Marxism, marxişti şi oportunişti

Am citit în această seară articolul „Adevărul ca destin: Raymond Aron şi victoria lucidității”, al domnului Vladimir Tismăneanu, apărut în www.contributors.ro .

Domnul Tismăneanu are bunul obicei de a răspunde comentariilor. Într-un astfel de răspuns, domnia sa scrie: „Intr-adevar, ma intreb, in afara de Mircea Flonta, Alexandru Valentin,Radu Stoichita, H. H. Stahl, Florica Neagoe si Gh. Vladutescu,cine sa fi fost realii profesori? Nu doar in termeni de eruditie, ci ca atitudini.”

M-a surprins neplăcut includerea  lui Alexandru Valentin  în această listă a "realilor profesori", motiv pentru care am făcut următorul comentariu:

Ciudate evaluări faceţi !

 Alexandru Valentin ?

 Este omul care “privatizase” tema “Marxismul – revoluţie în filozofie”. În manualele universitare, ca şi în revista “Era socialistă”, asta era moşia lui ideologică. Mi s-a făcut scârbă când, după Marea Păcăleală din 1989, şi-a început “prelegerea” la un curs de pregătire a candidaţilor pentru gradul didactic II cu fraza: “După părerea mea, nu există o filozofie marxistă!” Nu m-am putut abţine iar Filozoful a observat agitaţia mea: “Se pare că domnul de acolo nu este de acord”. “Bine, domnule profesor, – i-am spus – am învăţat din cursurile dv. că marxismul este revoluţie în filozofie, iar acum nu mai este filozofie de niciun fel ?” S-a înroşit la faţă şi mai intens decât îi e felul şi a argumentat că el văzuse de mult că… şi că…

 Omul ăla îmi spusese, la examenul de admitere în facultate, pe când eram un copil, “Fii mulţumit că nu chem securitatea, vii aici cu teze voluntariste !” pentru că nu ştiu ce îngăimasem despre Schopenhauer.

 La prima pauză am plecat, am preferat să dau examenul pentru gradul II în anul următor (ehei, cu Stepanescu şi cu Tonoiu !)

 N-aş fi crezut că văd bine, dacă n-aş şti că dv. l-aţi trecut pe lista profesorilor de valoare.

Vladimir Tismăneanu mi-a răspuns:

              „Ramanem fiecare cu amintirile personale”.

O opinie nu tocmai elogioasă despre Alexandru Valentin apare şi în comentariul semnat de Sergiu Simion: „Totusi, cred ca este bine sa ramanem obiectivi si nu trebuie sa uitam ca a fost o „ facultate ideologica ” a carei pozitie a exprimat-o cel mai bine profesorul Alexandru Valentin , secretarul de partid al facultatii de atunci : „ Ne intereseaza numai studentii care vin la cursuri si fac ce spunem noi ! Daca esti capabil si vrei neaparat sa faci filosofie poti face si in afara facultatii ! ”.”

Valeriu Stănescu spune:

Comentariul tău e în așteptare. 

20/10/2013 la 20:14

Domnule Vladimir Tismăneanu,

Sunt conștient, există mari concepții filozofice care au suferit transformări esențiale. Astfel, la Platon vorbim de ”dialoguri de tinerețe” și de ”dialoguri de bătrânețe” (nu doar ca diferențiere cronologică), la Kant vorbim de ”trezirea din somnul dogmatic” prin lectura lui Hume, la Heidegger vorbim de ”Kehre”, vorbim de Wittgenstein I distinct de Wittgenstein II, Althusser scrie despre „la coupure épistémologique” în evoluţia lui Marx însuşi.

Aceste transformări majore s-au produs printr-o combustie a intelectului, printr-o dialectică interioară a concepțiilor respective.

V-aş rămâne profund îndatorat dacă m-aţi ajuta să înţeleg cum v-aţi întors la 180 de grade în raport cu marxismul.

În Noua Stîngă şi Şcoala de la Frankfurt (Bucureşti, Editura politică, 1976, pp.100-101) criticaţi vehement, de pe poziţia marxistă, concepţia lui Marcuse, Noua Stângă, „teoria critică”:

„Marele Refuz proclamat de Marcuse şi ajuns slogan al Noii Stîngi, devine pe această cale o mare iluzie, întrucît capitalismul nu poate fi zdrobit nici prin reverii evazioniste, nici prin revolte sectare, nici prin salturi sau rupturi metafizice. Singura cale de depăşire a statu-quo-ului o reprezintă revoluţia socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de partidul ei politic-revoluţionar are de îndeplinit rolul principal. Marcuse recunoaşte necesitatea revoluţiei, dar, cantonat în imperiul abstracţiilor sale speculative, mistifică raporturile reale ale forţelor de clasă şi funcţiile social-politice ale acestora. Victimă a propriilor sale ficţiuni, „teoria critică” nu poate înţelege că „pentru materialiştii practici, adică pentru comunişti, întreaga problemă este de a revoluţiona lumea existentă, de a ataca şi de a schimba în mod practic starea de lucruri dată” (Marx-Engels, Ideologia germană, în Marx-Engels, Opere, vol.3, Editura politică, Bucureşti, 1958, p.48).

Ulterior aţi început să vorbiţi în termeni acizi despre marxism; de exemplu, titlul unei cărţi a dv. este Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană.

Mulţumesc.

Era previzibil, domnul Vladimir Tismăneanu nu a răspuns la rugămintea mea de mai sus, a şters mesajul meu. E greu să explici asemenea acrobaţii.

                                          ****

                Discuţia asta, despre oportunismul unor „marxişti”, m-a dus cu gândul la nişte reflecţii pertinente ale lui Costică Brădăţan, în cartea lui O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, pp. 226-228). Merită să fie citit următorul citat.

                „Căci la sfârşitul anului 1989 a avut loc, în România, un lucru cu adevărat miraculos, absolut incredibil, probabil fără precedent în toată istoria cunoscută: (cel puţin) câteva mii de oameni, în numai câteva minute, s-au convertit de la o profesiune publică de credinţă, pe care o susţinuseră, chiar şi decenii de-a rândul, la cu totul alte credinţe şi opinii, eventual opuse făţiş primeia. Dacă până în decembrie 1989 marxismul fusese un fel de „filosofie de stat” în România, cu mii de pretinşi adepţi şi susţinători entuziaşti, a fost de ajuns să cadă Ceauşescu pentru a fi, apoi, aproape imposibil să mai găseşti, în toată ţara românească, pe cineva care să susţină – onest şi în public – că e marxist. Fără îndoială, problema nu este numai a marxismului oportunist şi de paradă de dinainte sau a acelei ipocrite „convertiri” spontane, ci şi (sau poate mai ales) a confuziei intelectuale apăsătoare, a haosului sufletesc şi a amăgirii de sine de după. Căci după tot acest fâlfâit al hainelor întoarse pe dos, se strecoară, perfidă, o întrebare care parcă, prin persistenţa şi cruzimea ei, nu-ţi mai dă voie să faci nimic şi te paralizează ca autor: „Bine, nu mai eşti marxist; dar, atunci, ce eşti ?” Tot bâjbâind după o nouă identitate, ajungi la situaţia dramatică de a nu mai putea fi nici măcar marxist. Chestiunea nu e dacă eşti sau nu marxist: chestiunea e dacă eşti sau nu onest şi coerent cu tine însuţi, cu cuvintele pe care le-ai rostit în toate momentele vieţii şi cu frazele pe care le-ai scris; chestiunea este ce anume faci ca să-ţi păstrezi şi respecţi identitatea (demnitatea) personală. O opţiune intelectuală – de stânga sau de dreapta – nu poate fi rea în sine, dacă o separăm de ororile care s-au făcut invocându-se ba stânga, ba dreapta: rea este amăgirea (trişarea) de sine. Iar aşa ceva se răzbună: se răzbună prin inconsistenţă şi nevertebrare a discursului (căci nu e cineva – unic, omogen şi mereu acelaşi – în spatele textului), se răzbună prin „lipsă de inspiraţie” şi lene intelectuală, se răzbună, în ultimă instanţă, prin prostie.

                (Aşa se ajunge şi la faptul că una din problemele grave ale culturii filosofice de astăzi este că – la noi – există prea puţini marxişti, nefiresc şi suspect de puţini având în vedere întregul context social şi economic românesc actual, care totuşi ar impune apariţia, la nivelul culturii reflexive, şi a unor idei şi curente solidariste, de empatie şi preocupare socială. Ei bine, tocmai de aceea, momentul ’89 are la noi şi o foarte interesantă funcţie de adeverire retrospectivă a celor câteva reale şi sincere opţiuni de stânga din perioada anterioară: căci să te declari marxist atunci când şi toţi activiştii o fac, de şaptezeci de ori pe zi, nu e mare lucru, cu adevărat semnificativ şi meritoriu e să te recunoşti astfel atunci când aproape nimeni n-o mai face, când acest lucru ţi-ar putea aduce marginalizarea în anume cercuri culturale influente sau după care te-ai putea alege cu câţiva prieteni mai puţin, ca unii care nu mai vor să se compromită fiind văzuţi în preajma-ţi. Din acest punct de vedere, cazul unui Ion Ianoşi, de pildă, este un caz foarte grăitor şi care merită toată atenţia: el este unul dintre cei care ar fi fost marxist sub orice tip de regim politic; ar fi fost marxist aşa cum alţii sunt vegetarieni, budişti sau neotomişti. Într-un astfel de caz,marxismul nu este o chestiune de adeziune politică la un regim, ci de structură interioară, nu de confort exterior şi conjunctural, ci de vocaţie şi credinţă intimă. Aşa încât faptul că i s-a întâmplat ca partea cea mai mare a vieţii să şi-o petreacă în condiţiile unui totalitarism de stânga trebuie să fi fost pentru dânsul aproape la fel de opresiv şi de umilitor ca şi pentru cineva, să zicem, de dreapta; ba încă, un ins de dreapta ar fi avut satisfacţia minimală de a putea lua toate lucrurile proaste care i se întâmplau sub un asemenea regim drept tot atâtea semne ale erorii opţiunii opuse [de stânga] şi reconfirmări ale validităţii opţiunii sale [de dreapta], în vreme ce pentru cineva ataşat stângii – repet, într-un mod sincer şi neoportunist – toate blestemăţiile care se petreceau invocându-se tocmai ideea de stânga erau pesemne tot atâtea jigniri şi suferinţe personale: erau o maculare a crezurilor sale sociale cele mai intime. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul lui Henri Wald, însă, din păcate, lista nu mai poate continua prea mult. Astfel de cazuri denotă, în esenţă, că nu marxismului în sine – ca simplă opţiune intelectuală şi existenţială – i se poate reproşa ceva din punct de vedere moral, ci oportunismului îmbrăţişării sale în condiţiile în care acest lucru aduce imediat avantaje, şi – mai presus de toate – folosirii sale ca interfaţă ideologică pentru tot ceea ce se întâmplă sub un sistem totalitar comunist)”.

Fie-mi permis să adaug: cazul Radu Florian, cazul Gheorghe Al. Cazan şi, probabil, alţi câţiva. „Cu voia dv., ultimul pe listă, subsemnatul”.

Tema aceasta, Marxism, marxişti, oportunişti, merită să fie abordată într-un studiu amplu. Ar fi relevantă şi analiza re-scrierii unor cărţii (compararea ediţiilor ante-decembriste cu ediţiile post-decembriste), începând cu scrierile Filozofului-Procuror, Gabriel Liiceanu.