... continui să fiu marxist, în
sens filozofic şi în felul meu, dar adversar al partidului de tip bolşevic,
care mai întâi s-a abătut, pe urmă a deviat şi apoi a renunţat complet la
marxism, folosindu-l doar ca un camuflaj.
Îmi amintesc de două eliminări
din liceu. Aveam un profesor de geografie total lipsit de umor şi, într-o zi,
la întrebarea lui: „La ce foloseşte
papura ?” i-am răspuns: la căutarea
nodurilor, D-le profesor ! M-a reclamat la director şi am fost eliminat pe
o lună de zile. Cu alt prilej, ne-a întrebat unde există o populaţie mai mare de râşi şi eu am răspuns, din
fundul sălii: la Gura Humorului. Şi
iar am fost eliminat. În general glumele mele erau foarte apreciate, mai întâi
cu eliminări şi mai târziu cu sancţiuni de partid sau administrative.
Acum mai bine de patruzeci de ani
eram la Pelişor, unde se decernau premiile Uniunii Scriitorilor. Unii erau mai
mult, sau mai puţi cunoscuţi şi cineva întreabă: „De unde până unde cutare a devenit laureat ?” La care am răspuns: „În urma unui concurs de... împrejurări”.
... îmi amintesc o replică a mea,
cu oarecare haz, dată lui Gogu Rădulescu,
cu care am avut relaţii amicale şi care ajunsese
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Într-o zi, întâlnindu-mă,chiar
în faţa Institutului de filozofie, care pe atunci era vis-a-vis de consiliul de
Miniştri, mă întreabă: „ce mai faci ?”, la care i-am răspuns că mai scriu şi eu
câte ceva. „Da, am auzit. Mi-au spus tovarăşii că nu prea te ţii de treabă. În
loc să scrii şi tu un studiu serios, despre transformarea socialistă a agriculturii,
tu te ocupi de raportul dintre limbaj şi gândire, cine are nevoie de aşa ceva ?”
Eu, uşor iritat îl întreb: „Gogule
dragă, fii bun şi spune-mi tu mie cine a fost vicepreşedinte al guvernului în vremea
lui Immanuel Kant, în Prusia Orientală ?”. Şi mai contrariat el ripostează:
„Ce întrebare e asta ? Poate că nici
istoricii nu ştiu”. „Ei, vezi, adaug
eu, cine crezi că va şti peste 100 de
ani cine a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri la Bucureşti în
vremea lui Henri Wald ?”. Fiind un om cu umor, nu s-a supărat, ba chiar s-a
apucat să povestească şi la alţii, încât într-o dimineaţă primesc un telefon de
la George Ivaşcu, care mă invită să-l vizitez la Contemporanul, unde era redactor-şef. Când ajung la el, îmi arată
că în pagina veselă a unei reviste canadiene apăruse întâmplarea doar cu numele
meu şi cu funcţia lui Gogu, ca să nu se şocheze diplomaţii.
Confesiuni, pp.51-52
... la Facultatea de filozofie,
la un examen s-a prezentat o călugăriţă. Eu eram la Catedra de materialism
dialectic, condusă de Miron Constantinescu. Călugăriţa a răspuns foarte bine şi
eu nu puteam să fiu de acord cu indicaţia ce ni se dăduse ca în astfel de
situaţii (nu se gândiseră la călugăriţe, ci la exponenţi ai fostelor clase
dominante) să punem astfel de întrebări încât să-l putem „trânti” pe candidat.
Călugăriţei i-am pus nişte întrebări mai grele, nu pentru a o încurca, ci
pentru a vedea cât de pregătită este. A răspuns deosebit de bine şi i-am dat
10. Într-o şedinţă de partid, dacă nu mă
înşel Tamara Dobrin a spus că ar trebui sancţionat tovarăşul Wald. Ce fel de
nivel ideologic are, ca să dea, la materialism dialectic, 10 unei călugăriţe ?
La care, spre hazul general, am răspuns: Ce puteam să fac eu, dacă a răspuns...
Dumnezeieşte ? Şi am rămas, atunci, doar cu o mustrare nescrisă. Ba chiar
am auzit, ulterior, că replica mea a ajuns să fie cunoscută şi la Secţia de
propagandă şi agitaţie de pe vremea aceea.
Confesiuni, p. 55
Poate este interesant faptul că
un mare articol incriminator, pregătit pentru Revista de filozofie a fost redus serios la indicaţia lui Cornel Burtică, care era atunci secretar cu propaganda şi
care era supărat pe mine pentru că, atunci când a fost numit, eu am spus (şi el
aflat): „Ei, până acum partidul scotea
lozincile din burtă, acum le va scoate din... Burtică”. A rămas doar o
notă, care a fost citită chiar şi în străinătate, inclusiv de Virgil Ierunca,
care a făcut două emisiuni. Pe una a terminat-o cam aşa: Cazul lui Henri Wald ne dovedeşte nouă, celor din străinătate, că a devenit destul de dificil în
România să fii şi marxist !
Confesiuni, p. 59
Când am fost chemat de maiorul de
securitate care controla acest Institut [Institutul de dialectologie], în
biroul şefului de cadre şi, recunosc, într-un mod foarte respectuos, mi-a spus:
„Am venit să vă rog, spre binele Dv., să
nu mai faceţi glume pe seama tovarăşului Ceauşescu”. Mirat, l-am întrebat
la ce se referă. „Păi vă bateţi joc de
felul cum vorbeşte, neţinând cont de faptul că atunci când a fost chinuit de
Siguranţă, ca ilegalist, i s-a smuls o bucăţică de limbă”. Nestăpânit, ca
de obicei, l-am întrebat: Şi o dată cu o
bucăţică de limbă i s-a smuls şi o bucăţică de gramatică ? Maiorul a fost
cam supărat, dar n-am păţit nimic. Probabil că cineva, acolo sus, a apreciat că
nu trebuie să se dea amploare unor vorbe de duh, a căror sancţionare poate avea
efect invers. (...)
Cu alt prilej, într-o şedinţă, acest maior a spus că noi trebuie să
facem sacrificii mari pentru că avem de construit o nouă societate, în care o
s-o ducem mai bine, deci un viitor
luminos ne aşteaptă şi vom trece peste greutăţile pe care le întâmpinăm
acum. Când mi s-a dat cuvântul, am spus
că aş cere Comitetului Central să dea şi prezentului ceva din acest viitor
luminos, căci nu mi se pare just ca o întreagă generaţie să-şi sacrifice un
prezent sigur pentru un viitor probabil. Dacă viitorul este sigur, se poate da
un aconto şi prezentului. Maiorul a ţinut să mă pună la punct şi a replicat
că se miră că un om ca mine, cu un nivel ideologic atât de ridicat să uite că sute de mii de sclavi au murit ridicând
piramidele. La care i-am atras atenţia că o astfel de comparaţie, între
poporul român de azi şi sclavii din trecutul Egiptului este hazardată, mai ales
că, din câte ştiu eu din istorie, măcar
sclavii aceia nu erau obligaţi să strige Ramses! Ramses!... S-a făcut o
linişte înfiorătoare, pentru că şi râsul participativ putea fi sancţionat, şi
mai ales interpretat ca o manifestare publică. Peste câteva clipe, cu totul întâmplător, a trecut prin faţa geamurilor
deschise o maşină a poliţiei cu sirena în funcţiune. Iar eu m-am ridicat şi am
întrebat: Au şi aflat ? S-a
dezlănţuit un hohot de râs eliberator.
Toate astea s-au adunat până am
fost dat afară şi de acolo. Deşi legea îmi permitea să mai lucrez, am fost
nevoit să ies la pensie.
Confesiuni, pp.59-60
În prima parte a anilor’70,
Mircea Maliţa m-a invitat să conduc un seminar de semiotică cu francofonii.
După o primă întâlnire cu ei, le-am exprimat regretul că fiind luna august,
căldura ne cam reduce răbdarea de a discuta mai îndelung. Unul dintre cursanţi
m-a întrebat: „Bine, dar Dv. nu aveţi
aer condiţionat ?”. Ca de obicei, înclinaţia mea spre calambur mi-a produs
instantaneu răspunsul: Nu. La noi totul este condiţionat în afară de aer.
Dl. Maliţa s-a uitat uluit şi cu reproş la mine, dar nu s-a făcut caz.
Confesiuni, p. 71
Mi-amintesc şi o altă întâmplare.
Prin anii ’60 au apărut vreo trei cărţi: România
pe drumul păcii, România pe drumul
prieteniei între popoare şi o alta România
pe drumul socialismului. Atunci am întrebat pe un activist al C. C. de ce nu scot
un singur volum cu titlul România pe
drumuri...
Confesiuni, p. 71-72
Combăteam
tendinţa egalitarismului ierarhic, care făcea ca toţi profesorii universitari,
spre exemplu, să aibă acelaşi salariu, indiferent de valoarea şi rezultatul
muncii lor. Pledam pentru o ierarhie a valorilor, nu pentru egalitarismul
titlurilor. Un partid al maselor are datoria să instaureze egalitatea, nu
egalitarismul. Egalitatea înseamnă tocmai dreptul fiecăruia de a fi inegal cu
ceilalţi, este egalitatea de şanse, egalitatea drepturilor pe baza cărora
fiecare se poate diferenţia valoric. Ţin minte că am făcut şi o glumă. Vorbind despre
celebra triadă a lui Hegel – teză, antiteză, sinteză – am spus că trebuie să
fim atenţi să nu iasă teză, antiteză şi... proteză. Mă opuneam
ororii faţă de diferenţă şi chiar faţă de glume. Totalitarismul nu era amator
de glume.
Confesiuni, p. 76
Îmi
amintesc de Congresul mondial de filozofie de la Veneţia, cred că în 1958. Când
s-a format delegaţia, eram şi eu în componenţă (M. Ralea, A. Joja, C. I. Gulian
şi eu), dar mi s-a aranjat o sancţiune şi în locul meu a fost pus „cunoscutul”
filozof român contemporan – al cărui nume probabil că vă scapă – Constantin Nicuţă.
Înaintea de plecarea delegaţiei a avut loc o recepţie în onoarea unui filozof
american, James Sumerwill, şi am fost invitat la Casa Oamenilor de Ştiinţă,
unde s-a nimerit să fim alături, într-un grup spontan, M. Ralea, A. Joja, C. I.
Gulian şi cu mine. Tocmai atunci a venit Roller şi a încercat să facă o glumă.
Din păcate cei ce nu au har, dacă nu ştiu să se abţină, pot face gafe. Ceea ce
iese nu e doar jalnic, dar şi jignitor. El a remarcat: „A, întreaga delegaţie
care pleacă la Veneţia”. Atunci i-am atras atenţia – deşi ştiam că ştie – că eu
nu mai fac parte din delegaţie. El a făcut pe miratul şi atunci i-am spus: „Tovarăşe
Roller, eu am înţeles că Partidul i-a împărțit pe filozofi în două categorii
perfect etanşe. Unii care circulă în spaţiu şi alţii care circulă în timp. Şi
pe mine m-a pus în ultima categorie”. La care Ralea a izbucnit în
râs, Joja şi Gulian s-au strâmbat şi cam asta a fost.
Confesiuni, pp. 76-77
Într-o
zi, pe stradă, aud pe cineva strigându-mi: „Ei,
Waldule te-ai dat la fund ?”. Cum mie nu-mi place să fiu strigat pe stradă,
i-am răspuns cam iritat: „Da, dar nu la acelaşi fund la care te dai tu !”
Confesiuni, p. 77
Într-o
şedinţă, Paul Popescu-Neveanu a avut
o ieşire care mi s-a părut antisemită şi i-am dat următoarea replică: „Ce baftă ai avut tu să studiezi la
Leningrad, pe Neva şi nu la Moscova, pe râul Moscova”. El s-a mirat: „Unde
vezi tu bafta ?” I-am explicat: „Dacă ai fi studiat la Moscova te-ar fi chemat Paul
Popescu-Moscovici”. De atunci nu
a mai făcut afirmaţii cu nuanţe antisemite.
Confesiuni, p. 77
(va continua)
Postări
