
          Un model unic de democraţie este o utopie; viaţa, cu complexitatea ei infinită, refuză să se încadreze în tiparele pe care încercăm să i le impunem; ea creează perpetuu probleme noi, solicitând soluţii noi.
          Aşa cum nu putem trăi, exclusiv, din ajutorul material din Occident, tot aşa, nu putem realiza democraţia bazându-ne exclusiv pe experienţa occidentală în domeniul democraţiei.
          Realizarea democraţiei originale în România presupune o bună cunoaştere a realităţilor noastre, o valorificare a experienţei democratice de pretutindeni, promovarea gândirii creatoare.
          Vrea poporul român să-şi ia în propriile mâini destinul ? Comparaţi apatia din timpul şedinţelor ceaușiste, când se lansa teribilul „cine se înscrie la cuvânt ? Haideţi, tovarăşi, altfel vă înscriem din oficiu”, cu efervescenţa politică de la cozile pentru ziare, ori cu interesul manifestat faţă de alegerile libere de la 20 mai 1990 şi veţi avea răspunsul.

"Profesor, bătut de un elev cu nota "2" la purtare"

          Acesta este titlul sub care postul de televiziune Antena 1 a difuzat o ştire: [ vedeţi aici]  „Un elev in clasa a IX-a de la Grupul Scolar "Alexandru Ioan Cuza" din municipiul Slobozia a lovit, cu pumnul in fata, un profesor, in timpul orelor de curs, dupa care a fugit. Politia a declansat o ancheta in acest caz. Potrivit reprezentantilor Politiei Judetene Ialomita, politistii au fost sesizati ca un elev in varsta de 16 ani de la Grupul Scolar "Alexandru Ioan Cuza" a agresat un profesor de geografie, iar apoi a fugit, ulterior fiind prins si dus la sediul Politiei pentru audieri. Profesorul le-a declarat politistilor ca elevul fluiera in timpul orei, astfel ca l-a atentionat sa inceteze, moment in care adolescentul l-a lovit. La randul sau, elevul le-a spus cadrelor didactice si politistilor ca, in momentul in care a fost atentionat, s-a enervat si a vrut sa fuga din clasa, insa l-a atins din greseala pe profesor. Profesorii spun ca tanarul, care provine dintr-o familie dezorganizata, are rezultate slabe la invatatura, iar pe ultimul semestru a avut nota 2 la purtare. De asemenea, adolescentul a ramas repetent de doua ori. Pe numele elevului a fost intocmit dosar penal pentru lovire, iar in acest caz a fost sesizata si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Ialomita.”

          Am încercat să postez pe saitul Antenei 1 următorul comentariu, dar am constatat că sunt posibile doar mesaje scurte. Redau aici întregul meu comentariu.

          Dacă n-aş fi citit mesajul "AFARA DIN INVATAMINT CU ASEMENEA PORCI DE PROFESORI !! Asta are moaca de profesor ????? FUIIIII !", semnat de Popa, la ora 17:54, n-aş fi scris ceea ce veţi citi.
          Dar mă doare nedreptatea. Cum e posibil să condamni, în necunoştinţă de cauză, cu atâta răutate ? Se poate face atât de uşor rău unui om ! De pildă, poţi sugera că un om este agresiv filmându-i mâna strânsă în pumn. Sunt coleg cu prof. Gheorghe Ion. Îl cunosc destul de bine şi-mi asum răspunderea pentru ceea ce voi scrie aici. Scriu pentru că simt o datorie morală. Gheorghe Ion este un om în pragul vârstei de 60 de ani, dintre care vreo 35 sunt ani de lucru cu elevii. Din felul în care vorbeşte despre foştii şi actualii lui elevi, ori despre nepoţica lui aflată în Anglia, îmi dau seama că îi sunt dragi copiii. Este un tip echilibrat psihic, care promovează în fiecare an testul psihologic. Chiar şi duşmanul lui cel mai crâncen nu ar putea pune la îndoială competenţa lui profesională. Gh. Ion n-are nevoie de a fi lăudat de mine, recomandarea lui profesională o constituie, de ex., faptul că în fiecare an elevii lui nu doar promovează examenul de geografie la bacalaureat, ci-l iau şi cu note mari.

          Într-o situaţie neplăcută, în care un elev a aruncat cu un bulgăre de zăpadă spre noi, un alt coleg mi-a şuierat în ureche: "prefaceţi-vă că nu vedeţi !". M-am cutremurat. Ei bine, Gh. Ion nu face parte din categoria profesorilor care aplică "tactica struţului". El ştie că educaţia autentică se face atunci când elevul înţelege că libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, ci să-ţi asumi în mod conştient consecinţele alegerilor tale, că libertatea este direct proporţională cu responsabilitatea.

          Nu cunosc detaliile incidentului din şcoala noastră, incident ajuns în gura presei. Nu pot formula judecăţi despre elevul respectiv, nu vreau să săvârşesc eu însumi nedreptăţi. Sunt convins că se va aplica principiul "audiatur et altera pars".

          Cu voia dv., aş vrea, în schimb, să vă vorbesc despre şcoala noastră şi despre unele probleme cu care ne confruntăm.

          Din câte ştiu, şcoala noastră este cotată ca a doua, în ordinea valorică descrescătoare, printre liceele din oraş. Ca grup şcolar, avem şi elevi capabili de performanţă la nivel naţional, dar şi elevi care vin cu grave carenţe în instrucţie şi educaţie. Nu ne plângem, asta este munca noastră. Sunt oameni, precum minerii, care prestează munci mult mai grele. Vrem doar să nu fim nedreptăţiţi prin judecăţi pripite.

          Vă prezint câteva probleme, necazuri pe care le întâmpinăm în munca noastră. Există opinia că profesorul este un "angajat", "prestator de serviciu", plătit pentru "a-l servi pe elev". În consecinţă, există şi mentalitatea că elevul are drepturi, libertăţi, iar profesorul are obligaţii. Toate acestea sunt adevăruri, dar adevăruri trunchiate. Relaţia de educaţie, dintre profesor şi elev, nu este o relaţie comercială, dintre client şi ofertantul de bunuri economice. Este o relaţie de suflet, de încredere şi respect reciproc. Dar unii elevi, având prejudecăţile pe care le-am prezentat, au comportament inadecvat în relaţia cu profesorul.

          Un exemplu: când elevul vine cu mentalitatea potrivit căreia eu, ca profesor, sunt doar angajatul lui, atunci va fi cel puţin mirat că nu mă aşez la catedră până nu salut clasa, cerându-i să-mi ofere acelaşi tip de respect.

          Un alt exemplu: am constatat că doi elevi joacă "spânzurătoarea" în timpul lecţiei de filozofie şi le-am pus câte un "doi", după ce am avut convingerea că nu au reţinut nimic din conţinutul lecţiei. Reacţia lor a fost aceea a unor oameni cărora li se încalcă libertatea (înţeleasă ca „a face ce vrei”). În ora următoare i-am examinat din nou şi, dată fiind nepregătirea, le-am mai dat câte un "doi". Iar au avut o reacţie nepotrivită : "De ce ne ascultaţi ? Aveţi ceva cu noi !". Înţelegeţi logica lor strâmbă ? Ei cred că, prin greşeala din ora anterioară, şi-au câştigat un fel de imunitate, un drept de a fi examinaţi când au chef, iar dacă nu accept aceste condiţii îmi fac un proces de rea intenţie. Mai mult, au întrebat diriginta dacă nu există posibilitatea ca eu să fiu destituit din funcţia de profesor de filozofie la clasa lor !

          Noi, lucrătorii din învăţământ, nu suntem îngeri, nici făcători de minuni pedagogice. Suntem, ca şi ceilalţi lucrători, nişte oameni, unii mai buni în meserie, alţii mai puţin buni. Dar nu e drept să fim condamnaţi în bloc şi "la urgenţă" : dacă unii acceptă "atenţii", nu înseamnă că toţi suntem ciubucari, dacă unii obţin venituri suplimentare din "meditaţii", nu înseamnă că toţi suntem nişte "aranjaţi" din punct de vedere material, dacă unii sunt bolnavi psihic, agresivi, nu înseamnă că toţi suntem aşa.

          Dixi et salvavi animam meam.

Bipolaritatea erorilor (II)

          Noi am avut întotdeauna deschidere spre universalitate, spre Europa: „a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpându-şi şi întărindu-şi neatârnarea sau plecându-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţii intelectuale şi economice a poporului” (Titu Maiorescu). În orice caz, „A fi în Europa (..) nu înseamnă de fel asimilare violentă” (Henri Zalis).

          Se manifestă, de asemenea, unele tendinţe de separatism ale minorităţii maghiare, de „purificare” a unor unităţi şcolare ori economice, a unor localităţi, o suspectă grabă, cu scopul punerii în faţa faptului împlinit: „Totul trebuie rezolvat foarte repede, declară Domokos Geza. Nimeni nu mai are răbdare. N-au avut răbdare nici ţăranii – care au împărţit pământul, nici muncitorii – care au schimbat directori, nici studenţii – care au trecut la autonomie universitară, nici maghiarii – care vor autonomie. Azi în politică are mare cuvânt strada. Politica oficială mi se pare chiar că nu există. Acum decid iniţiativele locale”.

          Dacă nu se contestă, cumva, calitatea de oameni a românilor şi a celorlalte naţionalităţi, trebuie să se înţeleagă că nu se pot asigura drepturi unor oameni (maghiarii) împotriva sau înaintea drepturilor altor oameni (români, germani etc.). Democraţia nu poate fi decât una, aceeaşi pentru toţi.

          Există tendinţa unor ziarişti de a întreţine, în mod artificial, unele divergenţe, apărute ca expresie a pluralismului de opinii, între diferite categorii sociale (exemplu: cea dintre muncitori şi studenţi, intelectuali), alteori de a sugera conflicte. Venirea minerilor din Valea Jiului la Bucureşti (19.II.1990) a fost interpretată speculativ: a fost escamotat scopul real al acesteia (solidarizarea cu guvernul şi condamnarea actului huliganic din 18.II.1990) şi s-a insinuat un fals conflict între mineri şi bucureşteni: „Doresc minerii, cu adevărat, să devină spaima soţiilor şi copiilor noştri, a celor din Capitală ?” (Mihai Creangă, „România liberă”).

          Cu privire la consens, (expresie a unităţii) s-au formulat în presa noastră judecăţi care se contrazic, uneori chiar în concepţia aceluiaşi om. „Consensul e periculos în sine (..). Consensul politic nu cred că poate exista şi în democraţie nu există consens”, afirmă Gabriel Liiceanu. Dar, referindu-se la „aţâţarea muncitorilor împotriva studenţilor” consideră că „În acest sens, trebuie recuperat un consens” şi conclude „povestea cu consensul e foarte complicată” („22”, 16.II.1990, p.14). Teza că în democraţie nu există consens se bazează pe absolutizarea pluralismului opiniilor, ceea ce este o eroare. Credem că trebuie, mai întâi, să distingem între pseudoconsens (= „consens” impus printr-o voinţă străină, într-un regim dictatorial) şi consensul veritabil, ca manifestare liberă a unei unităţi de opinie. Pseudoconsensul este, într-adevăr, „periculos în sine”. Fireşte, un regim democratic permite pluralismul, dar nu exclude nici consensul. Pluralismul sau consensul se manifestă în funcţie de scopurile reale ale oamenilor. În istoria noastră au existat momente de consens naţional. Şi în momentul actual există scopuri care cer un consens naţional: ieşirea economiei naţionale din criză, înfăptuirea unei societăţi democratice, bazate pe libertate, demnitate, respectul drepturilor oamenilor, reîntoarcerea României în marea familie a popoarelor Europei etc. Ideea incompatibilităţii dintre democraţie şi consens este solidară cu absolutizarea unor antagonisme sociale, iar aceasta pune sub semnul întrebării însăşi posibilitatea democraţiei (o luptă presupune învingători şi învinşi şi, deci, o limitare a drepturilor, libertăţilor învinşilor). Consensul, unitatea sunt, uneori, vitale. „Vom avea încă zile frumoase pe pământ, cu condiţia ca românii să se solidarizeze în numele marilor valori, al acelor valori care alcătuiesc ’paladiumul naţionalităţilor’” (Mihail Kogălniceanu). „Neunire în ţară o face să piară” (proverb românesc).

          Având conştiinţa responsabilităţii noastre istorice, să creăm o societate durabilă, nu să punem, prin erorile noastre, bazele unei noi revoluţii, care ar cere noi sacrificii umane. Să nu ratăm şansa istorică.

Bipolaritatea erorilor (I)

(din articolele mele vechi) 

Articol apărut în IALOMIŢA LIBERĂ 

Cotidian independent politic, social şi cultural Anul I – Nr. 59, miercuri 11 aprilie 1990, p.2 

          Revoluţia din decembrie [ce naiv eram în 1990!] ne oferă o şansă istorică; această şansă este ameninţată însă de numeroase primejdii. Printre aceste primejdii se află şi cea care constituie manifestarea unei aşa-numite „legi a bipolarităţii erorilor”, enunţată de Gaston Bachelard astfel: „Îndată ce o dificultate se dovedeşte importantă, poţi fi sigur că ocolind-o (gândirea – n.n.) se va izbi de un obstacol opus”. Cu alte cuvinte, încercând să evităm erori de un anumit fel, săvârşim erori de tipul opus.

          Nu punem în discuţie aici caracterul legic al unei astfel de tendinţe, ci doar constatăm că un asemenea fenomen există, nu numai în planul gândirii, ci şi al comportamentului, primejduind şansa noastră istorică.
          Exemple de erori bipolare:
- de la adularea puterii, în timpul dictaturii, s-a ajuns, în prezent, la ura faţă de puterea politică, la tendinţe de subminare a ei, anarhice;
- de la subordonarea mută, impusă prin aparatul coercitiv – la o intoleranţă zgomotoasă;
- de la supraevaluarea „democraţiei muncitoreşti originale” (în fapt, aplicarea reţetei staliniste) – la respingerea oricărei democraţii originale (în fapt, opţiunea pentru reţeta occidentală);
- de la erijarea lui Ceauşescu în „demiurgul României moderne” şi „facerea” ţării începând cu congresul al IX-lea – la concluzia că, în prezent, „o luăm de la capăt”;
- de la fetişizarea „ctitoriilor epocii Ceauşescu” – la ura împotriva acestora, calificate, în bloc, drept „inutile”, „faraonice”, „kitsch”;
- de la munca înstrăinată, răpirea timpului liber – la o anume ostilitate faţă de muncă, manifestată prin lucrul sub capacitatea de producţie, prea multe greve, imperativul (inoportun ?) al reducerii săptămânii de lucru;
- de la dorinţe reprimate – la exacerbarea revendicărilor;
- de la prezentarea în culori sumbre a „lumii capitalului” – la prezentarea ei ca societate perfectă;
- de la carierismul citatologic [citatoman] comunist – la oportunismul de azi care crede că este suficient să strige „jos comunismul” pentru a-şi asigura „un loc în faţă” etc.;

          Insistăm asupra unei astfel de erori. În ultima parte a vechiului regim s-a trâmbiţat o iluzorie „unitate” de granit a întregii noastre naţiuni în jurul centrului său vital (P.C.R.), a secretarului său general, o unitate a scopurilor, lipsa oricărei contradicţii antagoniste în societate. În timpul dictaturii s-a reprimat orice disidenţă, orice exprimare liberă a opiniei. Orice luare de cuvânt oficială trebuia să înceapă cu elogierea „mult iubitului şi stimatului” şi a „mult stimatei”, să exprime „adeziunea” fermă la politica partidului şi a „genialului conducător”. „Cel mai iubit fiu al poporului” era, în realitate, cel mai urât şi, totuşi, prin falsificări, era declarat „reales în unanimitate” de popor pentru a-l conduce.

           S-a acumulat o ură imensă în sufletul naţiunii faţă de dictatură, o repulsie faţă de conceptele discreditate de ea (unitate, adeziune, unanimitate, consens etc.) care se manifestă în prezent prin unele atitudini şi abordări teoretice (desigur, acestea nu se explică exclusiv printr-o stare afectivă).
          Astfel, există tendinţa de împărţire a Revoluţiei din decembrie în „felii” (exemplu: „Revoluţia de la Timişoara”) şi disputarea dreptului de proprietate asupra Revoluţiei sub forma deghizată a prolemei datei sărbătorii naţionale (16 şi nu 22 decembrie !), ori a problemei „emanaţiei adevărate a Revoluţiei” (Proclamaţia de la Timişoara sau F.S.N. şi platforma sa ?).

          Printre obiectivele Proclamaţiei de la Timişoara (11.III.1990) se află „reeuropenizarea României”, „reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene”, „descentralizarea economică”, dar şi o suspectă „descentralizare administrativă”. Se înţelege, cumva, prin „reeuropenizare” un soi de „omogenizare” forţată, în care valorile naţionale sunt sacrificate pe altarul unor „imperative superioare” ? Dacă tot vrem democraţie, este bine să ştie tot poporul.

Un nebun a aruncat o piatră în baltă...

Azi, întâmplător, am văzut o emisiune la MTV [Erată: NTV] (reluată ?). Jurnalista a avut doi interlocutori, un prof. univ. dr. (pare-mi-se că se numea Ciorbea) şi un lector univ. dr. numit Răzvan Pantelimon. Răzvan mi-a fost elev, pe când era în clasa a V-a (în vremea aceea predam istoria la gimnaziu). Era un elev foarte bun, se detaşa de colegi prin volumul lecturilor şi capacitatea de înţelegere. Mi-a făcut plăcere să constat că a confirmat posibilităţile intelectuale. S-a discutat şi despre problemele din PSD, dar domnul lector universitar doctor m-a impresionat prin maturitatea şi curajul judecăţilor sale în chestiunea scutului anti-rachetă. Dezaproba atitudinea aplaudacilor şi sublinia necesitatea negocierilor în interesul naţional. Sub aspectul oportunităţii scutului, al "beneficiului", opina că nu ar trebui să ne entuziasmăm. Este ca-n fotbal, spunea el, ne uităm în sus, după minge, şi altul ne-o poate trage la gioale. Suntem obsedaţi de apărarea contra unui prezumat atac cu rachete, iar teroriştii, constatând că am devenit susţinători obedienţi ai strategiei americane, vor detona explozibilul din sân pe străzile noastre. Oare ce am simţi faţă de cei care i-o sug cu sîrg Marelui Licurici, dacă ne-ar pieri un copil într-o astfel de situaţie ? Ferească Dumnezeu ! Mă îngrozeşte, de asemenea, şi gândul că prin ceea ce scriu aici aş putea da idei unor fanatici. Un nebun a aruncat o piatră în baltă... Am fi fost mai înţelepţi dacă l-am fi oprit pe nebun, prin voturile puse în urne, decât să plonjăm pentru a scoate piatra.

Despre Ceauşescu, socialism, marxism

          Florian Liviu, titularul blogului 'Anticapitalism', a scris articolul "Nicolae Ceaușescu".
          Pe "marginea" acestui articol am făcut următoarele comentarii.   
          
          Florian Liviu scrie: „Modul demn și eroic în care s-a comportat în timpul martiriului”.
               
          Nu ştiu o situaţie care să pună mai bine în evidenţă caracterul unui om decât confruntarea cu iminenţa propriei lui morţi. Cred că mizeria istorică numită „procesul de la Târgovişte” a avut, în intenţia regizorilor, şi scopul de a-i pune pe Ceauşeşti în situaţia de a se manifesta ca viermi. Dar Ceauşeştii au dat o lecţie de demnitate, o lecţie cu valenţe educative. Dintre cei implicaţi în asasinarea lor, doar Gică Popa, judecătorul, a recuperat o doză de moralitate, prin sinucidere, dacă admitem că actul sinucigaş a fost determinat de scrupule. Ceilalţi îşi poartă cu ostentaţie printre noi duhoarea de asasini, încercând să ne mintă (şi autominţindu-se ?) că asasinatul a fost un act de justiţie.   

          teufelssohn scrie : „Ceausescu nu a inteles socialismul si nu l-a aplicat cum trebuie, asa cum a fost el creat de Karl Marx si Friedrich Engels, ci l-a combinat cu nationalismul primitiv si cu o politica externa eronata, bazata pe neamestecul in treburile interne”.

         Ce înseamnă „socialismul aplicat cum trebuie” ? Marx însuşi, simţind pericolul dogmatizării, catehizării concepţiei sale, a scris la un moment dat: „Je ne suis pas marxiste” (eu nu sunt marxist). Concepţia marxistă implică un proiect social, capabil să creeze largă aderenţă socială prin principiile lui fundamentale, dar nu este o reţetă detaliată. Numai un Dumnezeu ar putea stabili în toate detaliile viitorul social, dar şi acea situaţie nu ne-ar mulţumi, căci ne-am simţi ca nişte roboţi, lipsiţi de libertate, încătuşaţi într-un „destin”. Nu există reţete care să garanteze succesul, nici proiectul social marxist nu este o astfel de reţetă. Omenirea este condamnată să experimenteze. Nedreptatea socială apare atunci când unii decid să experimenteze fără a avea acceptul celorlalţi, când mase de oameni devin cobai, ca în ultimii 20 de ani de experimentare a restauraţiei capitaliste.

         teufelssohn scrie: „aplicarea unitara si uniforma a socialismului pretutindeni, asa cum a fost el creat de Marx si Engels si imbunatatit de Lenin, fara deosebiri natinale si regionale”.

        Aici este o contradicţie, între „aplicarea unitara si uniforma a socialismului pretutindeni, asa cum a fost el creat de Marx si Engels” şi acceptarea faptului că socialismul a fost „imbunatatit de Lenin”. Prin urmare, socialismul „creat de Marx si Engels” s-a dovedit a fi perfectibil. Atunci, în planul unei teorii consecvente, trebuie să admitem posibilitatea şi a altor iniţiative în sensul perfecţionării socialismului marxist. Constat că, spre deosebire de naţionalistul Ceauşescu, faţă de Lenin nu aveţi antipatie. Lenin a decretat „dreptul popoarelor la autodeterminare”. Dv., care înţelegeţi socialismul exclusiv ca internaţionalism („Pai trasatura fundamentala a sociaismului este tocmai _internationalismul”), ar trebui să-l antipatizaţi pe Lenin.   

          teufelssohn scrie: „Omul trebuie sa devina convins ca nu-i trebuie proprietate privata, ca ii este destul daca totul este in proprietatea statului, iar el, omul are totul doar in folosinta.”

         Cu tot respectul, vă semnalez că aici sunteţi în gravă eroare. Nicăieri în scrierile lui Marx, Engels, Lenin nu scrie că proprietatea privată, în general, trebuie desfiinţată, înlocuită cu proprietatea de stat, publică, nicăieri nu scrie că, de exemplu, periuţa dv. de dinţi trebuie să fie şi a mea. Să fim atenţi la folosirea termenilor. Ei cereau doar înlocuirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie cu proprietatea comună asupra acestor mijloace.

Dialog cu universitarul Cristian Paun

Dintr-o postare a domnului Constantin Gheorghe am aflat de blogul prof. Cristian Paun. Acolo am citit articolul „Impozitul progresiv si suprataxarea averilor - utopii socialiste ce atenteaza la libertate”. Lectura articolului mi-a prilejuit următoarele intervenţii (I) şi (II). (I) Articolului are meritul că abordează o temă importantă, întrucât este subsumată unei probleme fundamentale a oricărei societăţi care merită calificativul „omenească”, problema dreptăţii sociale. Dar argumentaţia este mai degrabă a unui om îngrozit de consecinţele acestor proiecte legislative asupra condiţiei sale materiale decât a unui teoretician de la ASE. 1). „Impozitul progresiv si suprataxarea averilor - utopii socialiste ce atenteaza la libertate”. Ori domnul profesor Paun (Păun ?) nu cunoaşte înţelesul termenului „utopie”, ori aplică o etichetă vrând să discrediteze iniţiativele respective. Iată definiţia „utopiei” în DEX: „1.Ideal, concepție politică sau socială generoasă, dar irealizabilă (din cauza condiţiilor obiective date). 2. Proiect imaginar, fantezist, irealizabil”. Rezultă că impozitul progresiv si suprataxarea averilor nu sunt utopii, de vreme ce ele există, cum observă domnul Constantin Gheorghe, ca realităţi în unele ţări, nici măcar socialiste. 2). Domnul Constantin Gheorghe a scris, în blogul său, un articol care merită să fie citit: „Utopii socialiste”. Domnia-sa opune, ironic, idiosincraziei domnului Paun faţă de aşa-numitele „utopii socialiste” „o utopie capitalistă absolută: desfiinţarea impozitului”. Dar săgeţile trec pe lângă ţintă, căci domnul Paun nu pledează pentru desfiinţarea impozitelor şi taxelor, ci împotriva supra-taxării averilor şi a impozitului progresiv. Cred că o critică eficientă a articolului amfitrionului nostru trebuie să atace fundamentul acestui articol, premisele sale. Aceste premise sunt următoarele: „Suprataxarea averilor mari sau impozitul progresiv pleaca de la o intelegere gresita a termenului de egalitate de sanse in societate. In fapt, se inlocuieste acest termen de egalitate de sanse (care inseamna ca fiecare dintre noi sa fim liberi sa ne valorificam talentele, aptitudinile, inteligenta cu care suntem dotati natural fara a ne confrunta cu nici o constrangere) cu o egalitate de rezultate (toti ar trebui sa castigam egal in societate adica cei care sunt mai creativi si mai inovativi, care isi asuma riscuri mai mari trebuie sa accepte in mod impus si agresiv sa cedeze din averea acumulata celor care nu au aceasta capacitate)". E bizar modul în care domnul Paun înţelege „egalitatea de şanse”; „sa fim liberi (…) fara a ne confrunta cu nici o constrangere”. Aşadar ne propune libertatea capriciu, ca bun plac, ca „a face ce vrei, ce ţi se năzare”. În realitate libertatea există sau piere împreună cu constrângerile. De pildă, libertăţile iniţiativelor agenţilor economici se anihilează reciproc în absenţa unor norme (care sunt constrângeri) ale comportamentului economic. Pledoaria autorului pentru o astfel de „egalitate de şanse” este, în subsidiar, o pledoarie pentru economia stihinică, pentru „libertatea vulpii în coteţul cu găini”, pentru societatea-junglă. Într-o astfel de societate un fizician de geniu, fascinat de cercetarea non-profitabilă a unor fenomene cosmice îndepărtate n-are nicio şansă în competiţia cu un Gigi Becali pentru resursele necesare unui trai decent. „Egalitatea de şanse” ar fi doar o expresie parfumată, ademenitoare, dar cu urmări sociale toxice. În critica substituirii „egalităţii de şanse” prin „egalitatea de rezultate” identificăm şi alte ciudăţenii. Domnul profesor scrie dezaprobator: „toti ar trebui sa castigam egal in societate adica cei care sunt mai creativi si mai inovativi, care isi asuma riscuri mai mari trebuie sa accepte in mod impus si agresiv sa cedeze din averea acumulata celor care nu au aceasta capacitate”. Dumnealui gândeşte sofistic: faptul că unii strâng avere este dovada creativităţii lor, faptul că alţii sunt săraci este dovada absenţei creativităţii. Creativitatea, domnule profesor, necesită o acreditare socială. Autorii unor „inginerii” de tipul FNI-ului sunt, în accepţia dv., creativi, dar nu şi dintr-o perspectivă morală. Eventualul dv. contraargument „averile “ilegal” dobandite, sa le dovedim prin justitie ca sunt ilegale si apoi sa le confiscam” ignoră realitatea că într-o societate plutocratică legile sunt făcute în interesul bogaţilor. Care sunt legile pentru a mă apăra pe mine şi pe urmaşii mei împotriva tsunami-ului numit „criză”, generat prin „creativitatea” unor speculatori din SUA ? Dv. consideraţi că averea unui Ţiriac, care afirmă arogant că „dă de mâncare la mii de muncitori”, este în exclusivitate produsul ideilor lui creatoare ? Ideile lui de afaceri ar fi proiecte sterpe fără munca salariaţilor lui. Prin urmare, munca acestor salariaţi contribuie la crearea averii unui Ţiriac, aceşti muncitori sunt, în felul lor, şi ei creativi, chiar dacă sunt săraci. De aceea este necesară o redistribuire mai echitabilă a rezultatelor la nivel de societate şi asta n-ar fi un rapt. (II) Domnule profesor Cristian Paun, Am ajuns în acest spaţiu virtual al dv. dinspre blogul domnului Constantin Gheorghe. Acolo am aflat că sunteţi profesor universitar , iar eu sunt interesat de dialogul cu oamenii competenţi, căci prea e încărcată sfera internetului de inepţii. M-a încurajat mesajul din secţiunea „Despre acest blog”, mai ales promisiunea unui „blog profesional” şi încurajarea cititorului de a corecta “acele idei care pot fi şi greşite”. Sunt dezamăgit, citind presupunerea dv. nedreaptă din fraza „Si va invit sa mai si cititi din cand in cand si altceva decat DEX-uri”. Atunci când eu însumi am fost ironic faţă de dv. m-am străduit să susţin cu argumente atitudinea mea. Fireşte, ştiinţa economică nu are rigoarea matematicii, judecăţile ei nu sunt universal-acceptate, precum cele ale matematicii. Heilbroner dezaproba tendinţa unor autori de a schimba titulatura „Economie politică”, cu motivarea că astfel se renunţă la caracterul ideologic al acestei ştiinţe, prin titulatura de „Economie”, şi argumenta că economia politică este, inevitabil, ideologică, pentru că în lumea economicului este inevitabilă lupta intereselor. Asta n-o împiedică, totuşi, să fie o ştiinţă, căci judecăţile ei nu se reduc la „aşa vrea muşchii mei”. În discursul dv. predomină exprimarea unor preferinţe de tipul „aşa vrea muşchii mei”: - „Da, cred ca in societatea in care traim (care se presupune ca se vrea capitalista si de piata), cel care are mai mult, ar trebui sa aiba pentru ca este mai creativ, mai inteligent, mai agresiv si mai determinat sa isi puna in aplicare ideile sale asumandu-si niste riscuri si consecinte”; - „DA… spun ca in momentul de fata (cel putin pe partea de impozit pe venitul global) Romania este mult mai liberala decat alte tari (SUA, Franta) si mi-as dori sa ramana asa”. - „Vreau sa traiesc intr-o tara in care asemenea idei sa fie considerate utopii”. - „DA domnule Valerius ma gandesc la venitul meu personal si mai putin la faptul ca sunt “teoretician din ASE” cum m-ati numit”. Cât timp rămâneţi la exprimarea unor preferinţe, eu nu pot decât să iau notă de ele şi să vi le respect, ca preferinţe. Nu pot să lupt împotriva preferinţelor dv. cu argumente raţionale (cum nu aş putea să demonstrez unei femei că trebuie să mă iubească), cel mult aş putea să le opun propriile mele preferinţe. Discursul dv. devine inacceptabil din momentul în care pretindeţi că preferinţele dv. au valoare de judecăţi capabile să determine norme juridice, care m-ar afecta şi pe mine. Din acest moment mă simt îndreptăţit să le demasc, folosind argumente. 1). „este clar ca orice atentat la “economia de piata” de tipul impozitelor pe motiv ca trebuie sa cream bunuri publice este ilegitim (adica irealizabil pentru ca ar incalca principiile pietei libere)”. Sunt multe ciudăţenii în fraza asta. Mă limitez la a semnala eroarea că dv. înţelegeţi „economia de piaţă” ca pe un fenomen natural, precum gravitaţia, şi nu ca un spaţiu al relaţiilor interumane, deci reglementabile prin negociere, contract social. Veţi fi vrând o „economie de piaţă” de tipul capitalismului sălbatic anglican, din epoca „împrejmuirilor”, cu referire la care Morus spunea că „oaia l-a mâncat pe om” ? Domnule, în nici o societate cu adevărat omenească nu există o economie stihinică, absolut nereglementată. Nici măcar în scrierile evangheliştilor la care vă referiţi cu pietate, Mises, Friedman, nu veţi găsi inepţia că „economia de piaţă” este lassez-faire absolut, oricare om raţional înţelege că într-o atare situaţie absolut nimeni, împreună cu libertatea şi proprietatea lui, n-ar mai fi în securitate. Dacă nu funcţionează contractul social, negocierea, concesia reciprocă, dreptatea socială, atunci apare schimbare prin forţă a situaţiei în care „Cei tari se îngrădiră, cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi”, poate chiar anarhia. N-aţi înţeles mesajul domnului Constantin Gheorghe: „Mai vorbim la următoarea revoluţie! Că dacă nimeni nu vrea să accepte că pacea socială are un preţ,mai devreme sau mai târziu săracii vor lua gâtul bogaţilor. Voi nu citiţi sau nu înţelegeţi istoria?”. 2). „Impozitul (de orice tip ar fi el) este incompatibil cu ideea de libertate a individului fiind o agresiune a unui tert (adica statul) care are pretentia ca poate crea bunuri publice de valoare”. Dv. vorbiţi de individul uman ca despre o monadă leibniziană. Dacă v-aţi autoexila pe planeta dv. de vacanţă şi aţi supravieţui acolo, mormăind întru eternitate „solus ipse existit”, aş începe să vă cred. Dar dv., deşi lucraţi într-o instituţie a statului (dacă nu sunt dezinformat), primind salariu din banii publici, cârcotiţi împotriva statului ca făcător de „bunuri publice de valoare”, peroraţi despre o fantasmagorică libertate a individului în afara statului. N-aţi înţeles că statul, fie el şi sclavagist, constituie un progres faţă de stadiul barbariei ? Trebuie să vă amintească asta un om care simte că acest stat este un instrument în mâna parveniţilor, cărora le „garantează proprietatea” prin Constituţie ? Şi totuşi eu prefer să trăiesc în acest stat, decât în barbarie. 3). „Iar STATUL niciodata nu o sa se gandeasca mai bine la solidaritatea sociala decat o fac eu ca individ. Asa ca ar fi bine sa ne lase sa decidem noi cum e mai bine sa ne cheltuim si sa ne alocam resursele”. Multe confuzii şi aici. Presupunând că prin „sa ne lase sa decidem noi” nu susţineţi inepţia că fiecare individ trebuie lăsat să „decidă” după „cum vrea muşchii lui”, rămâne posibilitatea că vă gândiţi la decizii acceptabile social, într-un cadru instituţional acreditat social. De exemplu, să discutăm problema „cheltuirii şi alocării resurselor”. Nu toate resursele de care ne folosim le avem prin naştere, nici măcar „creativitatea” de care tot vorbiţi, ne naştem cu nişte posibilităţi creatoare. Dv. aveţi o locuinţă şi alte bunuri care, în măsura în care vă acoperă anumite nevoi, sunt resurse. Veţi spune că sunt ale dv. şi că aveţi dreptul să decideţi să le folosiţi cum doriţi. Ce înseamnă că aveţi drept de proprietate asupra acestor bunuri ? Proprietatea este o relaţie socială, o convenţie între oameni, într-un cadru social-instituţionalizat. Ca să existe proprietate, trebuie să existe o convenţie între oameni de tipul „acest obiect este al lui X”, „celălalt obiect este al lui Y” şi instituţii care să garanteze respectarea acestor convenţii, cum este statul. Fără existenţa unui „terţ”, cum este statul, ca arbitru în societate, proprietatea, drepturile şi libertăţile dv. sunt în pericol. Dv. mi-aţi recomandat nişte lecturi, presupunând, în mod ilogic, că n-am citit „decât” DEX-ul. Întrucât constat că gândiţi indivizii umani într-un mod incorect, vă recomand, în mod justificat, să citiţi, măcar Politica lui Aristotel în care este argumentată ideea că omul este, prin natura lui, „zoon politikon”, adică „animal social”, iar statul este o instituţie „naturală” (adică inerentă esenţei sociale a omului). Omul poate fi om numai în societate, unde există şi un spaţiu public, şi interese comune, prin urmare trebuie să existe şi o instituţie care să colecteze „bani publici”, prin impozite şi taxe, pentru acoperirea unor nevoi publice. Domnule profesor, eu n-o să mă mai manifest pe aici, vă doresc sănătate şi vă las cu „preferinţele” dv. şi cu cititorii care primesc textele dv. ca pe nişte versete din Biblie. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am supărat cumva. Cu stimă, Valeriu Stănescu.

Domnule Ion Iliescu,

(NOTĂ : această scrisoare a fost postată iniţial - 21.12.2010 - ca un comentariu pe blogul domnului Ion Iliescu. Dar nu a primit „verde la semafor”. În consecinţă, am postat-o aici). Mă numesc Valeriu Stănescu şi sunt profesor de filozofie (socio-umane) într-un liceu din Slobozia, judeţul Ialomiţa. Nu am nici un drept să vă irosesc timpul, de aceea mă simt dator să vă previn că nu intenţionez să vă aduc vreun omagiu, dar nici să fiu necuviincios. Decideţi în acest moment dacă veţi continua să citiţi sau nu scrisoarea mea. Îmi displace manierismul de tip „nici usturoi nu am mâncat, nici gura nu-mi pute”, dar cred că este necesar să vă spun câteva lucruri despre mine, care pot fi verificate. N-am fost un privilegiat al vechiului regim. În momentul „revoluţiei” eram profesor suplinitor (în locul căsniciei de tip fără frecvenţă, am preferat facultatea fără frecvenţă, în consecinţă nu am primit repartiţie). Am convingeri politico-ideologice de stânga, apreciez că Marx nu trebuie aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Am devenit membru al P.C.R. pentru că am vrut, nu „de nevoie” sau „pentru a obţine butelie de aragaz”. Mă consider, în continuare, membru al acelui partid, despre care cred că a fost desfiinţat în mod abuziv. În decembrie 1989, deşi eram conştient că sistemul scârţâia chiar în articulaţiile sale fundamentale, am simţit o mare tristeţe intuind că scopul păpuşarilor era nu neapărat îndepărtarea Ceauşeştilor, ci schimbarea sistemului social-politic. Presupunând că este relevant, de-a lungul timpului, în alegerile prezidenţiale, am votat pentru Ion Iliescu, Adrian Păunescu, Vadim Tudor, Constantin Rotaru, Mircea Geoană. Permiteţi, vă rog, şi câteva mărturisiri care vă privesc. Nu ştiam nimic despre dv. în decembrie 1989 (nu m-am informat niciodată de la surse otrăvite ideologic, precum „Europa Liberă”). Partea din discursul de la televiziune care începea cu „stimaţi tovarăşi” şi în care apreciaţi că Ceauşeştii „n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară” mi-a trezit o speranţă (pentru acelaşi fragment alţii v-ar „judeca” precum pe Ceauşescu la Târgovişte). În alt moment, în care un răsculat v-a întrebat câţi muncitori sunt nominalizaţi pe lista CFSN şi dv. i-aţi răspuns răstit că acolo sunt nominalizate personalităţi care s-au afirmat ca disidenţi etc., am simţit ghimpele îndoielii. Eram conştient că nu alde nea Gheorghe şi ţaţa Vasilica ar fi putut conduce ţara în acel moment, dar tonul răspunsului nu mi-a plăcut. Deşi ştiam că mă fac părtaş, inclusiv prin votul meu, la distrugerea formaţiunii social-economice socialiste, am fost constrâns să intru în jocul evenimentelor. De pildă, în 12 ianuarie 1990, când pe Dumitru Mazilu îl apucase isteria anticomunistă, eu, familia mea, rudele mele am fost de partea maselor de muncitori care vă scandau numele. Ulterior am reuşit să vă cunosc mai bine. V-am înţeles destinul dramatic: sunteţi atacat şi de la dreapta şi de la stânga. Cea mai gravă acuzaţie pe care mi-am permis să v-o aduc, în forumul Pruteanu, a fost de „gorbaciovist trădător”. În opinia mea, şi dv., dar mai ales Gorbaciov, de pe o poziţie elitistă, aţi hotărât că ştiţi ce este bine pentru popor şi că sunteţi îndreptăţiţi să înfăptuiţi acest bine. Despre prototipul Gorbaciov nu (mai) am o impresie bună. Este posedat, ca de un demon, de convingerea că este reformatorul genial de care Omenirea avea nevoie. Occidentalii i-au intuit orgoliul maladiv şi au aplicat politica vulpii faţă de corb. După ce l-au stors ca pe o lămâie, în momentul în care decrepitul Elţân, în prostia lui proverbială, le servea mai bine interesele, l-au abandonat pe Gorbi. Ceauşescu, deşi mai puţin instruit, avea o inteligenţă vicleană superioară elitismului narcisist al lui Gorbaciov: a primit medaliile şi elogiile ipocrite ale occidentalilor, s-a lăsat plimbat cu caleaşca regală, dar şi-a urmărit propriile interese. Dv., domnule Iliescu, prin intelectualismul narcisist vă asemănaţi cu Gorbaciov: de mai multe ori aţi relevat, cu emfază, că Ceauşescu v-a acuzat de „deviaţie intelectualistă”. Totuşi, acuza „Cizmarului”, cum îi spun unii, era concordantă într-o măsură cu o idee valoroasă, exprimată încă de Heraclit: „polimathia” (mulţimea cunoştinţelor, erudiţia) nu este o condiţie suficientă pentru a fi „sophos” (înţelept). Alteori aţi abandonat principii, preferând o victorie politică imediată. După ce anterior aţi declarat că sunteţi „liber cugetător”, în momentul în care Emil Constantinescu v-a întrebat „Credeţi în Dumnezeu, d-le Iliescu ?”, aţi improvizat un răspuns despre educaţia religioasă pe care aţi primit-o. Eu, ca alegător, aş fi preferat să spuneţi: domnule Constantinescu, eu candidez pentru calitatea de Preşedinte al României, nu pentru a deveni Patriarh. În consecinţă, declar în mod sincer că nu mă lepăd de opţiunea mea de liber cugetător şi că, totodată, am tot respectul pentru cei care au opţiuni religioase. Am speranţa că poporul român nu are puseuri inchizitoriale şi va aprecia sinceritatea mea. Dacă nu, vă va alege pe dv. Dintre politicienii români ai momentului respectiv, doar venerabilul Bârlădeanu a fost sincer până la capăt, spunând la televiziune cam aşa: „noi trebuie să întrebăm poporul ce vrea, vrea o reformare a socialismului, vrea capitalism ? Trebuie să spunem oamenilor că economia de piaţă are drept consecinţe şi şomajul, şi inflaţia, şi polarizarea averii”. Domnule Iliescu, probabil că nu v-aş fi scris niciodată, dar lectura unui articol recent din „Adevărul” m-a determinat să vă scriu. Cu îngăduinţa dv., citez câteva pasaje din acel articol: „Ion M. Ioniţă.: Regretaţi executarea lui Ceauşescu în ziua de Crăciun? Ion Iliescu: Nu am de ce să regret. El a plătit pe merit, pentru că era principalul vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat. I.M.I.: Procesul pare un proces stalinist, din 1938. I.I.: Nu stalinist, dar a apărut ca un proces într-o situaţie excepţională. I.M.I.: În care apărătorul devine principal acuzator. I.I.: A fost un proces excepţional, într-o situaţie excepţională. Ovidiu Nahoi: Dumneavoastră ştiaţi, înainte de declanşarea procesului, că or să-l judece şi or să-l şi împuşte? I.I.: Nu dragă, pe 24 am luat noi decizia. Am văzut că a trecut noaptea de 22 spre 23, noaptea de 23 spre 24, mureau oameni cu fiecare oră de întârziere. Atunci a apărut o asemenea idee, că cei care execută o asemenea diversiune o fac legaţi de un crez. (…) orice întârziere ne costa vieţi omeneşti. Şi am zis, indiferent în ce condiţiuni, un proces, chiar improvizat, este forma juridică bazată pe legile lui Ceauşescu, pentru a lua o decizie dramatică. O.N.: Ştiaţi că o să moară? I.I.: Eram convins. Atunci, orice complet nu putea să nu-l judece şi să nu-l condamne, conform legilor. I.M.I.: Decizia de a iniţia procesul a fost cea mai grea pe care aţi luat-o? I.I.: Sigur că nu era simplu. (…) Eu nu sunt un tip crud, răzbunător”. Mult timp am crezut că dv. nu împărtăşiţi convingerile killer-ului Gelu Voican Voiculescu, pentru care sensul vieţii constă în cinism. Acum constat că etalaţi acelaşi cinism: „nu am de ce să regret”, „a fost un proces excepţional, într-o situaţie excepţională”, „şi am zis, indiferent în ce condiţiuni, un proces, chiar improvizat, este forma juridică bazată pe legile lui Ceauşescu, pentru a lua o decizie dramatică”. Reiese clar, din cuvintele dv., că aţi fost de acord cu o crimă, considerând-o scuzabilă în acel moment istoric. Nu aveţi remuşcări pentru faptul că Ceauşeştii au fost împuşcaţi pe baza unor acuzaţii mincinoase ! Nu sunt un susţinător fanatic al lui Ceauşescu, dar nici un duşman care i-ar fi băut sângele. Ca tot românul pe care fostul şef de stat a vrut să-l facă fericit cu forţa, am avut momente când l-am urât, dar au fost şi momente în care mi-a fost simpatic. Îmi provoacă, însă, oroare asasinatul politic, violenţa iraţională, injustă, imorală asumate cu cinism ca mijloace pentru progres social. Citind declaraţiile dv. cinice, pentru câteva clipe am dorit să aveţi parte de aceeaşi „situaţie excepţională” (ştiţi foarte bine că aveţi mulţi adversari fanatici, care v-ar trata ca pe Ceauşeşti). Dar în momentul următor mi s-a făcut ruşine. Totuşi, nu v-am putut ierta, căci prin cinismul dv. aţi trezit în mine o dorinţă pentru care mi-e ruşine. Drept pentru care v-am comunicat aceste gânduri. Dixi et salvavi animam meam.

H.-R. Patapievici, Politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996

(Acest articol a apărut iniţial - 23.08.2008 - în forumul www.pruteanu.ro )  

Introducere

Pe baza unor extrase ample, edificatoare, din cartea menţionată, intenţionez să-mi prezint opiniile generate de lectura acestei cărţi conducându-mă după următorul plan:

I). Denigrarea românismului şi a valorilor lui fundamentale
II). Poziţia de pe care Patapievici denigrează românismul şi valorile acestuia
III). Instrumente folosite de Patapievici în discursul său denigrator
IV). „Soluţii” propuse de Patapievici pentru ieşirea din situaţia apocaliptică pe care o descrie
V). Observaţii finale  

I). DENIGRAREA ROMÂNISMULUI ŞI A VALORILOR LUI FUNDAMENTALE  

(1)Atacul asupra specificului naţional şi conştiinţei românităţii
Un simpatizant al lui H.-R. Patapievici aprecia că Politice constituie un „remarcabil şi zguduitor eseu”. Ceea ce m-a zguduit pe mine, un cititor al acestei cărţi, este efortul constant, metodic al autorului de a denigra românismul şi valorile lui fundamentale: identitatea etnică (specificul românesc), conştiinţa unităţii naţionale, patriotismul, virtuţile, limba, educaţia, Biserica Ortodoxă sunt ţinte ale acestui discurs denigrator.  
A). Chestiunea specificul naţional  
a). Despre specificul naţional al românilor, despre identitatea lor etnică:  
„Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării". (p. 63)  
b). Despre reflecţia asupra specificului naţional :  
„Noi ne-am împotmolit în această reflecţie de sine însuşi, care s-a dovedit total improductivă, fundătură cleioasă şi nu cale de acces”. (p. 277) (..) „în chestiunea specificului naţional nu mai este nimic de spus, pentru că toată discuţia a fost ab initio o speculaţie greşit orientată”.(p. 278)  
B). Conştiinţa românităţii – o născocire modernă
a). „Aveau ei (moldovenii şi muntenii contemporani cu Ştefan cel Mare – n.m.,V.) sentimentul că sunt cu toţii români, aşa cum înţelegem noi astăzi această unitate ?” (p. 74)
Fireşte că, dată fiind săgeata timpului, nu înţelegeau unitatea lor de neam exact cum o înţelegem noi azi. Dar zorii acestei conştiinţe etnice existau. Din faptul că germanii, francezii, englezii au avut lupte fratricide nu este corect să se deducă absenţa oricărei conştiinţe etnice.
b). „Când relatează faptul că Ştefan a ordonat oştirii sale să prade trei zile după plac în Ţara Românească, Ureche nu pare să simtă incongruenţa patriotică a situaţiei: dimpotrivă, poate fi lesne perceput tonul admirativ şi justiţiar”. (p. 74)
Probabil că Ureche era un om mai ordonat în gândire. Când trebuia să relateze evenimente, relata evenimente, cu afectivitatea moldoveanului. Când a socotit că este momentul, a scris: „Rumânii, cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm să trag”.  
(2) Românii n-au virtuţi, ci doar vicii  
a). Românul este o chestiune tenebroasă  
„Ce este aceea „românul” e o chestiune mai degrabă tenebroasă. (..) „Românul” se face în contra diagnosticelor prin care a fost caracterizat până acum. Blândeţe, toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism – haida-de ! Eu nu am văzut nicăieri aşa ceva, la „români”. (..) Există probe foarte concludente care atestă că românul este intolerant, xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic” (..) (p. 47-49)  
b). „Virtuţile” românului sunt vicii de acomodare  
„Pentru români, răul este o noţiune estetică: de aici neantul său etic şi uimitoarea sa incapacitate de a avea repulsii; el (sic) se acomodează oricui prin pasivitatea servilă de a flecări cu orice îi flatează această vanitate. (..) aceeaşi vanitate frisonează şi geniul, şi imbecilul. Cosmopolitismul românului este astfel explicabil prin mimetismul său intern (..); orice formă îi poate deveni proprie, de vreme ce autohtonă este numai voinţa de a se afilia şi setea nebunească de a fi flatat. (Românului) neamurile îi admiră virtuţile de acomodare, care sunt singurele ce sar imediat în ochi: ospitalitatea, modestia, toleranţa, răbdarea şi alte asemenea minus-virtuţi de afirmare. Dar toate aceste „virtuţi”, care sunt, în fond, vicii de acomodare, au curs numai întrucât vanitatea românului de a se privi în oglindă poate fi în continuare flatată”. (p. 36)  
c). Românul are ticurile aservirii
(..)” în inima fiecărui român se zbate, satisfăcut sau oprimat, raportul de rumânie pe care l-a avut cu stăpânitorii. Cine a servit prea îndelung a căpătat ticurile aservirii.( p.39) Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. (..) Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau” (..). (p.63)  
d). Românii, gloată servilă, nu au meritat căderea lui Ceauşescu 
„Românii au scăpat de Ceauşescu, în marea lor majoritate, fără a fi avut timp să treacă de la ură la act: această gloată servilă nu i-a meritat căderea, la care nu a contribuit decât prin bancuri şi vulgarităţi acomodante”. (p. 37)  
(3) Poporul român, un popor cu substanţa tarată
(p. 34) „Revelaţia aşa-zisei revoluţii din Decembrie este că tot ceea ce am îndurat a fost meritat. Suntem un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă: toţi suntem mânjiţi de sângele celor în care ne-am înmuiat limbile. Un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor în sfinţenie şi agramat în grandoare, ahtiat de măriri calpe şi înjosit de vanităţi pe care, sclavi şi servili, nu le-am putut legitima decât prin atentat, ultragiu şi minciună. Un astfel de popor, urgisit nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai poate aştepta, decât poate doar semnul infamant al lui Iuda, ca diferenţă specifică, şi semnul unanim al lui Iona, ca gen proxim ?”.  
(4) România – o minciună, limba română – bună doar pentru înjurături „Trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni care este România: româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau (..) să o folosim numai pentru înjurături”. (p.69)  
(5) Educaţia românească nu-i bună de nimic  
„Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC. E ca un mădular bine crescut, dar căruia îi lipseşte nervul. Şi, cum impotenţa nu te vindecă de fantasme, românul este, dintre neputincioşi, cel mai bovaric”. (p. 56)  
(6) Neîncrederea în Biserica Ortodoxă Română, din cauza politicii bisericeşti naţionale „Starea Bisericii-instituţie mi se pare tristă. Există un vechi sofism nedemn, extins azi în principiu de politică bisericească naţională: crezi în mine orice aş fi făcut, pentru că sunt preot. Instituţia numită B.O.R. nu îmi trezeşte respect şi, de aceea, nu am încredere în ea qua instituţie”. (p.242)  

II). POZIŢIA DE PE CARE PATAPIEVICI DENIGREAZĂ ROMÂNISMUL ŞI VALORILE ACESTUIA  
 (1) Trăirea apartenenţei la România ca boală incurabilă
 Formal, prin includerea sa în persoana verbului („suntem un popor cu substanţa tarată”), Patapievici pare că vorbeşte de pe poziţia apartenenţei lui la poporul pe care îl denigrează, critica nihilistă pe care o face românismului pare a fi şi autocritică. Există, însă, suficiente texte din care rezultă, clar, că Patapievici nu se simte solidar în-nici-un-fel cu poporul pe care-l detestă. „Apartenenţa” se reduce la calitatea de om condamnat să fie cetăţean al acestei ţări. Apartenenţa sa la România este resimţită ca o boală incurabilă:  
„(..) sunt bolnav de România aşa cum canceroşii sunt incurabili de cancerul lor; aproape încontinuu îmi e ruşine că sunt român şi asta mă înfurie, pentru că, deşi e nedemn, nu e totuşi drept”. (p.23)  
(2) Elitismul narcisist
Poziţia de pe care autorul cărţii Politice emite vituperaţii antiromâneşti este aceea de membru al unei elite îndrăgostite de sine, elită de formaţie străină şi care a creat tot ce e valoros în spaţiul românesc, spaţiu în care gloata parazitează sau strică.
a). „Deci, cine este poporul român: pătura extrem de subţire de oameni ca Dumneavoastră (Al. Paleologu – n.m.,V.) şi ca autorii „bibliotecii naţionale”, sau restul copleşitor care a rezultat din succesul ingineriei sociale de tip Piteşti ? (..) sentimentul confortabil de continuitate pe care îl avem când privim retrospectiv spre istoria celor o sută de ani buni ai României (1848-1948) este datorat exclusiv unei continuităţi în ceea ce am numit mai sus „pătura extrem de subţire”: românii au dat multe personalităţi remarcabile, dar numai atunci când acestea s-au format şi evoluat în medii care nu erau natural româneşti. Acest mediu, singurul în care „pătura extrem de subţire” putea evolua, a fost implantat artificial aici de către generaţia primilor fii de boieri care au fost trimişi să îşi facă studiile în străinătate”. (p. 66)
b). „Aici, la Bucureşti, suntem o mână de lucizi înecată într-un hârdău de Fecale Supurând de Nestinsă putoare”. (p. 40)  
(3) Antidemocratismul
Patapievici are aversiune nedisimulată pentru democraţie, pentru exercitarea puterii politice de către popor („gloatocraţia”). El respinge formele de manifestare a democraţiei autentice (democraţia plebiscitară, votul universal şi egal, consensul naţional). El vrea o democraţie fără popor, o „democraţie” a elitei, manifestată prin votul cenzitar.
a). România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs , nu va avea acces direct la decizie. (p. 67-68)
b). Liberalismul vieţii este tiranizat prin consultarea agresivă a democraţiei plebiscitare. (p. 41)
c). "(..) cei mai proşti oameni pe care i-am văzut în viaţa mea au fost doi sportivi ciclişti care, într-un WC public, se luaseră la întrecere – care din ei urinează mai departe.. Erau români (..) (p. 63) (..) în condiţiile votului universal şi egal dictează cei cu urina puternică (adică proştii – n.m.,V.). România ar fi putut fi salvată de rrromâni prin votul cenzitar. Dar România va fi distrusă de rrromâni, care nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu. Este inutil să-l salvezi pe imbecil de propria sa vocaţie. (p. 64) (..) poporul român nu a vorbit direct în istorie, iar când a început să vorbească (votul universal şi egal), a început să spună numai prostii".
d). Sintagma „consens naţional” „ a ajuns să exprime în mod brutal necesitatea celor în minoritate de a se supune incondiţionat celor majoritari. Acest nou concept de democraţie, care este în fapt o gloatocraţie neruşinată, face ravagii printre noi, cei rămaşi în ţară” (p.18)  

III). INSTRUMENTE FOLOSITE DE PATAPIEVICI ÎN DISCURSUL SĂU DENIGRATOR  
(1) Încălcarea normelor logice
Un cititor de bună-credinţă se poate întreba: oare, cu ce mijloace, prin ce metode pot fi susţinute asemenea aberaţii ? Răspuns: prin abdicarea de la metodele cercetării ştiinţifice, de exemplu, prin abateri de la normele logice, prin eludarea realităţii, în favoarea prejudecăţii.
O greşeală frecventă pe care o face Patapievici, pentru a-şi susţine aberaţiile, este ceea ce în logică se numeşte „generalizare ilicită”. Cartea lui Patapievici abundă în generalizări ilicite:
- „românul este intolerant, xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic” (p.47-49);
- (..)” în inima fiecărui român se zbate, satisfăcut sau oprimat, raportul de rumânie pe care l-a avut cu stăpânitorii”. (p.63)
Te întrebi, oare de ce face aceste greşeli, din prostie ? Nu ! Omul e şcolit, are habar de „judecata globală” ilicită. Iată dovada:  
„O altă marotă este judecata globală. Se spune „poporul” român face cutare sau crede cutare sau este cutare. E aberant ! Care popor ? Poporul care a rămas pe străzi între 16 şi 21 XII 1989 sau poporul care citeşte avid murdăriile din România Mare şi Europa ? Poporul care a strigat „Moarte intelectualilor !” sau poporul care a murit în puşcării ? (..) nu există un popor după cum nu există popor şi asta pentru că, pe de o parte, românii nu mai formează o comunitate, ei sunt azi fracturaţi, rupţi, şterşi, neidentificaţi şi, pe de alta, pentru că nu există colectivităţi cu trăsături epistemologice de individ". (p. 52)
Nu rămâne decât o explicaţie: ura, prejudecata sunt mai puternice decât dorinţa de a căuta adevărul.  
(2) Apelul la prejudecată, în detrimentul contactului cu realitatea
Un alt instrument folosit de senior Patapievici pentru a-şi „întemeia” judecăţile calomniatoare este recurgerea la prejudecăţi, în loc să cerceteze realitatea. De pildă, Patapievici are prejudecata care-l posedă diabolic potrivit căreia patriotismul a fost inexistent la români. Pentru a crea o aparenţă de judecată sănătoasă, el recurge la un citat din însemnările unui străin care şi-a plimbat pantofii pe aici:  
„Un alt călător străin, pe nume Salaberry, constata în 1821 că „numele de patrie nu trezeşte nici un sentiment” în rândul locuitorilor români”. (p. 74)
Chiar şi un elev de clasa a VIII-a, cu bună-credinţă, ar fi apelat la realitatea istorică, atestată documentar. Tudor Vladimirescu, în Apelul către locuitorii oraşului Bucureşti, din 20 martie 1821, scria: „Fraţilor ! cîţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile d-v sfînta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam”. Acelaşi, pe care poporul îl numea „Domnu’ Tudor”, în scrisoarea din 11 febr. 1821 către Nicolache Văcărescu, întreba: „Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patrie să cheamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor ?”. Dar Genialul Patapievici preferă citatul care-i confirmă prejudecata. În felul acesta se poate susţine orice insanitate.  
IV). „SOLUŢII” PROPUSE DE PATAPIEVICI PENTRU IEŞIEREA DIN SITUAŢIA APOCALIPTICĂ PE CARE O DESCRIE
În paralel cu zugrăvirea tabloului apocaliptic al spaţiului mioritic, boier Patapievici ne cadoriseşte şi unele „soluţii”, care ne-ar putea salva. Dacă dracu’ nu ne-a luat încă minţile, am putea constata că „soluţiile” propuse de el nu ar face decât să definitiveze opera lui distructivă, adică să instaureze Imperiul Neantului Axiologic.  
a). Reţeta patapieviciană a patriotismului – un dar grecesc
Un mare spirit, contemporan cu noi, atrăgea atenţia asupra unui pericol: „Dacă vrei să distrugi un popor, distruge-i valorile” (Adrian Păunescu). Conu Patapievici ne dă o reţetă miraculoasă, un fel de Cal Troian, prin care am putea deveni patrioţi:  
„Pentru a deveni patrioţi, naţionaliştii vor trebui să înceteze a se mai defini prin formule rituale (Patria, Strămoşii, Satul, Biserica Ortodoxă, Românismul etc. (..)”. (p. 112-113)
Preţul pe care ar trebui să-l plătim pentru a deveni patrioţi - alienarea, faptul de a nu mai fi noi înşine - este un fleac, nu-i aşa ?!  
b). Poporul nu trebuie să aibă acces direct la putere  
„Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar: România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs , nu va avea acces direct la decizie". (p. 67-68)
O democraţie fără poporul prost, curat democratic, coane Patapievici ! Ce plebiscit, ce referendum, ce democraţie directă ? Un grup de boieri deştepţi ca matale ar şti cu adevărat care este drumul spre Rai pentru români !  
c). Monarhia salvează România  
„Am putea regăsi legitimitatea prin monarhia care ne-a făcut odinioară mari; dar poporul meu îşi urăşte Regele şi îşi adoră Nebunul. Regelui nu i se poate ierta superioritatea, majestatea, faptul de a nu ne fi înjosit niciodată; nu îi putem ierta nici faptul că l-am trădat. Demisiunea este la români o veche obişnuinţă. Ca şi incompetenţa". (p. 55)
Marele Războinic Patapievici, care a reuşit în câteva zeci de pagini să distrugă, în „luptă dreaptă”, Valorile Româneşti, devine brusc o pisicuţă de palat, torcând nostalgic după mângâierile Unsului lui Dumnezeu pe Pământul Românesc. Ce admirabil poet de Curte este acest Patapievici ! Când zice „Regele”, se gândeşte în genunchi la „superioritatea, majestatea, faptul de a nu ne fi înjosit niciodată”. Eu, ca membru al poporului mizerabil, văd că Majestatea Sa n-a revenit pentru a ne înălţa, ci pentru a-şi trage câteva palate, multe hectare de pădure şi alte bunătăţuri. „Nu îi putem ierta nici faptul că l-am trădat”. Cine pe cine a trădat ? Formulele acestea de prosternare îmi aduc aminte de formulele altor lingăi: „Poporul român îşi exprimă neţărmurita recunoştinţă faţă de Conducătorul său iubit, tovarăşul …”. Independent de cel pe care-l linge, lingăul rămâne tot lingău.  
d). Violenţa ca soluţie finală – suprema insanitate patapieviciană  
„Numai violenţa, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire”. (p.63)
Şi iată cum boier Patapievici sfârşeşte prin a face spume la gură. Parcă-l auzi vorbind pe Hitler. Oameni buni, voi cei care cădeţi pe spate admirând geniul acestui individ, vă rugăm, luaţi-l acasă, pentru consumul personal. În nici un caz individul acesta nu merită să fie şeful Institului Cultural Român, cu salariu gras din banii publici !  
V). OBSERVAŢII FINALE  
(1). Despre oportunitatea discuţiilor asupra cărţii Politice
Cartea lui Patapievici, Politice, a apărut în 1996, când a stârnit valuri de indignare. Expoziţia de grafitti de la Galeria Româna din New York (2008), aflată sub oblăduirea Institutului Cultural Român, al cărui director este Horia Roman Patapievici, expoziţie percepută de mulţi ca o nouă mizerie aruncată pe imaginea României tocmai de cei care sunt plătiţi din bani publici pentru a lucra în favoarea acestei imagini, a readus în atenţie basnele lui H.-R. Patapievici din Politice. Între ideile şi faptele directorului H.-R. Patapievici există, după cum se vede, concordanţă. Cineva scria, referitor la aceste nemulţumiri: „Una peste alta, pentru a defini ideea care se desprinde din toată agitaţia asta cu ICRNY, sunt nevoit să folosesc inspiratele cuvinte rostite odinioară de un contemporan al lui Baudelaire: Acest Patapievici este o veritabilă piatră de încercare: displace invariabil tuturor imbecililor”. Dar Patapievici nu poate fi această piatră de încercare, căci există şi imbecili care-l plac pe autorul Politice-lor.  
(2). Despre responsabilitatea scriitorului
Scriitorului, în general, trebuie să-i recunoaştem dreptul de a-şi exprima liber gândurile, sentimentele. Dintre scriitori, unii conştientizează responsabilitatea pe care o implică libertatea de a face publice gândurile, prin scris. Miron Costin, în Predoslovie la De neamul moldovenilor , face dovada acestei conştientizări: „De aceste basne să dea seama ei (Simeon Dascălul şi Misail Călugărul – n.m., V.) şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vecinicŭ. Cîndŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste un lucru greu a răbda; dară în veci ? Eu voi da seama de ale mele, cîte scriu”. Pentru alţii, precum Patapievici, libertatea scrisului este un privilegiu, o armă pe care o pot folosi iresponsabil.  
(3). Despre erudiţie şi morală
O temă de reflecţie veche este aceea a relaţiei dintre instruire/erudiţie, pe de o parte, şi morală/virtute, pe de altă parte. Într-o latură se află Socrate. Conform concepţiei sale, virtutea (aretē) există în fiecare om. Nimeni nu comite răul cu bună ştiinţă, ci din ignoranţă. Este suficientă cunoaşterea de sine („gnothi seauton !”) pentru ca omul să devină virtuos. În cealaltă latură se află cei care susţin că erudiţia nu este o condiţie suficientă pentru ca omul să devină virtuos, moral, pe deplin uman. De exemplu: după Heraclit „polimathia” (mulţimea cunoştinţelor) nu te ajută să devii „sophos” (înţelept); Montaigne prefera un „cap bine făcut” în locul unui „cap prea plin”; Rabelais ne-a lăsat cugetarea „ştiinţa fără conştiinţă nu e decît ruina sufletului”. Viaţa a dovedit că Socrate era naiv şi că adevărul era de partea celorlalţi. Să comparăm două personalităţi din cultura română: unul a folosit torţa culturii pentru a ilumina conştiinţele celor din neamul lui, s-a luptat cu prejudecăţile vremii care susţineau că limba română e prea săracă pentru a exprima adevărurile ştiinţei şi a creat şcoli în care se învăţa în această limbă. Altul a scris că limba română e bună doar pentru înjurături. Primul se numea Gheorghe Lazăr, celălalt Horia-Roman Patapievici. Cei care-l plac pe Patapievici, în mod necritic, sunt seduşi de mirosul de migdale al scrierilor sale şi nu conştientizează substanţa acestor scrieri, acidul cianhidric.

Pentru încheiere mă folosesc de următoarele idei exprimate de profesorul George Pruteanu într-una din emisiunile sale, „Doar o vorbă să-ţi mai spun”: „Poţi să vorbeşti cum se cade, să gîndeşti logic şi să fii şi învăţat - şi totuşi să fii o canalie (fie şi parţial). (..) Deci, deasupra limbii, gîndirii şi culturii mai e ceva care, iertare de vorbă mare, se numeşte Morala, adică Binele”.