Comentarii la articolul „Şi bogaţii trebuie să plângă”, de Liviu Voinea

în CriticAtac

Există economişti, nu puţini, care suferă de un narcisism intelectual: ei sunt îndrăgostiţi de propriul lor discurs de specialitate, discurs care este rostit ca o incantaţie a unei înţelepciuni ezoterice. Ofer ca exemple discursurile lui Mugur Isărescu şi Adrian Vasilescu. Economiştii de acest fel, timp de 20 de ani, au fetişizat piaţa, bursa, proprietatea privată, inegalitatea de avere. S-au străduit să creeze mentalitatea că legile pieţei, dezechilibrele macroeconomice, crizele economice sunt un fel de legi ale naturii, că ştiinţa economică însăşi este un fel de ştiinţă a naturii, în consecinţă orice tentativă de revoltă socială este iraţională. Schimbarea denumirii din „economie politică” în „economie” a fost un alt tertip prin care s-a vrut să se sugereze că ştiinţa economică a fost eliberată de ideologie, în general, de cea comunistă în special şi că a devenit o ştiinţă riguroasă, obiectivă, precum matematica. În realitate, după cum argumenta Robert L. Heilbroner undeva, economia nu se poate elibera de ideologie, căci domeniul ei de cercetare este o arenă a intereselor.

 Există profitori ai zelului acestor economişti şi ai acestui sistem economic. Dacă în primii ani ai restauraţiei capitalismului abia de îngăimau, cu timiditate, cum au pornit ei „cinstit în afaceri cu o sută de lei”, acum se lăbărţează arogant pe televizoare, precum Ţiriac şi Patriciu, susţinând că ei „dau de mâncare la mii de oameni”, precum Isus Hristos prin cunoscuta minune. În realitate miile de oameni angajaţi le umflă conturile cu profit, prin munca lor.

Tentativele altor economişti, precum Anghel Rugină, Constantin Cojocaru, Ilie Şerbănescu, de a exprima şi altfel de judecăţi economice sunt contrate cu ură.

Mărturisesc, până nu demult l-am suspectat pe domnul Liviu Voinea de a fi un economist din prima categorie prezentată de mine. Mă bucur să constat că m-am înşelat. Prin intervenţiile televizate, prin acest articol descopăr un om tânăr, cu o gândire flexibilă, aşa cum e viaţa însăşi, capabil de a exprima idei îndrăzneţe. Căci într-o societate dominată de fanaticii susţinători ai capitalismului de junglă trebuie să ai realmente curaj să exprimi în public astfel de idei:

 „Din păcate, bogaţii au reprezentanţi în toate guvernele şi în toate parlamentele; în timp ce săracii au dreptul să se uite la aceştia la televizor, asta evident dacă pot plăti factura la curent.”

 „Marx avea dreptate în ceea ce priveşte lupta dintre clase: n-a inventat-o el, şi nu s-a oprit o dată cu căderea regimurilor comuniste. A reintrat doar în subteran.”

 „Bogaţii trebuie să plătească mai mult, atât din motive de morală (au câştigat mai mult pe vremea creşterii economice, acum să suporte mai mult din criză), cât şi din motive pragmatice (spre deosebire de săraci, ei chiar îşi permit să plătească mai mult).”

Adrian-Paul Iliescu :

  

Impozitarea progresiva, singura, nu numai ca nu va rezolva problemele, dar se va si compromite foarte rapid prin lipsa de efecte benefice masive pt marele public.

Motivul e foarte simplu, si e sesizat de multi libertarieni, in virtutea obsesiei lor anti-etatiste: nu ajunge ca statul sa adune bani multi, mai trebuie si ca el sa-i aloce corect, impartial. Ceea ce nu se intimpla decit foarte rar.

Cum statul e captiv – in miinile grupurilor de interese, iar puternice si coezive sunt aproape exclusiv grupurile (mici numeric) ale celor bogati, asa cum a semnalat Mancur Olson – banul public e sifonat, mai direct sau mai indirect, grosolan sau abil, tot de grupurile care controleaza resurse masive.

Nici o campanie pt impozitare progresiva sau pt impozitarea celor avuti, care nu cuprinde si o campanie impotriva deturnarii banului public de grupurile influente, nu este deci legitima. Si nici o politica de impozitare de acest fel, neinsotzita de o politica adecvata de supraveghere a cheltuirii banului public, nu este aceptabila.

Nu are sens sa pledam pt o amplificare a bugetului care sta la dispozitia grupurilor de prada.

Valerius :

Domnule profesor, consider că reproşul exprimat de dv. este nedrept.

1). Textul sub care facem comentarii este un articol, nu o normă juridică ce ar putea avea consecinţele grave pe care le anticipaţi. Deci trebuie judecat ca atare. În dimensiunile rezonabile ale unui articol, Liviu Voinea atât a dorit să propună pentru dezbatere. Articolul este „incomplet” ? Dv. aveţi curajul să scrieţi un articol „complet” ? Mă tem că este imposibil. Oricând cineva ar putea susţine că „îi lipseşte ceva important”. Dacă veţi citi alte articole ale domnului Liviu Voinea veţi constata că are habar de ceea ce numiţi „sifonarea banului public”.

2). „Impozitarea progresiva, singura, nu numai ca nu va rezolva problemele, dar se va si compromite foarte rapid prin lipsa de efecte benefice masive pt marele public.” Unde susţine autorul articolului că „Impozitarea progresivă, singură, va rezolva problemele” ? Combateţi ceea ce autorul nu a afirmat.

3). „Nu are sens sa pledam pt o amplificare a bugetului care sta la dispozitia grupurilor de prada.” Autorul nu a pledat pentru o amplificare a bugetului spre a fi pus la dispoziţia grupurilor de pradă. Şi articolul său a avut un rost, cel puţin rostul că v-a prilejuit completarea: o politică de impozitare progresivă trebuie însoţită de o politică adecvată de supraveghere a cheltuirii banului public.