Moartea unui miliardar și problema sensului vieții omenești

A murit Dinu Patriciu. Orice știre de acest fel mă întristează, fie că omul respectiv mi-a fost simpatic ori antipatic, fie că a murit tânăr ori bătrân, fie că a fost sărac ori bogat, fie că a fost sfânt ori criminal în serie. Intensitatea trăirii este diferită, dar întotdeauna trăirea este tristețe. Moartea oricărui om este o înfrângere suferită de viață, iar eu aș vrea ca viața să triumfe întotdeauna în fața morții. Sunt conștient că e o dorință utopică și mintea mea poate găsi un rost al morții în Lume, dar asta nu face să dispară dorința utopică.

            Ridicându-ne pe un alt nivel al reflecției, vom spune că aici este vorba de problema condiției umane, în general, și de problema sensului vieții omenești, în special: are viața vreun rost? Merită să fie trăită? Dacă da, care este sensul vieții? Este o problemă „veșnică”, deschisă, în înțelesul că ea a apărut în momentul în care au apărut ființele conștiente numite „oameni” și va exista, ca problemă, cât vor exista oameni. Într-o formă implicită, problema exista deja în Epopeea lui Ghilgameș, probabil cea mai veche scriere cunoscută din istoria omenirii. Ghilgameș vrea nemurirea, cu alte cuvinte pentru el sensul vieții este viața însăși.

            Problema este aceeași, dar răspunsurile sunt multiple. Ele sunt determinate de educația primită, de nivelul de cultură, de sistemul de valori. Poate că, într-o măsură, există și o determinare genetică. De exemplu, este evident un anumit instinct al posesiunii în firea oamenilor, iar satisfacerea acestui instinct tinde să devină sensul vieții unor oameni.

Sunt oameni care simt că viața este lipsită de sens. Dintre aceștia, cei care trăiesc intens lipsa de sens a vieții se sinucid. Alții găsesc un anumit rost al vieții sau îi conferă ei un anumit sens. Există teoreticieni care au realizat clasificări ale concepțiilor în funcție de ceea ce se afirmă că este sensul vieții în acele concepții. O clasificare de acest fel realizează Tudor Cătineanu în Elemente de etică, vol. 2. Una dintre clase este clasa concepțiilor în care „sensul vieții stă într-o valoare determinată”. În această clasă, Cătineanu identifică trei feluri de a înțelege sensul vieții: sensul vieții ca „a fi”, sensul vieții ca „a avea” și sensul vieții ca „a face”.

Faptele și spusele lui Dinu Patriciu pe care le cunosc mă conduc la concluzia că pentru el sensul vieții consta în „a avea”. Cătineanu propune ca metafore-simbol pentru acest fel de a înțelege sensul vieții „colecția” și „colecționarul”. Afaceristul  numit a făcut din acumularea averii scopul principal al vieții lui. Nu în forma patologică, precum în cazul lui Hagi Tudose: este evident că-i plăceau și puterea (cu implicațiile ei), și recunoașterea socială a succesului său în afaceri. Era convins că performanța în acumularea averii este o dovadă a calității umane, de aceea s-a străduit să le educe și pe fiicele sale pentru a deveni „colecționare” performante: „Le-am învățat să-și trăiască propria viață și am un contract cu ele, de acum 10 ani: dacă la 30 de ani nu câștigă fiecare câte 150.000 $/an, prin propriile puteri, nu moștenesc nimic”.

            Este dreptul fiecărui om de a căuta și de a decide care este sensul vieții lui. Această decizie va determina comportamentul său. Dar oamenii sunt ființe sociale, în consecință comportamentul unui om poate să afecteze viața altor oameni. Dacă unul decide că sensul vieții lui este de a-și mări cât mai mult averea, atunci alți oameni vor avea tot mai puține resurse, căci resursele, în raport cu nevoile, sunt limitate. Mai mult, în societatea capitalistă, bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, cei care nu au mijloace de producție devin simple mijloace pentru realizarea scopului de a avea cât mai mult al celui care are mijloace de producție. Apare o relație de tip stăpân-slugă. Deja Hegel a scris despre această relație, iar Marx a aprofundat analiza ei, în condițiile capitalismului.

Deși fiecare om are libertatea de a hotărî care este sensul vieții lui, el trebuie să conștientizeze că această libertate implică și asumarea unei responsabilități. Din perspectiva dialecticii relației libertate-responsabilitate, consider ca îndreptățită evaluarea socială a concepțiilor despre sensul vieții.

Preferata mea este concepția despre sensul vieții ca fiind creația, așadar cu urmări pozitive pentru ceilalți oameni, pentru societate. Faust, din celebra operă a lui Goethe, încheie un contract cu diavolul, prin care se angajează să-i cedeze sufletul în schimbul fericirii. Diavolul îi oferă tinerețea și diferite experiențe plăcute, cum sunt experiența cunoașterii, experiența iubirii, dar Faust nu se simte fericit. În final, bătrân și orb, Faust se simte fericit gândindu-se că asanarea unei mlaștini ar fi benefică pentru comunitatea oamenilor.

Cu excepția celor care cred că mai există o viață după moarte (am dubii, totuși, că există vreun om care nu are nici măcar o umbră de îndoială cu privire la existența unei vieți dincolo de moarte), ceilalți oameni sunt tulburați de gândul propriei lor morți, pe care o concep ca o trecere în neant. Iată cum exprimă poetul-filozof Lucian Blaga această trăire:

           DIN ADÂNC

(din ciclul La cumpăna apelor)

Mamă, - nimicul – marele! Spaima de marele

îmi cutremură noapte de noapte grădina.

Mamă, tu ai fost odatˈ mormântul meu.

De ce îmi este așa de teamă – mamă –

să părăsesc iar lumina?

În opinia mea, creația, ca facere de bine pentru oameni și societate, poate fi un rost al vieții. Desigur, există grade de creativitate. Nu putem fi toți creativi precum Einstein, Shakespeare, Aristotel, Mozart, Leonardo da Vinci. Dar, de la oligofren la geniu, toți oamenii pot fi, într-o măsură, creativi. Oricine poate face ceva prin care poate obține considerația altor oameni și, prin asta, poate avea sentimentul că „nu face umbră pământului degeaba”.

Prin creație, oamenii pot obține o „nemurire” sui-generis: „Firea muritoare se străduiește pe cât cu putință să existe de-a pururi, adică să devină nemuritoare. Și singurul mijloc ce-i stă la îndemână pentru aceasta este creația” (Plutarh).

Creația este, totodată, un mijloc prin care putem înfrunta neantul și teama de el. George Călinescu exprimă genial acest gând: „Creația este un protest împotriva golului, un stupefiant prin care suportăm amețeala pe marginea abisului”.