Cei Trei Magnifici în lupta cu ”ideea comunistă”

Notă:

Am propus acest articol pentru publicare în Argumente și fapte.

Probabil că nu a satisfăcut exigențele pentru publicare.

La ultima ediție a târgului de carte ”Gaudeamus”, cei trei anticomuniști bine-cunoscuți, Liiceanu, Pleșu și Patapievici, au lansat cartea lor  O idee care sucește mințile, carte referitoare la ”ideea comunistă”. N-am citit, încă, această carte. Am cunoscut doar discursurile Celor Trei Magnifici referitoare la cartea menționată.

Filmul aici. 

Exprim câteva opinii personale în legătură cu aceste discursuri, nu despre cartea pe care nu am citit-o, posibil genială.

Cine sunt Cei Trei Magnifici anticomuniști și cum atacă ei ”ideea care sucește mințile”?

Dintre toți, cel simpatic este Andrei Pleșu, hărăzit cu umor, adaptabil la mediul social și cu față umană, inclusiv prin rugămintea de îndurare exprimată prin scrisori către Nicolae Ceaușescu: ”Apelez, tovarășe Secretar General, la dreapta dumneavoastră judecată și la înțelegerea dumneavoastră omenească, rugându-vă să dispuneți rediscutarea cazului meu”. Mai citez, din pagina Antenei 3: Andrei Pleșu îi scria la acea vreme lui Ceaușescu că, deși a participat la conferința despre Meditația Transcendentală, el nu și-a luat “nici un angajament cu nuanță politică sau religioasă care să contrazică adeziunile mele reale la statutul PCR și la Constituția țării". După Marea Păcăleală el și-a schimbat ”adeziunile reale la statutul PCR și la Constituția țării” socialiste cu adeziunile la capitalismul restaurat pe șest, în care anticomunismul s-a dovedit a fi o afacere foarte profitabilă. 

Informații de la Antena 3 aici.

Andrei Pleșu a spus în discursul de la lansarea cărții menționate, cu aluzie la regimul politic trecut: ”Nu poți să spui unui om de azi, crescut în condiții relativ normale, că trebuie să vorbești la telefon în baie, dând drumul la apă, ca să nu se audă ce vorbești. Pare o nebunie.”  Într-adevăr, pare o nebunie să condamni excesele Securității acum, când supravegherea cetățenilor până în cele mai intime zone, de către serviciile de informații actuale, face ca tehnica și metodele de supraveghere ale Securității să fie manifestări de pionierat. Dar nu, Andrei Pleșu nu-i nebun, este doar un om deosebit de inteligent, cu harul umorului și capacitate de adaptare rapidă la mediul social.

            H.-R. Patapievici este un ins cu mentalitate de boier îngâmfat, având o aversiune nedisimulată pentru democrație, pentru exercitarea puterii politice de către popor („gloatocraţia”). El respinge formele de manifestare a democrației autentice (democrația plebiscitară, votul universal şi egal) și vrea o democrație fără popor, o „democrație” a elitei, manifestată prin votul cenzitar: ”România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs , nu va avea acces direct la decizie”. (Politice, p. 67-68) ”Liberalismul vieții este tiranizat prin consultarea agresivă a democrației plebiscitare”. (Ibidem, p. 41)

            Sloganul lui contra ”ideii care sucește mințile” este următorul: ”nu s-a atins claritatea morala in ceea ce priveste raul comunist.” Lipsa acestei ”clarități morale” face ca ”ideea comunistă” să fie, în continuare, periculoasă: ”Or, noi suntem ca la sfarsitul „Ciumei” lui Camus. Bacilul s-a retras. Dar s-a retras in adormire. Din acest motiv ideea care suceste mintile – cand e vorba de comunism – se conjuga la prezent.” Boierul Patapievici ne dezvăluie înțelesul acestui slogan astfel: ”Sa ai grila aceasta, ca regimul comunist a  reprezentat, in esenta, un fenomen progresist de modernizare a unor societati inapoiate – cele din Centrul si Estul Europei, respectiv Rusia –  si care s-au opus modernizarii, rezultatul fiind, din pacate, aceste victime… Sa ai aceasta vedere echivaleaza cu a nu avea claritate morala in ceea ce priveste raul comunist.”

            Așadar, în opinia lui H.-R. Patapievici, a constata progresul României, pe multiple planuri, în timpul regimului socialist înseamnă că ”nu s-a atins claritatea morala in ceea ce priveste raul comunist.” El opune acestei constatări sofismele și prejudecățile sale. Mă voi referi la două dintre acestea.

”Capitalismul inseamna individualism, inseamna libertate si inseamna proprietate privata. De fapt, ordinea este exact inversa. E libertate privata, e garantarea juridica a acestei proprietati si – prin garantarea juridica – se naste posibilitatea libertatii reale.” Trecând cu vederea bâlba ”libertate privată”, înțelegem că magnificul anticomunist ne cere să acceptăm următoarea ”ordine”: a) existența ”proprietății private”, inclusiv asupra mijloacelor de producție; b) ”garantarea juridică” a proprietății private, adică vine Dreptul, ca instituție reprezentând interesele clasei dominante economic, și dă cu busuiocul, sfințind proprietatea privată, chiar dacă ea s-a format prin furt și prin exploatare: c) ”posibilitatea libertatii reale”, adică libertatea vulpii capitaliste în cotețul cu găini proletare.

”Dar stii ce inseamna „piata”? Inseamna ca oamenii traiesc intr-un regim al schimburilor, al marfurilor ale caror preturi nu sunt stabilite de alti oameni, sau de institutii, sau de birocrati – de stat. Nu, ci de catre ei insisi, prin legea cererii si a ofertei. In mod fundamental, capitalismul este acel aranjament care trebuie sa existe in orice societate, in care schimburile sunt bazate pe preturi stabilite pe piata. Adica, ce poate fi mai echitabil?” Printr-o singură frază, boierul Patapievici aruncă la coșul de gunoi contribuții teoretice de mare valoare la constituirea științei economice, în general, la analiza critică a sistemului economic capitalist, în particular, și ne propune, în schimb, fetișul ”pieței libere”, ca supremă expresie a ”echitabilului”! Ce poate fi echitabil în faptul că angajatul, prin munca lui, produce o valoare mai mare decât salariul pe care-l primește de la patron, diferența (plusvaloarea) reținând-o capitalistul sub formă de profit?

Gabriel Liiceanu este o înfrângere suferită de Constantin Noica în efortul său paideic. Liiceanu nu are îndoieli, nu are incertitudini. Noica nu a reușit să-i ”treacă” nicio incertitudine. Or, ”Un tînăr căruia nu-i poți trece nici o incertitudine îți este o înfrângere” (Constantin Noica, Jurnal filozofic, București, Humanitas, 1990, p.44). De la  Apel către lichele, la discursul de lansare a cărții O idee care sucește mințile, Liiceanu ne bombardează cu certitudinile sale. Uneori își credibilizează certitudinea printr-un citat din gândirea unei ”autorități” (de exemplu, după Marea Păcăleală, ”domnul Noica spunea…” era echivalent cu citarea unui verset din Biblie), alteori ne oferă generos o prejudecată a sa. În consecință discursurile sale intră frecvent în conflict cu realitatea sau/și sunt incoerente. Cei interesați pot citi aici, spre exemplu, analiza unei trăsnăi secretate de autorul Apelului către lichele.

Liiceanu și-a construit discursul de lansare a cărții  O idee care sucește mințile pe un citat dintr-o autoritate: ”Monica Lovinescu avea o vorbă remarcabilă: ’Noi am uitat înainte de a ne aduce aminte’ ”. Pe postamentul acestui citat vorbitorul și-a așezat certitudinea lui: ”Faptul că nu poți bifa o anumită etapă a istoriei cu tot ce a însemnat ea monstruos poate, evident, ceea ce știți că a devenit o banalitate, să ducă la riscul de a repeta monstruozitatea cu pricina.”

            Filozoful fără incertitudini a continuat: ”Cartea asta este o carte replică. (…) Este o replică dată la trei lucruri: uitarea celor care au trăit comunismul; ignoranța celor care nu l-au trăit și care se joacă cu această idee fără să știe că țin focul în mână; o replică la frustrarea celor care nu fac față provocărilor libertății”. Dacă noi, cei care am trăit în ”comunism”, nu suntem anticomuniști fanatici, dacă avem o memorie a nuanțelor societății socialiste, înseamnă că suntem vinovați de uitare? Dintre cei născuți după 1989 mulți sunt afectați de manipularea anticomunistă, promovată inclusiv prin Școală, manipulare care funcționează ca un fel de SIDA la nivelul spiritului. Dacă cei născuți după 1989 se joacă, totuși, cu vreun foc, acel foc nu este ideea comunistă, ci alt fel de foc, precum întocmirea listelor de ”dușmani (= prieteni ai dușmanului)”, ca aici. 

Iar ”frustrarea celor care nu fac față provocărilor libertății” este un eufemism pervers cu referire la situația nedreptățiților acestui sistem capitalist. Ce înseamnă să ”faci față provocărilor libertății”? Înseamnă, cumva, să fii profitorul privatizării Editurii Politice? Toți cei care nu s-au repezit să prade avuția socialistă sunt ”frustrați care nu fac față provocărilor libertății”?

Liiceanu mai spune că în vechiul sistem social ”nu conta că nu puteai să optezi pentru cărțile pe care le citeai, pentru filmele pe care le vedeai, pentru relațiile cu ceilalți oameni”. Mă întreb: omul acesta este mincinos sau doar captiv al prejudecăților-certitudini secretate de mintea sa (”certitudinile sunt închisori”)? Am citit undeva că, atunci când s-a lansat Jurnalul de la Păltiniș la o librărie bucureșteană, Liiceanu savura imaginea oamenilor care stăteau la coadă pentru a cumpăra cartea lui. Acei oameni puteau, deci, opta pentru cartea scrisă de el. Și nu știu să-l fi împiedicat autoritățile vremii să facă naveta la Păltiniș, pentru a avea relații cu Noica.

Procurorul de serviciu al anticomunismului declară că a fost șocat de faptul că la Berlin se vând căciuli și șepci cu secera și ciocanul pe ele.  Păi, domnule Procuror, arestează-l dumneata pe Patapievici, căci vrea ”piață liberă”, adică vrea ca agentul economic să vândă ceea ce se cere pe piață! Procurorul acesta anticomunist este ilogic: spune că apără capitalismul, dar vrea economie planificat-centralizată, dirijată!

Musiu Liiceanu mai emite un decret: necesitatea ”unificării memoriei”. Adică, vrem-nu vrem, toți trebuie să avem aceleași amintiri despre societatea socialistă, toți trebuie să devenim visceral-anticomuniști.

Câteva concluzii:

- campania Celor Trei Magnifici împotriva ”ideii comuniste”, pentru motivul că este ”o idee care sucește mințile”, are presupoziția că toți ceilalți, cu excepția celor trei și a altor câțiva anticomuniști (i)luminați, sunt niște proști, niște oameni lipsiți de discernământ,  care pot fi vrăjiți de o idee;

- discursurile lor nu doar că falsifică teorii serioase (economice, politice) și realitatea însăși, ci sunt chiar incoerente, în ele însele sau între ele;

- se citează frecvent, ca un verset din Biblia Democrației, o cugetare a lui Ion Rațiu: ”Chintesența democrației se poate exprima printr-o singură frază: Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Cu alte cuvinte esența democrației constă nu doar în acceptarea declarativă a opoziției, ci și în crearea condițiilor concrete ca opoziția să se poată manifesta, în mod real. Dacă asta înseamnă ”chintesența democrației”, atunci campania Celor Trei Magnifici împotriva ”ideii comuniste” nu are nimic democratic. Oamenii aceștia nu se luptă cu mișcări comuniste organizate, care ar vrea să desființeze paradisul capitalist atât de drag anticomuniștilor - partid comunist, detașamente înarmate comuniste - , ci cu însăși ”ideea comunistă”. Ei vor împușcarea sau măcar scoaterea în afara legii a acestei idei! Într-o societate care se declară ”deschisă”, pluralistă, democratică, polemica dintre  discursul anticomunist și cel comunist ar trebui să fie o stare de normalitate. Dar Cei Trei Magnifici Anticomuniști vor ”unificarea memoriei”!

În opinia mea, mai bine a înțeles esența democrației poetul-comunist Adrian Păunescu, decât acești pseudo-democrați.

Liedul dialecticii

din volumul  Iubiţi-vă pe tunuri (1981)

autor: Adrian Păunescu

Nimic nu se face de n-are opus,

nimic nu trăieşte cînd nu-i să-l conteste,

oricît se înalţă puterea de sus,

ovaţii o ţin, dar o ţin şi proteste.

Eternul război dintre minus şi plus

e cea mai curată şi sfîntă poveste,

nimic nu se face de n-are opus

şi viaţa, mereu, opoziţie este.

Aceasta n-o cred nici tiranii cei mari,

nici servii de rînd ce le cîntă din tavă.

Trăiţi, învăţînd fericirea grozavă

că nu veţi muri monolit, gospodari.

Putere, iluzie definitivă,

de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă.