Am scris următoarele comentarii la acest articol.
Valerius spune:
11 octombrie 2012 la 19:41
Acesta este unul dintre cele mai bune articole pe care le-am
citit în CriticAtac.
Felicitări îndeosebi pentru curajul de a spune nişte
adevăruri incomode pentru Puterea Mondială care ne-a îngurgitat.
Valerius spune:
13 octombrie 2012 la 14:04
„România a hotărât să își mențină prezența în Afganistan
după 2014, adică după retragerea planificată a trupelor militare. (…) România
va aloca 500.000 de dolari pe an drept ajutor financiar pentru reconstrucție.
România a făcut parte din trupele NATO din Afganistan încă de la declanșarea
războiului (…) Anual acest război costă statul român aproximativ 200 de
milioane de dolari.”
România post-decembristă a fost condusă de eunuci. Aceştia
au angajat ţara în tot felul de relaţii (economice, politice, militare)
păguboase. Singura preocupare a eunucilor a fost aceea de a fi pe placul
Sultanului, pentru a-i menţine în fruntea ţării transformate în harem. Le-a
cerut Sultanul să desfiinţeze industria de armament ? – au desfiinţat-o. Le-a
cerut să desfiinţeze armata populară ? – au desfiinţat-o. Le cere să participe
cu mercenari la războaie de cucerire, pe cheltuiala obiditului popor român ? –
ei participă fără să crâcnească. Actualul Guvernator al Coloniei România,
domnul Traian Băsescu, a dus la apogeu această atitudine servilă. El a fost cel
care a decis amputarea veniturilor românilor (evident, la ordinul Sultanului –
al „Marelui Licurici” – şi al vizirilor), tot el este executantul obedient al
angajării României în războaie păguboase pentru cetăţenii României. Este
adevărat, Marele Licurici l-a răsplătit cu menţinerea în funcţia de Eunuc Şef,
împotriva voinţei majorităţii alegătorilor.
Sunt un om căruia i-a fost posibilă experienţa trecerii
dintr-un mileniu în altul şi, de asemenea, experienţa trecerii dintr-un sistem
social (socialist) în alt sistem social (capitalist). Am văzut oameni care se
credeau semizei şi care au ajuns ulterior în boxa acuzaţilor. Ai fi zis că este
imposibilă o asemenea schimbare de situaţie. Dar s-a dovedit a fi posibilă !
Tare mult îmi doresc să am şi experienţa în care să-i văd pe vinovaţii
crucificării României post-decembriste în boxa acuzaţilor. Ştiu, probabilitatea
acestei schimbări de situaţie pare a fi către zero. Dar este posibilă ! Am
motive să cred că satrapii din ţările decăzute în condiţia de colonii, ajunşi
în boxele acuzării, în faţa Justiţiei popoarelor pe care le-au chinuit, s-ar
comporta ca nişte râme, ca nişte fiinţe sub-umane, precum acel Tudor
Postelnicu. Niciunul dintre Zmeii de azi, ştiind că nu mai au ajutor de la
vreun Licurici, n-ar avea demnitatea lui Nicolae Ceauşescu în faţa plutonului
de execuţie.
Vise. Speranţe deşarte. Cam astea mi-au rămas. Orizontul e
negru şi mi-e imposibil, oricât aş alerga cu mintea, să ies din limita lui.
Andrei spune:
13 octombrie 2012 la
16:49
Venind dintr-o direcție foarte opusă celei pe care ați
îmbrățișat-o dumneavoastră, mi-ar place și mie să văd o populare a sistemului
penitenciar cu tot ce a „emanat” începând cu decembrie 1989- criminali sau hoți
la scară industrială. În acel simulacru de proces, deși mărturisesc că nu am
fost un fan al lui, singurul care a spus adevărul a fost chiar acuzatul.
Vorbiți de semizei, de o „elită” al cărei stil de viață nu avea nimic în comun
cu românul de rând. Nu știu, să fie niște ani de atunci, era Niculescu-Mizil la
televizor în cadrul unei emisiuni care compara momentul august 1968 cu
decembrie 1989 și când a fost întrebat dacă pe 21 decembrie 1989 era conștient
de frigul și penuriile îndurate de populație, a spus că asta nu era adevărat-
Maria Antoaneta în CPEX.
Îl citați pe
Postelnicu dar el a fost un arhetip al tuturor nevertebratelor și
decerebratelor cu care s-a înconjurat Ceaușescu- din toate stenogramele lunii
decembrie pe care le-am citit, nu am văzut nici un singur comentariu ,nu
dizident, măcar moderator. Postelnicu a fost șeful Securității în județul Olt
și apoi a fost avansat la Buzău unde s-a „remarcat” pe parcursul lecțiilor de
pilotaj ale beizadelei Nicu la baza de la Bobocu, unde temenelele lui și
lingoșenia abjectă l-au făcut să iasă în fața plutonului de sicofanți și să fie
remarcat de mămica piloțelului. Dacă aș fi fost comunist ca dumneavoastră, deși
nu am împărtășit această convingere, aș fi fost la fel de oripilat de sistemul
bizantin care s-a creat. George Orwell a fost mentorul spiritual al acelor ani,
nici Marx, nici Engels și nici Lenin.
Valerius spune:
13 octombrie 2012 la
18:56
Dintre mesajele dv., nu le-am citit decât pe cele care mi-au
fost adresate. Nu pentru că n-am vrut, ci pentru că timpul, ca orice resursă,
este limitat. Impresia mea este că, indiferent de argumentele pe care le
folosesc pentru a critica nedreptăţi evidente ale societății capitaliste în
care trăim, replica dv. este de tipul „Ba
pe-a mă-ti !”. Dacă înţeleg eu, dv. gândiţi aşa: sistemul comunist este
(mai) rău, sistemul capitalist este (mai) bun.
Este adevărat, eu am fost şi am rămas comunist. Nu din pur
interes mercantil (nu am devenit membru PCR pentru a obţine „butelie de
aragaz”), ci din convingeri cu un anumit fundament teoretic şi moral. Recunosc,
există în conştiinţa mea şi o doză de „idealism”, şi de „romantism”. Dar… cine
nu are cât de puţin din astea nu cred că merită numele de om.
Cred că eu gândesc mai nuanţat. Am şi scris undeva (poate că
sunt ani de atunci), că, dacă ar fi să aleg să trăiesc în sistemul care a fost
până în decembrie 1989, dar fără speranţă de a-l putea îmbunătăţi, sau să
trăiesc în această junglă, dar cu speranţa că o putem transforma într-o
societate omenească bazată pe valori cu o largă acreditare socială, aş alege să
trăiesc în această junglă. E tot atât de adevărat că, de la deznodământul
referendumului pentru demiterea lui Băsescu, mi-am cam pierdut orice speranţă
de a face din această junglă societate omenească, deoarece am constatat că
instrumentul absolut necesar, democraţia, ne-a fost interzis.
Aşadar nu doresc întoarcerea la sistemul vechi, aşa cum era
el în 1989, blocat, dar am nostalgie după ceea ce era bun în el şi aş vrea să-l
perfecţionez cu elemente pozitive din acest [actualul] sistem, care nu sunt incompatibile
cu esenţa vechiului sistem. Merită să spunem că unele elemente pozitive ale
sistemul capitalist au apărut în perioada competiţiei dintre capitalism şi
socialism (comunism) pe plan mondial, ca nişte concesii pentru a controla
tentaţia celor defavorizaţi de a jindui după elementele pozitive ale sistemului
concurent. Capitalismul a fost mai atent la competitor, socialismul a alergat
pe culoarul lui de parcă n-ar fi fost într-o competiţie. Acum însă, când
concurentul comunist a murit în timpul cursei (unii spun că ar fi fost ajutat
să moară de cineva din Puterea interioară), privilegiaţii capitalismului nu mai
sunt dispuşi să facă nicio concesie pentru cei defavorizaţi, în consecinţă
capitalismul se manifestă autentic, fără farduri şi fără faţă umană. Inclusiv
prin războaie de cucerire.
În opinia mea, criticile dv. la adresa „comunismului”,
atunci când sunt întemeiate pe realitate, sunt „forţări ale unei uşi deschise”.
Adică inutile.
Andrei spune:
13 octombrie 2012 la
19:08
Vă mulțumesc pentru răspuns și să știți că vă înțeleg
poziția dintr-un sentiment omenesc și mai puțin ideologic. Și poate vă
surprinde dacă afirm că referirile la trecut le consider utile doar în măsura
în care răspund unui negaționism dar nu le văd utile ca industrie și nici ca un
surogat de replică la problemele reale de azi.
Valerius spune:
13 octombrie 2012 la 15:06
„Conform discursului oficial al statului, preluat și
reprodus în mod obedient de către mass-media centrală și de intelectualii
aserviți puterii, militarii români în Afganistan par că îndeplinesc misiuni de
patrulare și de menținere a ordinii. Practic, aceștia sunt descriși ca
menținând pacea, nu participând efectiv la un război sângeros. (…) întreaga clasă
politică (…) nu a pierdut niciodată ocazia de a-și manifesta susținerea și
admirația pentru efortul depus de militarii români pe teatrele de război, în
special în Afganistan. (…) Toți politicienii caută să facă acest lucru, la fel
cum tot ei sunt cei care sunt primii care să adreseze cele mai sincere
condoleanțe atunci când unul dintre acești militari revine în sicriu acasă. (…)
Trupele române, ca și celelalte, sunt de fapt în plin război într-o țară
ocupată în forță prin intervenția din 2001. (…) România este parte integrantă
din acest mecanism global de guvernare prin frică și de exercitare a puterii
militare discreționare –chiar dacă într-o poziție subordonată, exprimată
popular prin formula “marele licurici”. ”
Iar citez: „Dacă vrei să distrugi un popor, distruge-i
valorile !”
Cu puţine excepţii (una fiind aventura lui Ion Antonescu
dincolo de Nistru), bătăliile românilor au fost în perimetrul patriei,
războaiele lor au fost războaie de apărare. Românii n-au avut setea de cuceriri.
Un precept moral al lor a fost: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.
Acum ni se inoculează ideea că participarea unor militari
români la războaie de cucerire a teritoriilor altor popoare, de luare în
stăpânire a resurselor lor naturale ori produse prin muncă, de ucidere a mii de
oameni, fie ei cu arma în mână, fie civili („victime colaterale”), de
bulversare a unor culturi milenare este justă, este morală.
Adevăraţii noştri eroi îşi odihnesc oasele în pământul
patriei. Cei care sunt ucişi prin teritorii cucerite nu sunt eroii noştri. Ei
sunt mercenari, ei nu luptă pentru Patrie, ci luptă pentru bani. Nu există
temei moral pentru a merge în ţări străine şi a le „democratiza” prin forţa
armelor, nu există temei moral pentru umilirea popoarelor (irakian, sârb, afgan
etc.). Nu mă bucur de moartea acestor mercenari (îmi provoacă indispoziţie
chiar şi filmele cu executarea unor dictatori), dar n-am compasiune pentru
aceşti nefericiţi şi în niciun caz nu am preţuire pentru ei ca şi când ar fi
eroi.
Trăim o criză a valorilor: trădători de ţară şi de
neam, precum acel Pacepa, mercenarii care “democratizează” cu gloanţele popoare
străine sunt declaraţi “eroi”.
Valerius spune:
14 octombrie 2012 la
9:56
Florin Poenaru:
„Mai mult decât atât,
însăși renunțarea la armata națională și dezvoltarea unei armate pe bază de
profesioniști și voluntari a contribuit la autonomizarea sferei militare în
raport cu restul populației și a mecanismelor democratice prin care aceasta se
poate exprima. Militarii recrutați fac o muncă privată pe banii statului în
baza unor contracte. Moartea pe front devine astfel un fel de accident la locul
de muncă care eventual poate înlăcrima opinia publică prin intermediul
televizorului, dar nu poate genera cu adevărat o mișcare socială împotriva
războiului și a prezenței trupelor românești pe front. Astfel, nemaifiind
supusă controlului popular, armată capătă o forță specială în interiorul
statului, exercitată prin intermediul unor instituții speciale și nedemocratice
precum CSAT, dar și printr-o poziție privilegiată a militarilor în raport cu
alți bugetari și cetățeni.[i] Cu o asemenea autonomie este normal ca la rândul
lor elitele militare să exercite presiune pentru continuarea misiunilor și a
intervențiilor, deci a războiului, tocmai pentru că ar asigura perpetuarea
poziției lor privilegiate.”
Despre relaţia dintre
Armata Naţională şi Statul Naţional
La Antena 3, în emisiunea „Punctul de întâlnire” din 12
august 2012, a lui Radu Tudor, cu participarea lui Dinu C. Giurescu şi a lui
Cristian Pîrvulescu, a fost o discuţie despre relaţia dintre Armata Naţională
şi Statul Naţional.
Unul dintre vorbitori
a folosit o limbă de lemn, demnă de un propagandist NATO, pe deasupra fiind și
incoerent în idei, pe alături de chestiune. Ceilalţi au evidenţiat legătura
indisociabilă dintre Armata Naţională şi Statul Naţional.
Redau discuţia mai jos.
Dinu C. Giurescu:
Naţiunea nu prea mai e, e pe cale de dizolvare. Încă mai
avem o armată, nu ştiu cât mai e Armată Naţională. Dar a apărut recent un tânăr
istoric care a fost studentul şi doctorandul meu şi care a făcut un eseu foarte
bun, e Florin Şperlea, despre rolul Armatei în Marea Unire. Și e foarte, foarte
bine cumpănit, el nu pune accentul pe Armată, pune accentul pe voința
națională, dar arată ce a făcut Armata. Nu știu dacă Armata noastră de azi mai
face ceva sau ce mai face.
Radu Tudor:
Face, din punctul meu de vedere. Dați-mi voie să vă dau
argumente, cunosc un pic mai bine fenomenul. Armata Română încă, domnule
profesor Giurescu, moare pentru această țară. La 22 de ani, la 24 de ani, la 30
de ani, sunt trimiși în misiune, pleacă benevol, nu-i obligă nimeni, mulți
dintre ei, din păcate, se duc acolo pentru un salariu mai bun, în Afganistan
sau în alte zone, sperând că își fac un rost în viață și o parte dintre ei nu
se mai întorc. Deci, în continuare, Armata Română, împreună cu câteva alte
entități, fac sacrificiul suprem, pe care noi, câteodată, îl ignorăm. Armata,
corpul ei, esența Armatei Române încă face un sacrificiu enorm pentru țară.
Cristian Pârvulescu:
Eu vă înțeleg elementele de mândrie națională. Dar nu mai e
Armata Națională, pentru că Armata Națională este formată din cetățeni, nu este
o armată de profesioniști. Îmi veți spune că armatele de astăzi sunt armate de
profesioniști. Dar s-ar putea ca asta să anunțe, deja, dizolvarea Statului
Națiune. Pentru că Statul-națiune a fost construit de armata de cetățeni. În
momentul în care omul obișnuit, țăranul care fusese până nu demult aservit,
ajunge cetățean, el poate să fie alături de nobil în Armată, poate să poarte
arma…
Chestiunea cu Armata
Națională este esențială, să știți. Pentru că Armata Națională este un element
constitutiv al Statului-națiune și în momentul în care renunți la Armata
Națională este, deja, un semn că statul acela nu mai există. Și nu vorbesc de
România. Dacă aș vorbi de România, aș spune un „accident istoric”, dar este
ceea ce se întâmplă peste tot. Armatele naționale dispar, sunt înlocuite cu
profesioniști. Dar aceste legiuni de profesioniști, „legiuni străine” sau cum
vreți să le numiți, nu mai au nimic comun cu națiunea, o fac pe bani.
Radu Tudor:
Vă contrazic. Spun sincer, dacă mergeți cu mine într-un
teatru de operațiuni, cum am fost cu Miniștri ai Apărării, însoțindu-i ca
jurnaliști, veți înțelege că pentru mulți dintre ei rațiunea de a fi într-un
teatru de operațiuni, de a fi veteranul unei operațiuni și de a avea posibilitatea
să avanseze în carieră este și o rațiune profesională, nu doar una financiară.
Cristian Pîrvulescu:
Da, dar nu este cetățenească. Sunt de acord că e o meserie.
Şi este o meserie riscantă și nu e neapărat foarte bine plătită.
Radu Tudor:
Ne-am dorit să fim în NATO, în procent de 80%, să avem
securitate garantată, dar acum ne gândim că sacrificiile s-ar putea să fie prea
mari ?!
Cristian Pîrvulescu:
În ce sens „sacrificii prea mari” ?
Radu Tudor:
Pentru că „sunt o armată de mercenari, sunt o armată care,
mă rog, nu mai apără…”
Cristian Pîrvulescu:
Să știți că nu toți au renunțat la Armata Națională ! Armata
Națională a avut un rol în apariția și democratizarea statelor naționale.
Dinu C. Giurescu:
Da, categoric !
Cristian Pîrvulescu:
Aici sunt niște chestiuni, dacă vreți, de cercetare.
Radu Tudor:
Și în decembrie ’89, și după decembrie ’89, totuși greul a
fost pus pe Armata Română.
Cristian Pîrvulescu:
Noi ne gândim la ce se întâmpla acum 200-300 de ani și ceea
ce a influențat existența statelor de astăzi. Statele puternice au fost
constituite în jurul Armatelor Naționale, care au înlocuit exact aceste armate
de profesioniști. De ce armata lui Napoleon era o mult mai combativă decât
armata austriacă ? Pentru că era o armată națională !
Video aici
Gheorghita Zbaganu spune:
14 octombrie 2012 la 11:57
Oare ce s-ar fi intimplat in decembrie 1989 daca armata romane era de profesionisti?
Valerius spune:
14 octombrie 2012 la 13:35
În decembrie 1989 Armata Română era formată parţial din profesionişti (cadrele militare – ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari ş.a.), parţial din ne-profesionişti (din militari în termen).
Dar chiar şi profesioniştii erau oameni aflaţi în strânse şi multiple legături cu restul poporului. Mulţi dintre ei aveau familii (părinţi, soţii, copii) şi trăiau în condiţii asemănătoare cu ceilalţi oameni (în deosebire de unii din cadrul serviciile secrete şi de cei din înalta nomenclatură a PCR, care aveau privilegiile lor – „gospodăria de partid”, „bufetul partidului” etc.).
Aşadar „armata de profesionişti” este un termen care trebuie mai bine definit. Armata de profesionişti nu este un rău în sine. Ca în oricare alt domeniu de activitate, şi în armată sunt necesari profesioniştii.
Dar armata poate să devină înstrăinată de popor:
1). dacă este formată exclusiv din profesionişti instruiţi şi educaţi într-o mentalitate de castă, ca fiind o categorie socială supra-pusă poporului şi independentă de popor:
- cu un sentiment exacerbat de reprezentanţi ai unei „elite” (precum în cazul trupelor SS sau al nu ştiu căror „berete” americane);
- cu dispreţ faţă de valorile tradiţionale (dragoste de patrie şi de popor, preţuirea pentru istorie şi strămoşi etc.), dar cu un maladiv interes pecuniar;
- fără familii şi trimişi să presteze serviciul militar în alte locuri decât cele de baştină;
2). dacă este scoasă de sub conducerea, controlul unor reprezentanţi aleşi ai poporului.
Acestea sunt câteva aspecte care pe mine mă îngrijorează.
Constat că ele deja au devenit realităţi:
- armata este formată din lefegii, din oameni care pentru bani şi-ar da şi viaţa;
- aceşti mercenari au un profil psihologic special: pot trage în oameni care nu le-au făcut nici un rău, oameni care sunt pentru ei simple „ţinte”, nu oameni;
- acceptă fără să comenteze ordinul de a ucide de la cel care-i garantează plata;
- conducerea Armatei Române este stabilită pe căi nedemocratice şi este exercitată deja (ca şi în cazul serviciilor secrete) de către factori din afara structurilor statului nostru (NATO etc.). Ministrul Armatei sau şefii serviciilor secrete nu pot fi desemnaţi fără aprobare din afară. Dar mai mult decât aceştia, care pot fi nişte civili (politicieni) ce pot lăsa măcar aparenţa că sunt desemnaţi democratic, cei din vârful structurilor militare propriu-zise sunt executanţii fideli ai factorilor de conducere supra-statali, astfel încât dacă un ministru al Armatei Române ar avea iniţiative ne-conforme cu ordinele din afară, el ar fi imediat pârât la stăpânii din afară, ar fi cel puţin înlăturat din fruntea instituţiei. Să ne amintim ce a păţit ministrul liberal al Armatei, Teodor Atanasiu, pentru faptul că a îndrăznit să vorbească despre retragerea unor trupe române din nu ştiu care „teatru de operaţiuni” aflat sub comandă străină !
Nimic nu mai are legatura cu moralitatea in tara noastra, cand este vorba de bani. Banii aduc decat razboaie si multe victime nevinovate. Astazi in timp ce imi actualizam subiectele pe unul dintre site-urile mele, am gasit o imagine care ma cutremurat. O imagine in care un copil este victima a acestui raboi de interese. Imaginea am postato aici: http://e-monden.info/stiri/imaginea-care-porneste-razboiul-la-care-romania-e-obligata-sa-ia-parte/
RăspundețiȘtergereGroaznică imagine !
ȘtergereCeea ce mă supără cel mai mult când mă gândesc la războaie este faptul că aceia care sunt vinovaţi sunt la adăpost, sunt extrem de bine păziţi, iar oamenii nevinovaţi suportă ororile. Abia după ce curg râuri de sânge suportă consecinţele şi unii dintre cei vinovaţi (cum a fost, să zicem, cazul lui Hitler).
După 1989, excitaţi de uşurinţa cu care au făcut să se prăbuşească sistemul socialist, alţi demenţi au declanşat seria nenorocirilor militare planetare. Pentru ei milioanele de oameni sunt simple piese pe planşetele lor militare.
Unde-i Dumnezeu, Daniel ?
Intr-o societate democratica, parerea mea este ca Dumnezeu nu exista. Fiecare face cum ii dicteaza capul si are dreptul la libera alegere, insa, asa cum si dumneavoastra ne-ati invatat, trebuie sa alegem in asa fel incat sa nu trecem si peste drepturile altora.
RăspundețiȘtergereDin pacate acest respect lipseste cu desavarsire in societatea secolului XXI. Oamenii devin aminale, iar alegerile sunt doar instict salbatic.
Imi cer scuze pentru greseala de mai sus!
RăspundețiȘtergereaminale=animale
România a dus, pînă în 1989, o politică externă justă. Noi am avut relații diplomatice cu ambele Germanii, cu URSS și China, dar și cu Israelul și OEP, atunci cînd alte țări erau doar cu unii sau cu alții. România a militat pentru desființarea simultană a blocurilor militare rivale NATO și Tratatul de la Varșovia. Am fost doritori sinceri de pace și am fost mediatori internaționali. Din acest motiv am fost respectați pe plan internațional.
RăspundețiȘtergereAzi, România a devenit vasală SUA. NATO este doar o disimulare a hegemoniei americane. Este limpede că SUA nu pot trăi fără a avea vreun conflict militar undeva în lume. Industria lor de război trebuie să producă și să prospere. SUA vor căuta permanent motive de intervenție militară. Dacă motivele nu vor exista în mod natural, ele vor fi provocate. Este impresia mea bazată pe analiza evenimentelor din ultima jumătate de secol. Cum să accepți ideea ca la sfîrșit de mileniu 20 o țară europeană este bombardată și cu ajutorul fratelui vecin român? Cum să accepți că români mor în Afganistan pentru o cauză care nu este a României? Pe cine apără NATO în Afganistan? Noi, azi, nu avem mai multă securitate, dimpotrivă, suntem mult mai mult expuși unor atacuri teroriste. Că teroriștii ăștia nu atacă niciodată o țară pașnică. Altfel, Elveția ar fi fost făcută ferfeniță pînă acum!
Nicolae Ceauşescu s-a făcut remarcat în politica internaţională şi prin apelul constant la respectarea principiilor dreptului internaţional. Era o lume în care, cum ar spune Nicolae Titulescu, prevala "forţa dreptului" asupra "dreptului forţei". Acum predomină "dreptul" forţei.
ȘtergereONU a ajuns o instituţie marionetă, care "justifică" abuzurile SUA şi ale acoliţilor lor din NATO. În Consiliul de Securitate se face, deseori, "troc": "Eu nu mă opun la abuzurile tale în zonele care te interesează, tu nu te opui la abuzurile mele în zonele care mă interesează".