Monarhia ca măr al discordiei: 5).Despre regele Mihai

Imaginea regelui Mihai I este disproporţionată faţă de personalitatea reală a acestuia, este o imagine gonflată prin contribuţia mai multor factori:

- factori din interiorul instituţiei monarhiei, din interiorul Casei Regale, răspunzători de făurirea aurei monarhice;

- factori din interiorul mass-media, aserviţi Casei Regale sau motivaţi politic de interese comune cu ale Casei Regale (de exemplu postul de radio „Europa liberă” a avut o contribuție majoră la construirea acestei imagini gonflate în perioada de după abdicare);

- intelectuali oportunişti sau pur şi simplu persoane care preferă monarhia în locul republicii;

- înfăţişarea agreabilă a tânărului Mihai ş.a.

Dacă înlăturăm brizbrizurile - cum sunt: regele este o „entitate sacră” (Marilena Rotaru); este „mesagerul lui Dumnezeu către noi” (Radu Duda); este „legătura cu Dumnezeu” (Gabriel Liiceanu); este „Eroul”, „Istoria” (Valentin Stan); este „portdrapelul speranţei româneşti” (Bogdan Şerban-Iancu) etc. - constatăm că Mihai I a fost un rege minor, fie prin vârstă, fie prin aptitudini, fie chiar prin faptele sale.  

Despre vârsta lui Mihai ca suveran al României:

- în prima perioadă, de aproape 3 ani (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930), Mihai a avut vârsta între 6 şi 9 ani, conducerea ţării fiind realizată cu adevărat de o regenţă formată din prințul Nicolae - fratele mai mic al lui Carol al II-lea, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație;

- în a doua perioadă, care a durat puţin mai mult de 7 ani (6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947), el a avut între 19 şi 26 de ani, vârstă la care nu mai era copil, dar nici un om cu o vastă experienţă de viaţă şi politică.

Despre aptitudinile lui Mihai:

                Când se pronunţă cuvântul „rege” te gândeşti, într-adevăr, la măreţie, nobleţe, distincţie, competenţă şi nu la prostul satului.

                Dar se poate construi imaginea unui rege-„Erou”, personificare a „Istoriei”, om care „a avut nişte momente megaistorice” prin satisfacerea fie şi a doar trei condiţii:

1. „dacă tăceai, … (filozof) rege rămâneai”;

2. respectarea unui protocol regal gândit în cele mai mici detalii de către specialiști în domeniu;

3. existenţa unei prese care prestează servicii pupincurist-monarhiste.

                Mihai n-a fost niciodată un bun vorbitor, nici prin dicţie, nici prin idei, persuasiune. O posibilă polemică între el şi Nicolae Ceauşescu, transmisă „în direct”, ar fi dovedit superioritatea inteligenţei  „cizmarului” asupra celei a „Majestăţii Sale”.

Probabil că Mihai a conştientizat de mult timp această slăbiciune a sa şi s-a comportat ţinând cont de ea: „Mihai a avut dintotdeauna o reputație de taciturn. I-a spus odată bunicii sale: Am învățat să nu spun ce simt și să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult.” [ Wikipedia  ]

Cu timpul, Mihai a mai învăţat ceva, a învăţat să spună „Şi ce dacă ?” atunci când i se aduc acuzaţii, oricât de grave, precum cele exprimate de Traian Băsescu. Aplaudacii pupincurişti au sugerat că acest „Şi ce dacă ?” este dovada supremă a măreţiei regale !

Modalităţile de adresare ale lui Mihai către marele public sunt mesajele citite (precum mesajele de Anul Nou), interviurile din cărţi dichisite ori din filme regizate cu multă atenţie. O emisiune tv. „în direct”, cu întrebări necunoscute de el în prealabil, i-ar şifona iremediabil imaginea artificială.

Textul citit de el în Parlamentul României, cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, a fost evaluat de pupincurişti ca având o valoare excepţională. Dar oricum ar fi, un produs de geniu ori o sumă de platitudini, aflăm (din emisiunea „Sinteza zilei”, din 25 octombrie 2011) că el a fost produsul în devălmăşie al mai multor oameni:

- Dana Grecu: „Discursul l-a scris regele ?”

- Ioan Luca Vlad (avocat în cadrul „Casei Regale”): „Discursul, de dactilografiat, nu, l-a scris secretara executivă a regelui. Dar au colaborat împreună (sic). Deci regele a fost autorul principal şi, da, într-adevăr, l-a discutat şi cu Familia Regală înainte”. [ video ]

                În opinia mea, rolul principal al lui Mihai a fost de a citi textul respectiv în Parlament, rol pe care Andreea Esca l-ar fi realizat impecabil.

                Chiar şi din mesajele lui sulemenite cu multă atenţie transpar prostioare. De exemplu, într-un interviu realizat de Bogdan Şerban Iancu, Mihai declară următoarele: „Mă gândesc că regele Carol I când a venit şi până a trebuit să plec eu au fost patruzeci şi mai bine de ani. Şi Carol I a făcut România modernă. Şi au trebuit vreo sută patruzeci de ani ca să facă o ţară. Ca după aceea, în 40 şi ceva de ani să fie dărâmat totul. Asta este ceva… pentru mine este… să întrebuinţez un cuvânt mai grav, este criminal. Cum să te porţi cu un popor, să-l prosteşti în aşa hal, încât să nu mai poată să gândească cum a fost înainte şi cum ar trebui să fie. Este foarte trist. Poate spun lucruri care nu le-am spus până acum, dar mă frământă”.

                S-au dărâmat, Majestate, multe în cei 40 de ani, dar s-au şi construit mult mai multe, pentru care Măria Ta n-ai ochi spre a le vedea şi nici minte spre a le înţelege. Şi să mai ştii Măria Ta că în cei 40 de ani, pe lângă o anumită zgură ideologică, a existat un proces de educaţie şi de instrucţie a acestui popor, prin urmare doar în mintea obosită a Domniei Tale poporul român, în totalitatea lui, este un popor prostit, care nu mai poate să gândească.

Mihai n-a avut vocaţie pentru a fi rege, ci a avut o pasiune pentru automobile. Asta reiese din propriile-i cuvinte: „Eu conduc de când conduc ca şi cum aş fi fost născut cu volanul în mână. (…) Tatăl meu nu prea înghiţea pasiunea mea pentru maşini şi pentru a-mi murdări mâinile. El era dintr-o educaţie mai din trecut, cu poezii, cu cărţi, cu literatură, cu lucruri d-astea. Eu eram cu nasul în maşină, în motoare şi nu se potrivea totdeauna.” (din filmul „Automobilul, o pasiune regală”).

Păcăliţi de imaginea contra-făcută de pupincuriştii promonarhişti, mergem la Pomul Lăudat cu carul. Ne aşteptăm ca fostul rege al României să fie un tezaur de informaţii istorice esenţiale, de interpretări subtile ce ţin de domeniul filozofiei politicii. Spre dezamăgirea noastră, atunci când nu ne oferă răspunsurile stereotipice, pe care le bănuim a fi produsele în devălmăşie ale mai multor oameni, el ne oferă descrierea unor percepţii de om de rând. În filmul „Nihil sine Deo”, realizat de Cristina Ţopescu, Mihai, referindu-se la momentul în care i-a fost impus guvernul Petru Groza, în locul unor informaţii esenţiale ne spune cu lux de amănunte cum Vîşinski a bătut cu pumnul în masă şi cum a trântit uşa atât de tare încât a crăpat zidul. [ video ].

Despre faptele lui Mihai :

Prin strădania unora, s-a creat o mitologie în care Mihai este un Hercule. Am scris pe larg despre astfel de exagerări în „Monarhia ca măr al discordiei: 3). Monarhiștii în acțiune”.

În opinia mea, Mihai a fost întotdeauna un mediocru în calitate de monarh. Mereu a fost marioneta cuiva: a Regenţei, a mamei sale, a consilierilor, a lui Ion Antonescu, a comuniştilor sprijiniţi de sovietici, a fiicei Margareta şi a ginerelui Duda. El n-a avut tăria de caracter a tatălui său, care şi-a asumat riscurile unor decizii proprii. Mihai a excelat prin oportunism, uneori mercantil, şi printr-un instinct de supravieţuire.

Nu vreau să spun că România a lipsit în momentele mari ale istoriei de după primul război mondial, vreau să spun doar că Mihai n-a fost, cu adevărat, marea personalitate a României în acele momente.

Mă refer, în continuare, la câteva „calităţi” prin care este împăunat Mihai.

1). Comandant suprem al Armatei Române

Una din marile inepţii pe care mi-a fost dat să le aud provine de la Bogdan Teodorescu. El a spus, cu referire la regele Mihai, că  „A condus armatele române, prin poziţia pe care o avea, până la Cotul Donului, până la Odessa şi până în Tatra.”

Hai să vedem cât de Comandant Suprem al Armatei Române a fost acest Mihai.

Mai întâi, reiau un citat dintr-un articol al profesorului Ioan Scurtu: „Regele Mihai, care aflase de la Radio Londra că ţara sa intrase în război, s-a grăbit să-i trimită o telegramă de felicitare lui Antonescu: ’În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei, pentru a întregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul se îndreaptă către Domnia Voastră, domnule general, şi către ostaşii ţării’.”

În al doilea rând, fac trimitere la un filmuleţ din YouTube din care se poate vedea cine era adevăratul Comandant al Armatei Române: Ion Antonescu. Acesta merge înaintea lui Mihăiţă, stă cu spatele către el, iar Mihăiţă este vădit stânjenit în prezenţa Conducătorului Statului. Antonescu l-a tratat pe Mihai ca pe un copil şi s-a folosit de el ca de un simbol pentru a-şi întări propria autoritate.

Redau comentariile crainicului din film: „Majestatea Sa Regele Mihai I soseşte pe front fiind întâmpinat de Comandantul de căpetenie al oştilor şi Conducătorul Statului, domnul general Ion Antonescu. Majestatea Sa urmăreşte de pe o poziţie de la est de Prut desfăşurarea operaţilor. Cu spiritul de onoare şi de jertfă de care dau mereu dovadă, zburătorii români şi germani cuceresc văzduhul şi-l stăpânesc. Ei atacă şi distrug oriunde găsesc forţele mecanizate bolşevice”.

Păi, dacă Mihai a fost adevăratul şef, atunci Traian Băsescu avea dreptate când spunea: „noi încă nu ne așezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toți, și pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de holocaustul împotriva evreilor și țiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu știu ce… Nimeni nu spune că statul român avea un Șef de stat atunci ! Ăsta era doar Prim-ministru ! [arată revista cu fotografia lui Ion Antonescu – n.m.,V.]. Unora le dăm averile, iar pe alții îi considerăm criminali de război - șeful de stat și primul-ministru – doar pentru că unul a fost slugă la ruși și a lăsat țara, prin abdicare, îl iertăm de toate păcatele ?”

2). Arestarea lui Antonescu şi întoarcerea armelor de la 23 august 1944

Acelaşi Bogdan Teodorescu spune, ridicându-l în slăvi pe Mihai: „A făcut o schimbare de arme în 1944, a salvat România de invazia rusească, din postura de ţară cucerită.”

Iată şi un alt punct de vedere, aparţinând generalului Platon Chirnoagă, șef-adjunct al Statului Major al Armatei a III-a pe Frontul de Est:

„În noaptea de 23 August regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii (…) De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. (…)  Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul după ordinul regelui Mihai au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu. Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!” 

„În cadrul Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României precum și plata de despăgubiri materiale URSS-ului în valoare de 300 milioane de dolari sub formă de bunuri, timp de 6 ani. Alte rezultate ale loviturii de stat de la 23 August 1944 au fost retrocedarea Transilvaniei de Nord României, a Basarabiei și Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice.” [ Wikipedia ]

Ce s-a întâmplat după 23 august 1944 ?

„Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal. Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).” [ Wikipedia ]

Ce făcea viteazul rege Mihai în acest timp ?  Timp de trei săptămâni, după 23 August 1944, Mihai şi regina mamă s-au ascuns la Dobriţa, în Oltenia. Aici viteazul rege se juca cu automobilul, motocicleta, avionul. Avea un număr considerabil de militari care-l apărau şi personal pentru a-l deservi. Avea la dispoziţie avion pentru a pleca din ţară dacă ar fi fost nevoie. [ video ]

2). Greva regală

Un fâs. Viteazul rege se uita cu un ochi la Răsărit și cu celălalt la Apus, spre a vedea care punct cardinal este mai puternic. Constatând că Împăratul de la Răsărit este mai tare, a încetat jocul de-a greva regală.

3). Nobleţea abdicării

Mărețul rege, vorbind despre momentul abdicării, spune că a fost constrâns din considerente morale să abdice: cică ar fi fost amenințat că, dacă nu abdică, mulți dintre susținătorii lui vor fi executați.

Dumnezeu știe care este adevărul. Cert este că Majestatea Sa nu a plecat cu mâna goală din țară. Șantajiștii au fost generoși cu el.

Relatând momentul abdicării, în filmul „Nihil sine Deo”, Mihai-Inimă-de-Leu spune:

„Groza a dat telefon, prin mareşalul Curţii, că să vin imediat la Bucureşti, c-are de discutat o chestiune de familie cu noi. Şi noi credeam că poate aveam de-a face cu logodna mea. În schimb, a venit cu Gheorghiu Dej, pe neanunţat, şi a venit cu ce se ştie, hârtia asta, care vrea s-o… Şi eu m-am dus alături, în casa asta, sus, deasupra. Şi eu am ieşit pe balcon ca să intru pă odaia de dincolo. Şi acolo era mareşalul Curţii, Negel, şi secretarul meu, Ioanniţiu. Şi i-am spus: uite, hârtia asta este. Şi el a spus: „Da, Casa e înconjurată”. Santinelele noastre erau luate şi înlocuite cu cei de la „Tudor Vladimirescu”, în jurul Casei era artilerie, gata să tragă dacă se întâmplă ceva, în parc, aici alături. Am mai citit chestia asta încă o dată şi m-am înapoiat. Şi şi mama a intervenit şi eu spunând că asta nu e… asta nu pot să fac aşa ceva, trebuie întrebată ţara.”

Iarăşi zic: Majestatea Sa a depins mereu de alţii, de consilieri, de mămiţica. Mare om, mare caracter.

Concluzie

În opinia mea fostul rege al României nu este un om fundamental rău, aşa cum este Traian Băsescu. Problema lui este că s-a născut acolo unde şi atunci când nu  trebuia. El a fost şi este prizonierul unui destin. El este mecanicul de vocație constrâns de destin să fie rege. Condiția lui a exprimat-o foarte bine persoana care-l cunoaşte, probabil, cel mai bine, soţia lui, Ana: „Aşa cum am mai spus, în loc să fie cine este, un rege, mai bine se făcea mecanic” (în filmul „Automobilul, o pasiune regală”).

Dar destinul acesta vitreg i-a adus şi ceea ce condiţia de fiu de ţăran nu i-ar fi putut aduce: i-a oferit „ mașinuțele” de care avea atâta nevoie. În momente în care românii de rând mureau de foame, de boli, ori de război, Mihăiţă se juca cu „maşinuţe” scumpe (vezi filmul „Automobilul, o pasiune regală”).