Domnule Ion Iliescu,

(NOTĂ : această scrisoare a fost postată iniţial - 21.12.2010 - ca un comentariu pe blogul domnului Ion Iliescu. Dar nu a primit „verde la semafor”. În consecinţă, am postat-o aici). Mă numesc Valeriu Stănescu şi sunt profesor de filozofie (socio-umane) într-un liceu din Slobozia, judeţul Ialomiţa. Nu am nici un drept să vă irosesc timpul, de aceea mă simt dator să vă previn că nu intenţionez să vă aduc vreun omagiu, dar nici să fiu necuviincios. Decideţi în acest moment dacă veţi continua să citiţi sau nu scrisoarea mea. Îmi displace manierismul de tip „nici usturoi nu am mâncat, nici gura nu-mi pute”, dar cred că este necesar să vă spun câteva lucruri despre mine, care pot fi verificate. N-am fost un privilegiat al vechiului regim. În momentul „revoluţiei” eram profesor suplinitor (în locul căsniciei de tip fără frecvenţă, am preferat facultatea fără frecvenţă, în consecinţă nu am primit repartiţie). Am convingeri politico-ideologice de stânga, apreciez că Marx nu trebuie aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Am devenit membru al P.C.R. pentru că am vrut, nu „de nevoie” sau „pentru a obţine butelie de aragaz”. Mă consider, în continuare, membru al acelui partid, despre care cred că a fost desfiinţat în mod abuziv. În decembrie 1989, deşi eram conştient că sistemul scârţâia chiar în articulaţiile sale fundamentale, am simţit o mare tristeţe intuind că scopul păpuşarilor era nu neapărat îndepărtarea Ceauşeştilor, ci schimbarea sistemului social-politic. Presupunând că este relevant, de-a lungul timpului, în alegerile prezidenţiale, am votat pentru Ion Iliescu, Adrian Păunescu, Vadim Tudor, Constantin Rotaru, Mircea Geoană. Permiteţi, vă rog, şi câteva mărturisiri care vă privesc. Nu ştiam nimic despre dv. în decembrie 1989 (nu m-am informat niciodată de la surse otrăvite ideologic, precum „Europa Liberă”). Partea din discursul de la televiziune care începea cu „stimaţi tovarăşi” şi în care apreciaţi că Ceauşeştii „n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară” mi-a trezit o speranţă (pentru acelaşi fragment alţii v-ar „judeca” precum pe Ceauşescu la Târgovişte). În alt moment, în care un răsculat v-a întrebat câţi muncitori sunt nominalizaţi pe lista CFSN şi dv. i-aţi răspuns răstit că acolo sunt nominalizate personalităţi care s-au afirmat ca disidenţi etc., am simţit ghimpele îndoielii. Eram conştient că nu alde nea Gheorghe şi ţaţa Vasilica ar fi putut conduce ţara în acel moment, dar tonul răspunsului nu mi-a plăcut. Deşi ştiam că mă fac părtaş, inclusiv prin votul meu, la distrugerea formaţiunii social-economice socialiste, am fost constrâns să intru în jocul evenimentelor. De pildă, în 12 ianuarie 1990, când pe Dumitru Mazilu îl apucase isteria anticomunistă, eu, familia mea, rudele mele am fost de partea maselor de muncitori care vă scandau numele. Ulterior am reuşit să vă cunosc mai bine. V-am înţeles destinul dramatic: sunteţi atacat şi de la dreapta şi de la stânga. Cea mai gravă acuzaţie pe care mi-am permis să v-o aduc, în forumul Pruteanu, a fost de „gorbaciovist trădător”. În opinia mea, şi dv., dar mai ales Gorbaciov, de pe o poziţie elitistă, aţi hotărât că ştiţi ce este bine pentru popor şi că sunteţi îndreptăţiţi să înfăptuiţi acest bine. Despre prototipul Gorbaciov nu (mai) am o impresie bună. Este posedat, ca de un demon, de convingerea că este reformatorul genial de care Omenirea avea nevoie. Occidentalii i-au intuit orgoliul maladiv şi au aplicat politica vulpii faţă de corb. După ce l-au stors ca pe o lămâie, în momentul în care decrepitul Elţân, în prostia lui proverbială, le servea mai bine interesele, l-au abandonat pe Gorbi. Ceauşescu, deşi mai puţin instruit, avea o inteligenţă vicleană superioară elitismului narcisist al lui Gorbaciov: a primit medaliile şi elogiile ipocrite ale occidentalilor, s-a lăsat plimbat cu caleaşca regală, dar şi-a urmărit propriile interese. Dv., domnule Iliescu, prin intelectualismul narcisist vă asemănaţi cu Gorbaciov: de mai multe ori aţi relevat, cu emfază, că Ceauşescu v-a acuzat de „deviaţie intelectualistă”. Totuşi, acuza „Cizmarului”, cum îi spun unii, era concordantă într-o măsură cu o idee valoroasă, exprimată încă de Heraclit: „polimathia” (mulţimea cunoştinţelor, erudiţia) nu este o condiţie suficientă pentru a fi „sophos” (înţelept). Alteori aţi abandonat principii, preferând o victorie politică imediată. După ce anterior aţi declarat că sunteţi „liber cugetător”, în momentul în care Emil Constantinescu v-a întrebat „Credeţi în Dumnezeu, d-le Iliescu ?”, aţi improvizat un răspuns despre educaţia religioasă pe care aţi primit-o. Eu, ca alegător, aş fi preferat să spuneţi: domnule Constantinescu, eu candidez pentru calitatea de Preşedinte al României, nu pentru a deveni Patriarh. În consecinţă, declar în mod sincer că nu mă lepăd de opţiunea mea de liber cugetător şi că, totodată, am tot respectul pentru cei care au opţiuni religioase. Am speranţa că poporul român nu are puseuri inchizitoriale şi va aprecia sinceritatea mea. Dacă nu, vă va alege pe dv. Dintre politicienii români ai momentului respectiv, doar venerabilul Bârlădeanu a fost sincer până la capăt, spunând la televiziune cam aşa: „noi trebuie să întrebăm poporul ce vrea, vrea o reformare a socialismului, vrea capitalism ? Trebuie să spunem oamenilor că economia de piaţă are drept consecinţe şi şomajul, şi inflaţia, şi polarizarea averii”. Domnule Iliescu, probabil că nu v-aş fi scris niciodată, dar lectura unui articol recent din „Adevărul” m-a determinat să vă scriu. Cu îngăduinţa dv., citez câteva pasaje din acel articol: „Ion M. Ioniţă.: Regretaţi executarea lui Ceauşescu în ziua de Crăciun? Ion Iliescu: Nu am de ce să regret. El a plătit pe merit, pentru că era principalul vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat. I.M.I.: Procesul pare un proces stalinist, din 1938. I.I.: Nu stalinist, dar a apărut ca un proces într-o situaţie excepţională. I.M.I.: În care apărătorul devine principal acuzator. I.I.: A fost un proces excepţional, într-o situaţie excepţională. Ovidiu Nahoi: Dumneavoastră ştiaţi, înainte de declanşarea procesului, că or să-l judece şi or să-l şi împuşte? I.I.: Nu dragă, pe 24 am luat noi decizia. Am văzut că a trecut noaptea de 22 spre 23, noaptea de 23 spre 24, mureau oameni cu fiecare oră de întârziere. Atunci a apărut o asemenea idee, că cei care execută o asemenea diversiune o fac legaţi de un crez. (…) orice întârziere ne costa vieţi omeneşti. Şi am zis, indiferent în ce condiţiuni, un proces, chiar improvizat, este forma juridică bazată pe legile lui Ceauşescu, pentru a lua o decizie dramatică. O.N.: Ştiaţi că o să moară? I.I.: Eram convins. Atunci, orice complet nu putea să nu-l judece şi să nu-l condamne, conform legilor. I.M.I.: Decizia de a iniţia procesul a fost cea mai grea pe care aţi luat-o? I.I.: Sigur că nu era simplu. (…) Eu nu sunt un tip crud, răzbunător”. Mult timp am crezut că dv. nu împărtăşiţi convingerile killer-ului Gelu Voican Voiculescu, pentru care sensul vieţii constă în cinism. Acum constat că etalaţi acelaşi cinism: „nu am de ce să regret”, „a fost un proces excepţional, într-o situaţie excepţională”, „şi am zis, indiferent în ce condiţiuni, un proces, chiar improvizat, este forma juridică bazată pe legile lui Ceauşescu, pentru a lua o decizie dramatică”. Reiese clar, din cuvintele dv., că aţi fost de acord cu o crimă, considerând-o scuzabilă în acel moment istoric. Nu aveţi remuşcări pentru faptul că Ceauşeştii au fost împuşcaţi pe baza unor acuzaţii mincinoase ! Nu sunt un susţinător fanatic al lui Ceauşescu, dar nici un duşman care i-ar fi băut sângele. Ca tot românul pe care fostul şef de stat a vrut să-l facă fericit cu forţa, am avut momente când l-am urât, dar au fost şi momente în care mi-a fost simpatic. Îmi provoacă, însă, oroare asasinatul politic, violenţa iraţională, injustă, imorală asumate cu cinism ca mijloace pentru progres social. Citind declaraţiile dv. cinice, pentru câteva clipe am dorit să aveţi parte de aceeaşi „situaţie excepţională” (ştiţi foarte bine că aveţi mulţi adversari fanatici, care v-ar trata ca pe Ceauşeşti). Dar în momentul următor mi s-a făcut ruşine. Totuşi, nu v-am putut ierta, căci prin cinismul dv. aţi trezit în mine o dorinţă pentru care mi-e ruşine. Drept pentru care v-am comunicat aceste gânduri. Dixi et salvavi animam meam.