Amintiri despre mama în ziua Sfintei Maria

Pe mama o chema Maria. Era o fată dintr-o familie de oameni săraci. A studiat două clase primare. Pe la 19 ani s-a căsătorit cu fiul unui fost primar al satului, fiu rămas orfan de tată la vârsta de 14 ani. Au avut patru copii, două fete şi doi băieţi, dintre care unul a murit.

Condiţia de fată săracă i-a creat mamei un complex: era obsedată de a avansa în piramida socială, de a fi în „lumea bună”, împreună cu familia, copiii săi. Am auzit femei din sat spunând că Mariţa lui Stirian Stănescu este "coconoasă". Mama n-a avut niciodată un „serviciu”, dar a practicat croitoria. Printre clientele sale erau preoteasa, educatoare, învăţătoare, profesoare. Asculta, învăţa. Nu ştiam niciodată când e ora mesei, căci mama avea mereu alte priorităţi: să spele, să cureţe, să văruiască ceva. 

Am fost un copil dificil. În comparaţie cu trăsnăile mele, poznele lui Ion Creangă sunt absolut scuzabile. Când veneam seara, după o zi plină de boroboaţe, mama mă aştepta în poartă şi mă ameninţa printre dinţi: „Mitulaş, vii tu acasă, să vezi ce-ţi fac !” Mitulaş era prostul satului, care umbla bezmetic de colo până colo.  Întotdeauna pedeapsa era o porţie de mâncare. Uneori veneam rănit. De exemplu o dată m-am înţepat într-un cui ruginit. Toată talpa mi s-a infectat, mi s-a umflat. Noaptea m-a durut piciorul. Ori de câte ori mă trezeam, vedeam chipul mamei aplecat deasupra mea. Avea un somn de iepure, îmi punea comprese cu o cârpă înmuiată în apă rece, pentru a-mi coborî febra.  

Era o femeie scundă şi bolnăvicioasă. Cred că a înghiţit medicamente cât să umpli un coş mare de răchită („coş de paie”, cum se spunea la noi în sat). Suferea de hipertensiune, de diabet şi de alte afecţiuni ştiute de ea. Pe la 45 de ani a avut şi un accident grav, un autocamion i-a provocat o fractură gravă la nivelul bazinului. Dar a trăit aproape 80 de ani, căci trăia cu prudenţă. Gusta de ici şi de colo şi, în general, evita excesele. A murit în Spitalul Fundeni. O doctoriţă ne-a spus că mama are „o boală deosebit de gravă”. Nu ştiu ce boală a avut. Eram extenuat de oboseală, de frică. Eram acolo, împreună cu tata, fiii, nepoţii şi strănepoţii mamei. Aceeaşi doctoriţă ne-a comunicat că directorul spitalului ar fi spus că „Am cheltuit destul cu baba asta”. Enervat de prezenţa noastră, un doctor a ordonat unei asistente să-i facă mamei o injecţie cu mai multe medicamente. Cred că a spus şi morfină. N-am avut puterea să-l întreb ce rost are acea injecţie. În aproximativ 3 ore mama a murit. Am sentimentul de vinovăţie că am asistat, pasiv, la eutanasierea mamei mele.

Fotografii cu mama: