A fost o vreme în care România
era o „mare putere politică”, era vremea în care glasul României era ascultat
în toate punctele cardinale, vremea în care România era mediator în conflictul
dintre URSS şi China ori în cel dintre evrei şi arabi, vremea în care
Preşedintele României era plimbat în caleaşca reginei Marii Britanii şi primit
cu onoruri de către liderii Marilor Puterii ale lumii aceleia. În acea vreme
România era şi un partener remarcabil în relaţiile economice internaţionale.
Acum România este o ţară cu
economia devastată, în care sistemul bancar, unităţile economice care încă mai
produc nu aparţin românilor, în care resursele naturale (solul şi subsolul, cu bogăţiile
lor) sunt în mare parte înstrăinate. Din punct de vedere politic România
actuală este monitorizată, admonestată, ameninţată, umilită până şi de cutare
ambasador sau de cutare funcţionar al UE. Primim porunci, ni se pun condiţii,
dar nu ni se oferă nimic consistent în schimb. În România actuală poporul nu
mai este suveran, nu mai există democraţie. Dovada peremptorie a constituit-o
menţinerea ca Preşedinte al României a unui om împotriva căruia au votat multe
milioane de cetăţeni, menţinere prin acţiunile concertate ale unor instituţii
înstrăinate de popor, aflate sub controlul factorilor de putere externi.
Cum îmi explic această
discrepanţă între cele două ipostaze ale României ?
Factorul principal care a
determinat această discrepanţă este trecerea de la socialism la capitalism. Dar
nu despre acest factor vreau să vorbesc acum, ci despre deosebiri între politica
externă a lui Nicolae Ceauşescu şi politica externă a liderilor
post-decembrişti.
Un duşman de moarte al lui
Nicolae Ceaușescu, Silviu Brucan, a spus despre acesta că „în politica externă
a fost genial”. În această politică Nicolae
Ceauşescu a dovedit inteligenţă, patriotism şi curaj. Motivaţia politicii
externe a lui Nicolae Ceauşescu a fost preocuparea constantă de a asigura
independenţa şi suveranitatea României. Nicolae Ceauşescu s-a făcut remarcat în
politica externă nu prin putere economică şi militară, putere pe care România
nu o avea, ci prin fundamentarea acestei politici, în mod inteligent, pe
apărarea interesului naţional şi apelul constant la respectarea principiilor şi
normelor dreptului internaţional. Ceauşescu a fost preocupat permanent de a
avea contact nemijlocit cu poporul, de a avea sprijinul poporului în deciziile
pe care le lua. Dar între mitingul din 21 august 1968, când Ceauşescu a
condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupe ale unor state semnatare ale Tratatului de
la Varşovia, şi mitingul din 21 decembrie 1989, când Ceauşescu a condamnat
intervenţia străină în România pentru răsturnarea regimului socialist, s-a
produs o deteriorare a relaţiei dintre Ceauşescu şi popor.
Liderii României de după Marea
Păcăleală din decembrie 1989 au făcut o politică externă diametral opusă celei
ceauşiste. Începând cu Ion Iliescu, continuând cu Emil Constantinescu şi
culminând cu Traian Băsescu, politica externă a fost o politică de trădare a
interesului naţional, de oferire a României ca pradă pentru rechinii
internaţionali. Toţi s-au comportat ca nişte râme, fiind trataţi ca atare de
către Mahării din Occident. Dacă în cazul lui Iliescu şi al lui Constantinescu
mai existau îndoieli cu privire la obedienţa lor, în cazul lui Traian Băsescu
nu mai există nicio astfel de îndoială. Traian Băsescu nici măcar nu se mai
străduieşte să salveze aparenţa, el se manifestă ca un om care-şi urăşte
poporul şi ţara, dar mulţumeşte Puterilor din Occident pentru faptul că l-au
menţinut în funcţia de preşedinte al României împotriva voinţei majorităţii
electoratului român. Nu se jenează în a-şi manifesta slugărnicia faţă de
oligarhia financiară internațională şi complexul industrial-militar asociat
acesteia, nu se sfieşte să se implice în promovarea intereselor acestora.
Speram în proiectul USL, încă mai
consider că acesta poate fi o schimbare în bine faţă de regimul Băsescu. Dar
speranţa mea devine tot mai slabă. Victor Ponta, începând cu acceptarea umilitoare
şi în mod nedrept faţă de poporul român a celor 11 porunci ale lui Barroso,
este consecvent în a-şi manifesta micimea în raport cu puterile din Occident.
Crin Antonescu, în care aveam mai multă încredere, dă semne de oboseală,
răstindu-se la jurnalişti, dar lipsind în mod laş din şedinţa Parlamentului, ca şi Ponta, când s-a
citit Hotărârea Curţii Constituţionale privind menţinerea lui Băsescu în
demnitatea de Preşedinte al României.
În opinia mea, majoritatea clasei
politice post-decembriste constă într-o clică de arivişti care pun interesele
lor personale mai presus de interesul ţării. Divergenţele lor
politico-ideologice sunt mincinoase, doar pentru a înşela electoratul. În
realitate ei sunt uniţi prin interese comune. Când şi când, din neatenţia lor, ajung
la noi semne ale acestei reţele transpartinice. Valeriu Zgonea îşi umileşte
partenerul din USL, pe Ioan Ghişe, dar se plimbă la braţ cu pedelistul
fundamentalist Cezar Preda şi se îmbrăţişează cu lichelele din CCR care au
umilit milioanele de români ce au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu.
Victor Ponta l-a desemnat ca ministru de interne pe băsistul Ioan Rus,
împotriva voinţei multor pesedişti, dar în conformitate cu voinţa socrului lui,
Ilie Sârbu (cum sugera, la Antena 3, generalul Pavel Abraham).
Aşa cum am mai scris chiar în
acest blog, prin politică mare nu înţeleg să te iei de piept cu Satana. O
politică mare pentru România o pot realiza doar nişte oameni care-şi iubesc cu
adevărat poporul şi patria, oameni pentru care cariera lor politică nu-i decât
un mijloc pentru a servi scopul propăşirii patriei, oameni care se consultă cu
masele populare în luarea deciziilor importante, decizii care implică mari
riscuri. De exemplu, se spune că asupra lui Victor Ponta s-au făcut presiuni
uriaşe, cu ameninţări grave pentru România, în momentul în care Barroso i-a dat
cele 11 porunci. Este foarte probabil că asta a fost situaţia, căci România a fost adusă, prin contribuţia tuturor cozilor de topor post-decembriste, pe marginea prăpastiei, România şi-a pierdut autonomia economică şi este somată de oligarhia financiară să accepte poruncile ei, sub ameninţarea că nu-i mai dă creditele necesare supravieţuirii de azi pe mâine. Dar, dacă aceasta a fost situaţia, reacţia corectă a lui Victor Ponta
ar fi fost nu să-i dea pumni lui
Barroso, ci să-i spună în termeni civilizaţi că el, Victor Ponta, nu este dictatorul României şi că trebuie să se consulte cu
partenerii din ţară, să obţină sprijinul majorităţii poporului. Însă el a decis
să accepte fără a crâcni poruncile lui Barroso. O politică mare se poate
realiza prin folosirea inteligentă a principiilor şi a normelor europene şi
internaţionale. Ponta a acceptat diktatul lui Barroso fără a apela la norme ale
UE prin care ar fi putut combate diktatul. Abia după ce Ponta s-a angajat să
execute poruncile, uselişti precum Şova au început să caute prin legislaţia
europeană temeiuri legale pentru a opri stânca prăvălită asupra dreptului la
suveranitate al poporului român. Aşa s-a întâmplat tot timpul după 1989, şi
când am fost îngurgitaţi de UE, şi când am fost înghiţiţi de NATO. Liderii
noştri de paie nu cunosc regulile şi nu sunt preocupaţi de consecinţele aplicării
lor asupra celor pe care pretind că-i reprezintă. Ei acceptă necondiţionat poruncile,
urmărind exclusiv realizarea intereselor lor personale şi de grup.
Extrem de periculoasă mi se pare
şi mentalitatea celor care exprimă acordul cu politica decisă în spatele uşilor
închise. Ieri (vineri, 7 septembrie), în emisiunea „La ordinea zilei”, de la
Antena 3, deputata pesedistă Carmen Moldovan a spus că presiunile făcute de Barroso asupra
lui Ponta „trebuie să rămână în spatele uşilor închise” ! Prin „reprezentanţi
ai poporului” de felul acestei defutate se „justifică” însăşi crucificarea
post-decembristă a României, jefuirea ţării prin contracte oneroase, cu anexe
secrete, însuşi genocidul la care este supus poporul prin sărăcire, prin înfometare, prin politica orientată contra copiilor,
bolnavilor, pensionarilor.
Din perspectiva acestui articol,
între Nicolae Ceauşescu şi lighioanele politice post-decembriste îmi pare că
există o diferenţă de altitudine ca între Everest şi Groapa Marianelor.
Fereşte-ne, Doamne, de „prieteni”,
căci de duşmani ne-am putea feri singuri !











