Băsescu Preşedinte

Poate doriţi să revedeţi, să reascultaţi. Să trăiţi bine !

Vox populi - vox (derbe)Dei :

Nicolae Gută & Roxana Prinţesa Ardealului - Băsescu Preşedinte

Florin Salam şi Roxana Prinţesa Ardealului - Hai Băsescu la putere

Florin Baboi - Maneaua lui Băsescu

Ceva contra greţei:

Divertis - Manea Băsescu:

Grecia în chinurile naşterii "democraţiei reale"

Vă semnalez un articol interesant apărut în "CriticAtac":

"Grecia, prima ieşire din criză, România în comă", de Florin Flueras.

Demnitate islandeză

Spre ruşinea mea, abia acum am aflat de „revoluţia islandeză”. Poate că dacă se încinge vreo discuţie pe aici, aflu mai multe despre această „revoluţie”.

Prima informaţie am aflat-o de la doamna Carmen, din forumul Ion Nanu:

http://www.info98.ro/nanu/forum/index.php?caz=27&nrmesaj=8918

Devenind curios, am căutat alte informaţii, cu ajutorul lui nea Goagăl. 

Se pare că ştirea a pătruns în spaţiul nostru de la un om pe care nu l-aş fi bănuit de transmiterea unor astfel de informaţii, Liviu Mihaiu.

http://liviumihaiu.ro/2011/04/14/revoluția-islandeza/  

Liviu Mihaiu prefaţează astfel articolul tradus:

„Numai pentru a lua aminte. Consider că nu avem ce comenta. Numai dacă aveți vreun gând… Cred că ar fi singura cale de a reintroduce respectul și față de natură…

Buna ziua. Uitati ce am gasit, ce se vehiculeaza aici, in Spania. Mi s-a parut interesant si am tradus articolul :

http://www.taringa.net/posts/noticias/9443668/Islandia-revolucion-silenciosa.html  

Marturisesc ca eu nu am stiut aceste lucruri.

Dacă cineva crede că nu există cenzură astăzi, să-mi spuneţi dacă s-a aflat tot ceea ce se întâmplă în Egipt sau de ce ziarele nu au spus nimic despre ce se întâmplă în Islanda…”

Din comentariile la articolul publicat de Liviu Mihaiu am selectat câteva:

1). „D a scris pe 15 aprilie 2011 la 7:52

Foarte interesant !

 Putin din ce e descris aici se regaseste, frumos realizat, in documentarul incununat cu Oscar anul acesta – Inside Job, pe care il recomand cu caldura …”

2). „Graur a scris pe 16 aprilie 2011 la 12:43

Noi nu avem testicule pentru a face asa ceva!”

3). „zulu a scris pe 22 aprilie 2011 la 17:06

in legatura cu subiectul, iata un exemplu

http://hubpages.com/hub/Will-the-USA-Become-Another-Iceland

 despre cam ce fel de “grei” au “dat consultanta” bancii centrale din islanda pana la faliment. se duce si se tot duce firul asta, descoperi informatii nedifuzate de media centrala americana si europeana. big brotheru’ e atat de ocultat ca alde SOV de pe la noi nu-s nimic altceva mai mult decat niste golani de fatada.”

Despărţirea de un tovarăş: "Adio, dar rămânem împreună !"

Cu ceva timp în urmă am descoperit, cu bucurie, blogul „Anticapitalism” al domnului Florian Liviu. Cu bucurie, pentru că domnul Florian Liviu este un om cu o inteligenţă remarcabilă, cu multă ştiinţă de carte şi curajos în a-şi afirma opţiunea sa pentru comunism.

Am discutat de multe ori, pe teme diferite, cu beneficii intelectuale de ambele părţi (sper eu).

Ultimul său articol, „Puncte de vedere”, a prilejuit un dialog al nostru la sfârşitul căruia am ajuns la concluzia că nu mai pot fi tovarăş de drum cu domnul Florian Liviu.
  Reproduc aici dialogul meu cu domnul Florian Liviu şi-i rog pe cititorii mei să se pronunţe, fără părtinire, cu privire la ideile din acest dialog.

Post-scriptum:

În finalul dialogului am priceput că m-am grăbit cu concluzia referitoare la domnul Florian Liviu.

Valerius:

Domnule Florian Liviu,

Dumneavoastră sunteţi rus ?

Să vă motivez întrebarea mea. Din punctul meu de vedere, calificativele de felul „rasă superioară”, „popor ales” sunt prostii. Nu am fobii şi nici simpatii necondiţionate faţă de nicio etnie sau rasă, nici măcar faţă de poporul român. Consider că apartenenţa la o etnie este mai degrabă o stare de spirit, un ataşament sincer la un sistem de valori, decât o calitate determinată biologic. De exemplu, pentru mine un ţigan care simte româneşte este la fel de român ca şi mine, eu însumi am uneori trăiri sârbeşti sau ungureşti.

Etno-diversitatea este o binefacere pentru omenire, pentru cultură şi civilizaţie şi ar trebui acceptată ca atare.

Îmi exprim dezacordul atât faţă de naţionalismul făţiş-intolerant, cât şi faţă de naţionalismul intolerant dar nesincer, mascat sub chipul internaţionalismului blajin sau al marxismului care transcende limitele disputele etnice. Dintre aceste două naţionalisme maladive, mai tare mă tem de cel nesincer, căci de cel făţiş mă pot apăra.

Nu-mi doresc să stric aproape-prietenia noastră prin presupunerile mele. Dar vă comunic în mod sincer impresia mea că, ori de câte ori arbitraţi într-o dispută ruso-română, invariabil daţi câştig de cauză părţii ruseşti. Iar eu nu cred în existenţa vreunui „popor infailibil”.

Articolul acesta, pe marginea căruia fac acest comentariu, deşi bine scris din punct de vedere ştiinţific şi logic (dar nu fără greşeală), nu face excepţie: dă câştig de cauză părţii ruseşti.

Se explica asta prin faptul că sunteţi rus, fie şi doar în sensul pe care l-am definit eu ?

Florian Liviu:

Domnule profesor Valerius,

Înainte de a avea o apartenenţă etnică, simt cu putere că aparţin clasei sociale în care m-am născut şi în care m-am format şi al cărei set de valori îl respect şi mi l-am însuşit,clasa muncitoare.

Aparţin spiritual lumii proletare, sunt şi mă simt proletar, sunt mândru de acest statut şi de libertatea interioară ce mi-o conferă, detest sistemul de valori burgheze, impregnat de elitism, cupiditate,ipocrizie,mercantilism, egoism individualist.

Deci, sunt mai întâi proletar, apoi român, apoi mare admirator al culturii ruse, apoi european.

Fiind mai întâi proletar, patria mea nu este Rusia,nici România, vorbesc de patrie în sensul descris de dvs., "o stare de spirit, un ataşament sincer la un sistem de valori", ci Uniunea Sovietică.

Uniunea Sovietică, leagănul comunismului, stat al proletarilor şi ţăranilor liberi, stat prin esenţa sa antiburghez, ce nu avea nimic etnic, nici în denumire, nici pe drapelul roşu cu simbolurile sale universale, stat în care naţionalismul popoarelor ce îl compuneau şi în special naţionalismul rus erau subordonate idealurilor comuniste, iată adevărata mea patrie.

Valerius:

Mulţumesc pentru răspuns.

Valerius:

„Aparţin spiritual lumii proletare, sunt şi mă simt proletar, sunt mândru de acest statut şi de libertatea interioară ce mi-o conferă”

Condiţia de proletar este o condiţie umilitoare. Proletarul este un om care n-are decât „lanţuri”, el este o victimă a sistemului capitalist, în care este considerat o marfă, un animal de muncă al cărui rost este să producă profit pentru capitalist. Cu alte cuvinte proletarul nu are nici un motiv să fie „mândru de acest statut”. Dacă ar fi „mândru de acest statut” al lui, nu şi-ar propune să înfăptuiască revoluţia proletară, prin care urmăreşte să se emancipeze din condiţia de proletar, împreună cu înlocuirea sistemului capitalist alienant cu o societate mai dreaptă.

Valerius:

„Fiind mai întâi proletar, patria mea nu este Rusia,nici România, vorbesc de patrie în sensul descris de dvs., "o stare de spirit, un ataşament sincer la un sistem de valori", ci Uniunea Sovietică.

Uniunea Sovietică, leagănul comunismului, stat al proletarilor şi ţăranilor liberi, stat prin esenţa sa antiburghez, ce nu avea nimic etnic, nici în denumire, nici pe drapelul roşu cu simbolurile sale universale, stat în care naţionalismul popoarelor ce îl compuneau şi în special naţionalismul rus erau subordonate idealurilor comuniste, iată adevărata mea patrie.”

Este dreptul dv. de a exprima apartenenţa afectivă la o anumită patrie, Uniunea Sovietică. Sub acest aspect n-am obiecţii.

Sub aspectul motivării teoretice a apartenenţei dv. la patria Uniunea Sovietică am obiecţii.

Ca marxist, sunt de acord că naţionalismele trebuie subordonate idealurilor comuniste. Pentru un comunist, contradicţia fundamentală este cea dintre Muncă şi Capital, dintre Proletar şi Burghez. În raport cu această contradicţie, conflictele etnice devin secundare.

Dezacordul meu apare în momentul în care se postulează o contradicţie fundamentală între calitatea de comunist şi identitatea etnică, între „idealurile comuniste” şi „naţionalismul popoarelor”. Nu, domnule, comunismul, în esenţa lui autentică, se referă la punerea în comun a mijloacelor de producţie, nu la o omogenizare etnică. Această eroare este prezentă şi în argumentul dv.: motivaţi apartenenţa dv. la Uniunea Sovietică pentru că Uniunea Sovietică „nu avea nimic etnic, nici în denumire, nici pe drapelul roşu cu simbolurile sale universale”. Eroarea aceasta din planul teoriei, anume că naţionalismele, ca manifestări ale unor identităţi etnice, sunt antagonice în raport cu idealul comunist, a stat la baza unor cumplite drame şi tragedii: grupuri etnice masive au fost mutate dintr-un loc în altul, cu scopul „omogenizării”. S-a urmărit înlocuirea unor oameni reali, concreţi, cu anumite identităţi etnice, cu o abstracţie, „omul sovietic”.

În ceea ce mă priveşte, nu simt nicio incompatibilitatea între opţiunea mea pentru comunism şi calitatea mea de român care doreşte să fie respectat în aceeaşi măsură în care el îi respectă pe oamenii cu altă identitate etnică.

Valerius:

„Prin urmare, Băsescu reiterează teza fascistă cum că războiul românesc în Est era un război drept, întemeiat, pentru recuperarea unor teritorii răpite abuziv, nicidecum un război de agresiune, imperialist”

Războaiele nu fac cinste speciei umane. Aş dori să trăiesc într-o lume fără războaie. Din nefericire, ele sunt o realitate istorică. Nu ne rămâne decât să distingem, cum faceţi şi dv., între „război de agresiune” şi „război drept, întemeiat”.

Dacă Băsescu a susţinut că întregul război românesc din Est a fost drept, întemeiat, eu nu sunt de acord cu el.

Dar nici dv. nu procedaţi corect sugerând că tot acel război românesc în Est a fost un „război de agresiune, imperialist”.

Valerius:

„Faptul că fascistul Antonescu a continuat alături de Hitler operaţiunile militare mai departe de Nistru, pătrunzând adânc în inima Rusiei până la Stalingrad, loc unde armatele fasciste au suferit o usturătoare şi bine meritată înfrângere, confirmă afirmaţia că miza războiului româno-sovietic nu era Basarabia, ci loialitatea şi afinitatea ideologică dintre Antonescu şi Hitler, imperialismul şi cupiditatea clasei dominante româneşti ce se visa înstăpânită peste o bucată din stepele Rusiei.”

Sunt de acord.

Sunteţi şi dv. de acord că războiul până la Nistru a fost „un război drept, întemeiat, pentru recuperarea unor teritorii răpite abuziv, nicidecum un război de agresiune, imperialist” ?

Valerius:

„condamn fără reţinere orice fel de imperialism.”

Pe bune ? Inclusiv imperialismul sui-generis sovietic ? Sau nu vă lasă apartenenţa sufletească la patria dv., Uniunea Sovietică ?

Valerius:

„E bine de reţinut că Rusia a luat Basarabia de la Imperiul Otoman, nu de la România, care în 1812 nu exista ca stat”

Domnule Florian Liviu, nu încercaţi să ne aburiţi.

1). Dacă un individ îşi însuşeşte un obiect, preluându-l prin forţă de la un hoţ care furase acel obiect, nu înseamnă că acel individ săvârşeşte un act drept şi moral.

2). N-o fi existat România ca stat în 1812, dar statul român proclamat ulterior este, conform dreptului internaţional şi al logicii general-umane, succesorul legitim al provinciilor româneşti reunite în România, aşa cum, de exemplu, Rusia actuală este membră a Consiliului de Securitate ca succesoare a Uniunii Sovietice.

Valerius:

Referitor la ex-regele Mihai scrieţi:

„Nu, abdicarea a fost gestul unui om responsabil, care a înţeles să se dea la o parte de bună voie pentru a nu stingherii cu nimic calea progresului pe care proletariatul român se angajase urmat îndeaproape de ţărănimea săracă având ca ţel construirea socialismului.”

Domnule, chiar aşa ? De dragul concluziilor dv. pro-sovietice faceţi din această faţă palidă a istoriei noastre un „om responsabil”, un vizionar care a făcut posibil „progresul pe care proletariatul român se angajase urmat îndeaproape de ţărănimea săracă având ca ţel construirea socialismului” ?

Omul acesta n-a fost decât o personalitate slabă, un oportunist care s-a aplecat după cum a bătut vântul istoriei.
Iată ce scrie prof. univ. dr. Ioan Scurtu în saitul domniei sale: „Regele Mihai, care aflase de la Radio Londra că ţara sa intrase în război, s-a grăbit să-i trimită o telegramă de felicitare lui Antonescu: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei, pentru a întregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul se îndreaptă către Domnia Voastră, domnule general, şi către ostaşii ţării”.”

http://www.ioanscurtu.ro/content/view/143/1/

Florian Liviu :

 @Valerius

1.Mândria de a fi proletar.

Marx spunea că eliberarea proletariatului trebuie să fie opera proletariatului însuşi.

Orice luptă de eliberare, fie de clasă, fie naţională, şi aici trebuie să fiţi de acord cu mine, presupune un sentiment de mândrie al luptătorului, înţeles ca sentiment al demnităţii şi al încrederii în calităţile proprii şi în justeţea cauzei pentru care s-a ridicat la luptă.

Fără acest sentiment, fără conştiinţă de clasă, proletariatul nu ar fi decât o masă amorfă de sclavi.

Conştiinţa de clasă a proletariatului, care poate ajunge până la cea mai înaltă forma a sa, care este conştiinţa revoluţionară, complet detaşată şi în opoziţie antagonistă cu falsa conştiinţă nutrită de eşafodajul ideologiei burgheze, ce realizează misiunea sa istorică de răsturnare a ordinii capitaliste, de declanşare a revoluţiei totale are la bază pe lângă cunoaşterea şi înţelegerea rolului istoric şi social al proletariatului şi sentimentul de mândrie al apartenenţei la o clasă socială revoluţionară cu un sistem de valori propriu.

Condiţia de proletar este o condiţie umilitoare doar din punct de vedere burghez.

Ea este în esenţă o condiţie antiburgheză şi, atenţie !, singura condiţie umană care permite, după cum spune Marx, înţelegerea deplină a esenţei umane.

Următorul pasaj cred că este elocvent:

"Dar, întrucât omul nu poate ajunge la cunoaşterea reală a lui însuşi, a celorlalţi şi a lumii obiectuale în situaţia lor social-istorică decât în MUNCĂ şi în obiectele MUNCII SALE, înseamnă că stăpânul ca non-muncitor nu are acces la această cunoaştere"

Un ultim argument şi cu aceasta închei acest capitol,astăzi, când am intrat, după cum spunea Lenin, în etapa istorică a "revoluţiilor proletare", când proletariatul a demonstrat că nu este numai o abstracţie teoretică, ci o forţă socială minunată, capabilă cu adevărat să salveze lumea, când organizat sub forma Armatei Roşii sovietice a dat cel mai mare tribut de sânge în lupta pentru stoparea barbariei naziste, a fi proletar nu este o ruşine, o umilinţă, o înfrângere, ci o mare mândrie. A fi proletar înseamnă a avea conştiinţa şi mâinile curate de sângele de care este pătată burghezia, de a nu avea nici un amestec în opera de prăbuşire naţională şi economică, trădare şi înstrăinare a avuţiei României, în care burghezia este angrenată de 20 de ani.

Florian Liviu :

 @Valerius

2. Contradicţia dintre naţionalism şi comunism.

Contradicţia dintre comunism şi naţionalism se naşte din negarea comunismului de către naţionalismul burghez.

Naţionaliştii burghezi au declanşat războiul împotriva comunismului, altfel comunismul nu are nimic doctrinar cu naţionalismul, nu-l neagă, cum nu neagă nici un fel de tradiţie sau credinţă religioasă, pentru că în esenţă, comunismul este o sporire a libertăţii omului, nu o îngrădire.

Naţiunea este o categorie istorică care a luat naştere în epoca capitalismului ascendent, prin desfiinţarea fărâmiţării feudale, prin dezvoltarea legăturilor economice între diferite regiuni, prin unirea pieţelor locale într-o piaţă naţională unică.

Naţiunile astfel formate erau naţiuni burgheze, pentru că burghezia a strâns într-un singur tot naţiunea şi a cimentat-o, pentru că principala forţă conducătoare a naţiunii era burghezia şi partidele sale naţionaliste. Acest fapt şi-a pus amprenta asupra întregii fizionomii morale şi social-politice a acestor naţiuni.

Pacea între clase înăuntrul naţiunii de dragul "unităţii naţionale"; mărirea teritoriului naţiunii proprii prin cotropirea unor teritorii naţionale străine;neîncredere şi ură faţă de alte naţiuni; asuprirea minorităţilor naţionale; front unic cu imperialismul- iată bagajul ideologic şi social-politic al acestor naţiuni.

Desigur că burghezia a folosit naţionalismul ca armă de luptă violentă împotriva comunismului şi de aici conflictul, comunismul a fost totdeauna în legitimă apărare.

Dar naţiunea burgheză nu este veşnică,o dată cu lichidarea capitalismului dispar de pe scenă şi naţiunile burgheze. Pe ruinele vechilor naţiuni, burgheze se dezvoltă naţiuni noi socialiste, care reprezintă un tip principial nou de naţiuni.Aceste naţiuni se formează pe baza dezvoltării socialismului.

Clasa muncitoare şi partidul ei internaţionalist constituie forţa conducătoare şi îndrumătoare care cimentează aceste naţiuni noi.

Numai în interiorul naţiunilor socialiste poţi fi în acelaşi timp pe deplin şi naţionalist şi comunist.

Florian Liviu :

 @Valerius

3. Războiul românesc împotriva Uniunii Sovietice

Nu sunt de acord cu nici un fel de război împotriva Uniunii Sovietice, nici cu cel până la Nistru.

1. Pentru că războiul nu este un mijloc de soluţionare a conflictelor dintre state (vezi pactul Kellog-Briand semnat şi de România)

2. Pentru că România burgheză condusă de un naţionalism îngust nu a avut curajul şi viziunea politică să organizeze în Basarabia un plebiscit în problema unirii, absolut normal şi firesc, aşa cum Litvinov a cerut pe bună dreptate la conferinţa de la Viena, asumându-şi toate consecinţele care ar fi decurs de aici.

Problema unirii unei ţări cu alte ţări nu poate fi hotărâtă de un for superior, fie el Sfatul Ţării, parlament, etc., ci numai de popor prin forma democratică a referendumului.

Aici, orice aţi spune dvs. împotrivă, sovietele aveau dreptate în privinţa consultării populare, iar România a plătit mai târziu preţul aroganţei cu care a tratat această propunere, repet, justă.

Valerius :

 Domnule Florian Liviu,

Răspund acum la mesajul dv. care începe aşa:

"@Valerius

1.Mândria de a fi proletar."

Intenţia dv. este evidentă:

a). Vă menţineţi pe poziţia anterioară: „Aparţin spiritual lumii proletare, sunt şi mă simt proletar, sunt mândru de acest statut şi de libertatea interioară ce mi-o conferă”.

b). Vreţi să combateţi opinia mea: "Condiţia de proletar este o condiţie umilitoare. Proletarul este un om care n-are decât „lanţuri”, el este o victimă a sistemului capitalist, în care este considerat o marfă, un animal de muncă al cărui rost este să producă profit pentru capitalist. Cu alte cuvinte proletarul nu are nici un motiv să fie „mândru de acest statut”."

Dar intenţia dv. nu s-a convertit în faptă. Nimic din mesajul dv. la care mă refer nu are valoare contra-argumentativă în raport cu opinia mea. Dv. negaţi ceea ce eu n-am afirmat, afirmaţi ceea ce eu n-am negat. Vă referiţi la tot felul de lucruri care nu constituie obiectul disputei noastre: "eliberarea proletariatului", "sentiment de mândrie al luptătorului", "conştiinţa de clasă a proletariatului", "Condiţia de proletar" ca "singura condiţie umană care permite, după cum spune Marx, înţelegerea deplină a esenţei umane."

Singura propoziţie care îşi are rostul în polemica noastră este aceasta: "Condiţia de proletar este o condiţie umilitoare doar din punct de vedere burghez". Adică pentru proletar este o condiţie demnă ? Ei, aş ! Te pomeneşti că proletarul dv. este masochist !

Domnule Florian Liviu,

Impresia mea este că nu aţi citit cu atenţie contra-argumentul meu sau nu l-aţi înţeles.

Valerius :

 Domnule Florian Liviu

Am observat, însă, că vă plac citatele, că vreţi să ne batem în citate. Drept urmare, vă voi oferi eu nişte citate care au, cu adevărat, strânsă legătură cu discuţia noastră.

Mai întâi, vă ofer definiţiile termenilor "mândrie" şi "proletar/proletariat".

MÂNDRÍE, mândrii, s. f.

1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire.

2. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare. – Mândru + suf. -ie.

 Sursa: DEX '98

http://dexonline.ro/definitie/mândrie

Presupun că nici dv. nu aţi avut în vedere sensul (2), care este fudulia prostului, ci sensul (1).

Proletariat

Karl Marx Şi Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, "Proletari şi burghezi"

http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c01.htm

(nota 1, subsolul paginii)

"Prin proletariat se înţelege clasa muncitorilor salariaţi moderni, care, neposedînd mijloace de producţie proprii, sînt nevoiţi să-şi vîndă forţa lor de muncă pentru a putea trăi. [Nota lui Engels la ediţia engleză din 1888.]"

Apoi vă prezint concepţia lui Marx şi Engels despre condiţia umilitoare a proletariatului:

1). "proletariatul, clasa muncitorilor moderni, care nu trăiesc decît atîta vreme cît găsesc de lucru şi care găsesc de lucru numai atîta vreme cît munca lor sporeşte capitalul. Aceşti muncitori, care sînt siliţi să se vîndă cu bucata, sînt o marfă ca oricare alt articol din comerţ şi prin urmare sînt supuşi deopotrivă tuturor vicisitudinilor concurenţei, tuturor oscilaţiilor pieţei." (...)

http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c04.htm

2). "Mase de muncitori îngrămădite în fabrică sînt organizate milităreşte. În calitate de simpli soldaţi industriali, ei sînt supuşi supravegherii unei ierarhii întregi de subofiţeri şi ofiţeri. Ei nu sînt numai robii clasei burgheze, ai statului burghez, ci sînt, zi cu zi şi ceas cu ceas, robiţi de maşină, de supraveghetori şi, mai ales, de fiecare burghez fabricant în parte. Şi cu cît acest despotism proclamă mai făţiş cîştigul ca scop final, cu atît este mai meschin, mai duşmănos, mai aprig". (...)

http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c04.htm

3). "Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au de nimicit tot ce pînă acum ocrotea şi asigura proprietatea privată." (...)

http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c04.htm

4). "Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decît lanţurile. Ei au o lume de cîştigat."

http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c04.htm

Valerius :

 Tovarăşe Florian Liviu,

Acesta este proletariatul în concepţia lui Marx şi Engels şi aceasta este condiţia lui umilitoare, lipsită de demnitate şi fără niciun motiv de mândrie pentru proletariat.

În concepţia dv.:

- sau proletariatul este masochist, trăind situaţia sa umilitoare, nedemnă ca fiind generatoare de plăcere, fericire, mândrie;

- sau dv., atunci când vorbiţi de mândria dv. de proletar, în loc să vă gândiţi la situaţia reală, umilitoare, nedreaptă a proletariatului, vă gândiţi la trăirea subiectivă pe care proletariatul o poate avea dacă visează la o societate revoluţionată de el însuşi. În această alternativă, preferabilă pentru dv. ca interlocutor, mândria proletarului este precum fericirea lui Faust, din finalul scrierii lui Goethe: bătrân şi orb, Faust îşi imaginează cum ar fi dacă ar răpi mării ceva teritoriu şi l-ar oferi comunităţii. El are o fericire ipotetică, pe care Mefisto nu i-a putut-o oferi: "Atunci aş spune clipei 'Opreşte-te, că prea frumoasă eşti !' " (sau cam aşa ceva).

Valerius :

 „Florian Liviu spunea...

 @Valerius

2. Contradicţia dintre naţionalism şi comunism.”

Domnule Florian Liviu,

Eu încă mai sper că dv. nu sunteţi un fel de Dan M. privit în oglindă.

Tocmai pentru că am această speranţă, vă întreb: credeţi că următoarele două texte dovedesc consecvenţă logică şi principială ?

1). „Uniunea Sovietică, leagănul comunismului, stat al proletarilor şi ţăranilor liberi, stat prin esenţa sa antiburghez, ce nu avea nimic etnic, nici în denumire, nici pe drapelul roşu cu simbolurile sale universale (…) iată adevărata mea patrie”.

2). „comunismul nu are nimic doctrinar cu naţionalismul, nu-l neagă”.

Valerius :

 „Florian Liviu spunea...

 @Valerius

3. Războiul românesc împotriva Uniunii Sovietice

Nu sunt de acord cu nici un fel de război împotriva Uniunii Sovietice, nici cu cel până la Nistru.

1. Pentru că războiul nu este un mijloc de soluţionare a conflictelor dintre state (vezi pactul Kellog-Briand semnat şi de România)

2. Pentru că România burgheză condusă de un naţionalism îngust nu a avut curajul şi viziunea politică să organizeze în Basarabia un plebiscit în problema unirii, absolut normal şi firesc, aşa cum Litvinov a cerut pe bună dreptate la conferinţa de la Viena, asumându-şi toate consecinţele care ar fi decurs de aici.

Problema unirii unei ţări cu alte ţări nu poate fi hotărâtă de un for superior, fie el Sfatul Ţării, parlament, etc., ci numai de popor prin forma democratică a referendumului.”

Da, domnule ? Pe cuvântul dv. de onoare ?

Ia citiţi următoarele rânduri:

„Prin Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, Uniunea Sovietică şi Germania şi-au împărţit zonele de ocupaţie între Marea Baltică şi Marea Neagră.

Articolul 3 al Anexei secrete a acestui Pact, prevedea:

„În privinţa Europei sud-estice, Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.

O săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial.

Capitularea Franţei, la 22 iunie 1940, a constituit un adevărat şoc pentru guvernanţii români, care-şi bazau politica externă pe alianţa cu această ţară.

Profitând de starea de derută instalată la Bucureşti, în ziua de 23 iunie, Molotov a comunicat lui Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, decizia sovieticilor de a pune în aplicare Pactul din 23 august 1939 privitor la Basarabia, precizând:

„Dacă România nu va accepta soluţionarea paşnică a problemei basarabene, Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată”.

La 25 iunie a venit răspunsul pozitiv al lui Ribbentrop, iar în seara zilei de 26 iunie ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, i-a fost înmânată nota prin care guvernul sovietic cerea guvernului român:

„1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”.

Propunerea guvernului român de a „începe imediat şi în spiritul cel mai larg discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” a fost respinsă, iar la 28 iunie a transmis o nouă notă ultimativă, în care preciza că în aceeaşi zi trupele sovietice vor ocupa oraşele Chişinău, Cetatea-Albă şi Cernăuţi.

Guvernul român a răspuns: „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Aşadar, nu a fost vorba de o „convenţie româno-sovietică” cum avea să se scrie în Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi nici de un „acord româno-sovietic” cum avea să figureze în Tratatul de pace din 10 februarie 1947, ci de o cedare sub presiunea forţei militare. A fost un act de agresiune, la care România nu a ripostat în acel moment.”

http://www.ioanscurtu.ro/content/view/143/1/  

Domnule Florian Liviu,

Vă jur că eu nu am vreo misiune politico-ideologică prin internet. Sunt în stare să recunosc, în faţa probelor, un adevăr, chiar de-ar fi dureros pentru mine.

Spuneţi-mi, dovediţi-mi că nici dv. nu sunteţi un ideolog de serviciu care are sector pe aici. Am nevoie de sinceritatea dv. ca de aer.

Credeţi că acele note ultimative au fost conforme cu cele două principii enunţate de dv. (nerecurgerea la război, la forţă şi folosirea referendumului) ?

Prefer tăcerea în locul unei minciuni politice.

Florian Liviu :

 Domnule profesor Valerius,

Respect opiniile dvs., vă admir puterea logică şi eleganţa frazei, chiar dacă uneori susţinem idei şi teze diferite.

Vă asigur că nu mă plăteşte nimeni să iau apărarea Uniunii Sovietice şi a lui Stalin, ci din contră, am de suferit din cauza acestui lucru.

Dar asta e viaţa, prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul.

Nu pot să rămân indiferent când se aruncă cu tone de noroi în Uniunea Sovietică şi în fondatorii ei. Mi-am asumat un drum şi merg pe el, deşi vă asigur cu toată sinceritatea, că nu este deloc profitabil.

Sunt convins că nici dvs. nu aveţi o poziţie foarte comodă afişându-vă convingerile comuniste.

În ceea ce am scris, am exprimat convingerile şi credinţele mele sincere, întemeiate pe cercetarea documentelor şi dovezilor istorice, dacă m-am înşelat în interpretarea lor, prin intervenţiile dvs. aţi avut şi aveţi posibilitatea să vă exprimaţi opiniile contrare.

Adevărul se naşte întotdeauna din lupta ideilor opuse.

Florian Liviu :

 Domnule profesor Valerius,

Nimeni nu este infailibil, şi eu pot greşi şi dvs. puteţi greşi. Dan M. pe dos pot fi şi eu, dar şi dvs.

Haidem să renunţăm amândoi la pretenţiile integraliste, să ne exprimăm punctele de vedere şi atât.

Răspunsul la întrebarea cine are dreptate România sau Sovietele nu poate fi dat pe cale logico-raţională, cum nu pot fi rezolvate pe această cale antinomiile lui Kant.

Problema este una politică, punct. Şi în calitatea de problemă politică, cere, deci, o rezolvare politică.

Din punctul meu de vedere problema şi-a găsit rezolvarea justă în Sentinţa Tribunalului Poporului din Bucureşti, din 17 mai 1946, care a condamnat războiul românesc în Răsărit.

Ce nu ştie Băsescu sau a uitat este faptul că

Sentinţa din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 şi reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel Bucureşti la 5 decembrie 2006.

În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la 6 mai 2008 a anulat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti şi a respins definitiv cererea de revizuire a sentinţei date de Tribunalul Poporului din Bucureşti, din 17 mai 1946.

Deci, Ion Antonescu a fost reconfirmat vinovat de crimă împotriva păcii-întemeiată pe actul de agresiune împotriva sovietelor- în mai 2008, deci chiar în timpul mandatului marinarului.

Valerius :

 „Nu pot să rămân indiferent când se aruncă cu tone de noroi în Uniunea Sovietică şi în fondatorii ei.”

Foarte bine. Nici eu nu sunt indiferent faţă de acele neadevăruri.

Valerius :

 „Răspunsul la întrebarea cine are dreptate România sau Sovietele nu poate fi dat pe cale logico-raţională, cum nu pot fi rezolvate pe această cale antinomiile lui Kant.

Problema este una politică, punct. Şi în calitatea de problemă politică, cere, deci, o rezolvare politică.”

Eu nu v-am pus întrebarea „cine are dreptate România sau Sovietele”, întrebare la care nu se poate răspunde clar şi precis.

V-am pus o întrebare la care se poate răspunde clar şi precis: „Credeţi că acele note ultimative au fost conforme cu cele două principii enunţate de dv. (nerecurgerea la război, la forţă şi folosirea referendumului) ?”

Vă amintesc datele problemei.

„Documente şi dovezi istorice”:

În ziua de 23 iunie, Molotov a comunicat lui Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, decizia sovieticilor de a pune în aplicare Pactul din 23 august 1939 privitor la Basarabia, precizând: „Dacă România nu va accepta soluţionarea paşnică a problemei basarabene, Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată”.

În seara zilei de 26 iunie ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, i-a fost înmânată nota prin care guvernul sovietic cerea guvernului român:

„1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”.

La 28 iunie [guvernul sovietic] a transmis o nouă notă ultimativă, în care preciza că în aceeaşi zi trupele sovietice vor ocupa oraşele Chişinău, Cetatea-Albă şi Cernăuţi.

Vă amintesc principiile enunţate de dv.:

1.„războiul nu este un mijloc de soluţionare a conflictelor dintre state”

2.„Problema unirii unei ţări cu alte ţări nu poate fi hotărâtă de un for superior, fie el Sfatul Ţării, parlament, etc., ci numai de popor prin forma democratică a referendumului.”

Problema pe care v-am pus-o,

„Credeţi că acele note ultimative au fost conforme cu cele două principii enunţate de dv. (nerecurgerea la război, la forţă şi folosirea referendumului) ?”,

nu este antinomică, ci poate fi rezolvată prin „cercetarea documentelor şi dovezilor istorice” şi „pe cale logico-raţională”.

Răspunsul nu poate fi decât unul:

acele note ultimative nu au fost conforme cu principiile enunţate de dv.

Dar dv. aplicaţi în mod arbitrar acele principii, numai în raport cu România, dar nu şi în raport cu guvernul sovietic.

Când scrieţi:

„Răspunsul la întrebarea cine are dreptate România sau Sovietele nu poate fi dat pe cale logico-raţională, cum nu pot fi rezolvate pe această cale antinomiile lui Kant. Problema este una politică, punct. Şi în calitatea de problemă politică, cere, deci, o rezolvare politică.”,

dv. sugeraţi că „rezolvarea politică” poate să nu fie „logico-raţională”, că poate să nu fie conformă cu nişte principii deja cunoscute şi recunoscute, ci conform cu „principiul” „uite aşa vrea tancurile mele”. Ăsta-i cinism de cea mai joasă speţă, domnule Florian Liviu. Astfel de cinism a provocat milioane de morţi în istoria mai veche ori mai nouă a omenirii.

Valerius :

 „Dar asta e viaţa, prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul.”

Iertare, domnule Florian Liviu, dar mi-aţi oferit suficiente dovezi că alt principiu vi se potriveşte: „Mi-e prieten adevărul, dar mai prietenă mi-e politica”.

Dacă politica pe care o faceţi dv. implică, cel puţin uneori, suspendarea rezolvării pe cale logico-raţională a problemelor, dacă această politică aplică principiile relaţiilor dintre state în mod arbitrar, atunci eu nu pot face aceeaşi politică.

Îmi pare rău, domnule Florian Liviu, dar nu putem fi tovarăşi de drum.

Un nebun a dat şah la... regele care a fugit de pe tabla de joc

Ghici ghicitoarea mea: care e nebunul ce-a dat şah la... regele care a fugit de pe tabla de joc ?

În legătură cu această temă puteţi citi şi comentariile mele la articolul "Puncte de vedere", al domnului Florian Liviu.

Am semnat petiţia "Apăraţi istoria românilor", iniţiată de dr. Emilia Corbu

Petiţia "Apăraţi istoria românilor"

Semnătura: 632 
Comentariul: 140
2011-06-22 19:31
Răspunsuri oficiale la petiţie:
Preşedintele României
Ministerul Culturii 

Argumentele iniţiatoarei petiţiei, dr. Emilia Corbu, sunt temeinice pentru orice fiinţă raţională şi de bună-credinţă.

În consecinţă, subscriu la evaluările domniei sale - „O istorie peticită cu scopul de a scoate românii din istorie”; „făcătura asta a fost publicată în trei limbi de circulaţie, în ediţie de lux, sub înaltul patronaj al preşedintelui României” – şi susţin această petiţie.

„Făcătura aceasta” nu mă surprinde. Sunt conştient că se lucrează de mult timp, cu metodă, cu tehnici ultraperformante, împotriva românilor şi a valorilor lor. Nu doar împotriva noastră, dar… noi avem mai mulţi neprieteni. „Făcătura” este doar o etapă din procesul de crucificare a românilor şi a românismului.

Să recapitulăm.

1). Am fost expropriaţi. Marea Păcăleală din 1989 a venit cu fetişul privatizării. „Să privatizăm, să privatizăm, fie şi pe un dolar”. Privatizarea a fost mijlocul principal prin care poporul român a fost expropriat. Expropriat de resursele naturale, pe care strămoşii le-au apărat cu sabia, expropriat de produsele muncii a multor generaţii. Din capul locului s-a ştiut că privatizarea însemna exproprierea românilor, căci românul din 1989 nu avea bani să cumpere fabrici, păduri, sute de hectare de pământ ori de pădure, bănci, luciu de apă etc. Fireşte, avuţia naţională n-ar fi suferit cumplita hemoragie dacă n-ar fi fost cozile de topor. Amintiţi-vă cum răcneau la TV.: „Industria românească este maldăr de fiare vechi”, construcţiile din regimul ceauşist erau considerate „faraonice, kitsch”. Legământul cozilor de topor era nu doar să înstrăineze avuţia naţională, ci s-o dea cât mai ieftin, chiar degeaba.

2). Democraţia este o vorbă goală [pentru ei]. Ei vor o „democraţie” fără popor, o democraţie contra poporului. Ţara este condusă în mod discreţionar, prin ordonanţele cutărui şi cutărui robot care execută poruncile antipopulare. Un exemplu cald: vor să hărtănească România, chipurile s-o reorganizeze teritorial, dar se feresc ca Dracul de tămâie de referendum, deşi legea prevede această necesitate.

3). Ne-au furat dreptul de a trăi omeneşte în prezent, ne-au amanetat viitorul generaţiilor următoare, prin înrobirea faţă de cămătarii lumii. Ne mai rămăsese ceva: trecutul, identitatea noastră istorică. Prin făcături pseudo-ştiinţifice vor să ne fure şi identitatea istorică.

Cum spuneam, făcătura faţă de care dr. Emilia Corbu a iniţiat această formă de protest nu mă surprinde. Mă surprinde şi mă întristează faptul că cei mai mulţi dintre autorii comentariilor de aici* sunt „Musafiri”, au ales să nu-şi facă publică identitatea. Şi atunci de ce mai ne plângem că ni se fură identitatea istorică ? Poate că ne merităm soarta. Îmi închipui că un Patapievici consideră acest comportament ca o confirmare a aprecierilor lui defăimătoare referitoare la români.

*referire la cei care au făcut comentarii la petiţia "Apăraţi istoria românilor".

Valeriu Stănescu

http://valeriuss.blogspot.com/

http://valeriuss.blogspot.com/2010/01/h-r-patapievici-politice-bucuresti.html

Post-scriptum:

„Asistăm treptat la o disoluţie a identităţii naţionale şi a sentimentului de patrie. Sunt şi excepţii, dar presiunea noii ideologii este tot mai apăsătoare. Globalismul ideologic-cultural a luat locul marxism-leninismului şi socialismului multilateral dezvoltat.”

Dinu C. Giurescu (coord.), Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul: o istorie ilustrată, Bucureşti, Editura Corint, 2010, 216 p. ISBN 978-973-135-528-3

(p. 185)

Apud:

http://www.ioanscurtu.ro/content/view/140/1/

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, în articolul  „DOI UNIVERSITARI DESPRE ISTORIA RECENTA A ROMANIEI”, din saitul domniei sale, face referiri la:

Titu Georgescu, Tot un fel de istorie, vol II, Rm. Vâlcea, Editura Conphays, 2002, 637p.

„Era foarte preocupat de problemele naţionale; îl îngrijorau situaţia din Transilvania, ofensiva revizionismului maghiar, atrocităţile împotriva românilor din judeţele Harghita, Covasna, Mureş; dar şi activitatea Fundaţiei Sörös, care recruta tineri, cu oferte tentante, astfel că aceştia „devin purtătorii nonpatriotismului, nihilismului naţional şi concepţiilor universaliste privind viitorul nostru apropiat, fără de hotare naţionale, cu bizare federalizări, regionalizări, ş.a.”; aceştia consideră marile fapte din istoria românilor ca fiind „minore” (p.567). Constată că un asemenea fenomen se înregistrează şi la Facultatea de Istorie, situaţie care se aeamănă cu cea din anii de după 1948, de această dată nonpatriotismul fiind cultivat „cu un oarecare rafinament” (p. 567).”

http://www.ioanscurtu.ro/content/view/104/27/

 

Comentarii la articolul „De ce nu social-democraţia?”, de Ana Bazac, adicătelea "Dialogul cu un surd"

 În CRITICATAC

Valerius spune:

 12 iunie 2011 la 10:37

„Astăzi, social-democraţia nu „este mai bună decât altceva”. E cazul să îndrăznim. Le-o datorăm indignaţilor care nu doresc să-şi irosească indignarea.”

1). Din punctul meu de vedere, enunţul „social-democraţia este mai bună decât altceva” este un enunţ adevărat; dacă social-democraţia este autentică. Presupunând că v-am înţeles mesajul, în chestiunea aceasta sunt în dezacord cu dv.

2). „E cazul să îndrăznim (să depăşim limitele social-democraţiei – completarea mea, V.). Le-o datorăm indignaţilor care nu doresc să-şi irosească indignarea.”

De această dată sunt în acord cu dv.

 Cu permisiunea dv., fac o precizare. Social-democraţia nu este rea atunci când se prezintă sincer, cu limitele ei reale. Ea devine rea atunci când este prezentată sofistic, în maniera în care Churchill prezenta democrația (burgheză): social-democraţia este imperfectă, dar este cea mai bună dintre programele politice de stânga posibile.

Ana Bazac spune:

 12 iunie 2011 la 16:06

     Astăzi nu mai suntem pe vremea lui Churchill. Deci nu doar că social-democraţia nu e mai bună decât dreapta explicită, dar ea chiar face mai mult rău prin confuziile pe care le întreţine. În textul meu, nu era subliniat. Deci ideea e că social-democraţia nu e mai bună…, fără ghilimelele care pot să schimbe sensul.

Valerius spune:

 12 iunie 2011 la 17:59

„nu doar că social-democraţia nu e mai bună decât dreapta explicită, dar ea chiar face mai mult rău prin confuziile pe care le întreţine.”

În comentariul meu anterior am sugerat, şi eu, reproşul faţă de social-democrația care se prezintă altfel decât este în realitate (cum s-a zis, semnalizează că vrea să meargă spre stânga, dar o cotigeşte la dreapta). Acestei social-democraţii i-aş spune: „Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”.

Veţi fi de acord, sunt convins, că operând cu termenii „bună”, „rea” riscăm să ni se aducă reproşuri îndreptăţite: pretindem că introducem clarificări de tip matematic când, în fapt, perpetuăm confuziile. În politică, în istorie nu există „bine” absolut, „rău” absolut. Ceva este bun sau rău în funcţie de interesele unor categorii, ale unor clase sociale. Chiar şi confuziile pe care le întreţine social-democraţia românească (prefer această formulare în locul unei generalizări riscante) sunt „bune” pentru cei ale căror interese sunt promovate prin aceste confuzii. Social-democraţia nu este rea în sine, ci ea devine rea, în sensul de duplicitară, atunci când este reprezentată de oameni care ţin discursuri de felul „Stimaţi tovarăşi, Ceauşeştii n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”, dar care în fapt girează capitalismul de junglă.

Ana Bazac spune:

 12 iunie 2011 la 19:29

1. Sunt de acord cu dl. Valerius în ceea ce priveşte caracterul contextual al termenilor “bun”, “rău” etc. Totuşi, asta nu înseamnă neapărat relativism. Există criterii etc.

 2. Dar nu sunt de acord cu faptul că, dacă servesc cuiva, confuziile sunt “bune”. Puteţi să-mi daţi exemple de asemenea “confuzii bune”?

Valerius spune:

 12 iunie 2011 la 20:43

Doamnă profesoară,

Aţi fost de acord cu caracterul contextual al termenilor „bun”, „rău”, în consecinţă ar trebui să admiteţi şi că, dacă servesc cuiva, confuziile sunt „bune” pentru cei cărora le servesc.

Exemple de confuzii bune ? Presupun că nu-mi cereţi exemple de confuzii bune în sine, bune în mod absolut, întrucât am convenit că ele, confuziile, pot fi „bune” contextual, aşadar în raport cu anumite interese. Un de exemplu de confuzie „bună” contextual vă pot da: social-democraţii de la noi au câştigat multe voturi întreţinând confuzia (prin programele prezentate în campaniile electorale) că apără interesele „celor mulţi”, dar când au ajuns la guvernare au făcut o politică de dreapta, aplicând obedient dictatele FMI şi ale altor forţe externe. Această confuzie a fost „bună” pentru ei.

Îmi exprim şi eu consideraţia pentru domnul profesor Alexandru Boboc. Din punctul meu de vedere, domnia sa este, cel puţin moralmente, superior în raport cu Gabriel Liiceanu.

elena hristu spune:

 12 iunie 2011 la 23:44

‘Îmi exprim şi eu consideraţia pentru domnul profesor Alexandru Boboc. Din punctul meu de vedere, domnia sa este, cel puţin moralmente, superior în raport cu Gabriel Liiceanu.’ – cu siguranta nu ati citit nimic din opera anonima a prof A. Boboc, nu cunoasteti care este calitatea traducerilor sale din Husserl, nu ati audiat cursurile lui, nu il stiti ce facea in facultatea de filosofie inainte de 1989 – altminteri, este usor de spus ‘cel putin moralmente…’ superior cuiva

Valerius spune:

 13 iunie 2011 la 4:21

Am crezut că am dreptul să exprim un punct de vedere personal.

Dv. vă simţiţi îndreptăţită să-mi atacaţi punctul de vedere, de pe poziţia omului care crede că le ştie pe toate, inclusiv despre mine („cu siguranta nu ati citit nimic din opera anonima a prof A. Boboc, nu cunoasteti care este calitatea traducerilor sale din Husserl, nu ati audiat cursurile lui, nu il stiti ce facea in facultatea de filosofie inainte de 1989”).

Experienţa mă sfătuieşte să nu discut cu oamenii care cred că le ştiu pe toate. Încalc acest principiu, sperând că vă fac un bine, ajutându-vă să vă reconsideraţi atitudinea. Eu am argumente că măcar moralmente profesorul Alexandru Boboc îi este superior lui Gabriel Liiceanu, dv. aveţi băşcălii („opera anonima a prof A. Boboc”).

O rog pe doamna profesoară Ana Bazac să mă ierte pentru faptul că m-am angajat într-o discuţie care n-are nicio legătură cu tema articolului.

elena hristu spune:

 13 iunie 2011 la 14:15

Nu, afirmarea unei superioritati morale a unui om fata de altul nu este un lucru pentru care se poate argumenta. Comparatia era extrem de puerila si am sesizat in spatele ei niste carente de informare. Totusi, care a fost opera dlui Boboc care v-a ramas la suflet?

Ana Bazac spune:

 13 iunie 2011 la 10:52

(...) 

2) Dlui Valerius. Pe mine mă interesează să vorbim serios despre „confuzii”, şi nu să dăm în relativism: X întreţine confuzia x, deci e bună pentru el. Aşa e, totul e contextual, cum spuneam, dar mai departe? Adică, mai clar, să criticăm, dacă putem, discursul politic social-democrat. Faptul că „a fost bun pentru ei” că una au zis şi alta au făcut, trebuie, cred eu, deconstruit şi nu doar caracterizat ca „ei au făcut ce e bine pentru ei”.

Valerius spune:

 13 iunie 2011 la 16:26

Doamnă profesoară,

Presupun că, în condiţiile în care trebuie să dialogaţi cu atât de mulţi comentatori, vă e foarte greu să citiţi cu atenţie ce scrie fiecare. Altă justificare nu pot găsi pentru reproşurile pe care mi le faceţi [vd. (1) şi (2)].

(1). „să criticăm, dacă putem, discursul politic social-democrat”.

Doamnă, vă amintesc: dv., nu eu, aţi scris un articol intitulat „De ce nu social-democraţia?”.

 Sub aspect cantitativ: articolul are 31 de fraze; dintre acestea, doar 6 fraze se referă la social-democraţie, doar 6 fraze sunt în strânsă legătură cu tema articolului.

 Sub aspect logic-argumentativ:

 a). Identificaţi o necesitate, „necesitatea de a reconstrui statul social (despre această necesitate a vorbit excelent Tony Judt[5])”.

 b). Negaţi că „strategia edificării statului social” ar putea fi „vechea „social-democraţie a fricii” de care vorbea Tony Judt”; „în nici un caz problemele care astăzi sunt integrate şi globale nu pot fi rezolvate cu o „social-democraţie a fricii” de ceva mai rău”.

 c). Şi încheiaţi sibilinic: „Astăzi, social-democraţia nu „este mai bună decât altceva”. E cazul să îndrăznim. Le-o datorăm indignaţilor care nu doresc să-şi irosească indignarea”.

Să mă ierte Dumnezeu, „dacă îmi permiteţi acest cuvânt”, eu tot n-am priceput „De ce nu social-democraţia?”. Din cauza a două zise ale lui Tony Judt invocate în articol şi a unui îndemn la îndrăzneală exprimat de dv. ?

În schimb m-am pricopsit cu reproşul „să criticăm, dacă putem, discursul politic social-democrat”. Păi, stimată doamnă, „dacă-mi permiteţi şi acest cuvânt”, eu trebuia să argumentez „De ce nu social-democraţia?”. Şi totuşi eu am scris astea: „Social-democraţia nu este rea în sine, ci ea devine rea, în sensul de duplicitară, atunci când este reprezentată de oameni care ţin discursuri de felul „Stimaţi tovarăşi, Ceauşeştii n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”, dar care în fapt girează capitalismul de junglă”.

(2). „Pe mine mă interesează să vorbim serios despre „confuzii”, şi nu să dăm în relativism”.

Dar unde, păcatele mele – dacă mi se permite expresia – , am „dat în relativism” ? Poate când am scris astea: „operând cu termenii „bună”, „rea” riscăm să ni se aducă reproşuri îndreptăţite: pretindem că introducem clarificări de tip matematic când, în fapt, perpetuăm confuziile. În politică, în istorie nu există „bine” absolut, „rău” absolut. Ceva este bun sau rău în funcţie de interesele unor categorii, ale unor clase sociale” ? Mie mi se pare că sună marxist !

E adevărat, dv. aţi scris:

 „Sunt de acord cu dl. Valerius în ceea ce priveşte caracterul contextual al termenilor “bun”, “rău” etc. Totuşi, asta nu înseamnă neapărat relativism. Există criterii etc.”

Problema este că dv. aţi văzut criteriile mele, dar dv. nu le faceţi vizibile pe ale dv. Sunt tare curios să aflu care este criteriul acela irefutabil prin care îi veţi convinge pe social-democraţi că „nu doar că social-democraţia nu e mai bună decât dreapta explicită, dar ea chiar face mai mult rău prin confuziile pe care le întreţine” !

Doamnă profesoară, mă tem că dv. nu înţelegeţi cum e cu relativismul, aşa cum Ştrul nu înţelegea cum e cu relativitatea, în bancul acela.

Dar cel puţin într-o privinţă sunt în acord cu dv.: „Desigur că noi doar discutăm aici şi sigur că nu „am soluţii”.” Adicătelea, cum zicea un hâtru, vorbim discuţii.

Ana Bazac spune:

 13 iunie 2011 la 17:08

(…)

2. Dlui Valerius. Chiar vorbim discuţii dacă vreţi să rescriu argumentele pe care le-am tot dat, nu numai în acest articol şi care au apărut şi la unii comentatori de pe acest blog. Problema practică este că susţinând social-democraţia, nu vă gândiţi la consecinţele acestei strategii politice.

 Lăsând la o parte faptul că vă mulţumiţi cu duplicitatea social-democraţilor care una spun şi alta fac, în numele “pragmatismului” politic (că asta înseamnă că acele mesaje ale lor care confuzionează populaţia sunt bune pentru ei, din moment ce le dau. A propos de rationamentul dvs., Grigore Alexandrescu v-a persiflat cam demultişor – ” Şi caii lui Ahil…” ).

Valerius spune:

 13 iunie 2011 la 18:20

Doamnei Ana Bazac

Doamnă, mulţumesc lui Dumnezeu, vorba marxiştilor, că nu v-am fost student. Căci m-aţi fi nedreptăţit. Bănuiam că citiţi „în diagonală” comentariile, dar dv. le citiţi în poziţie răsturnată.

Fiindcă tot vorbeaţi de raţionament, exersaţi-vă, rogu-vă, gândirea logică şi vedeţi dacă ceea ce am scris eu este logic-echivalent cu ceea ce pretindeţi dv. că am susţinut eu.

Ana Bazac: „vă mulţumiţi cu duplicitatea social-democraţilor care una spun şi alta fac”.

Valerius:

 Social-democraţia „devine rea atunci când este prezentată sofistic, în maniera în care Churchill prezenta democrația (burgheză): social-democraţia este imperfectă, dar este cea mai bună dintre programele politice de stânga posibile”. (…)

 „am sugerat, şi eu, reproşul faţă de social-democrația care se prezintă altfel decât este în realitate (cum s-a zis, semnalizează că vrea să meargă spre stânga, dar o cotigeşte la dreapta). Acestei social-democraţii i-aş spune: „Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”. (…)

 „social-democraţii de la noi au câştigat multe voturi întreţinând confuzia (prin programele prezentate în campaniile electorale) că apără interesele „celor mulţi”, dar când au ajuns la guvernare au făcut o politică de dreapta, aplicând obedient dictatele FMI şi ale altor forţe externe”.

Domnule Florian Liviu,

De ce nu mi-aţi spus, domnule, că sunt un susţinător inconştient al social-democraţiei ?

 Mă lăsaţi să mor în întunericul necunoaşterii de mine însumi ?

Florian Liviu spune:

 13 iunie 2011 la 20:14

Domnule profesor Valerius,

Eu cunosc foarte exact poziţia dvs. politică şi ştiu că în privinţa social-democraţiei, ca şi mine dealtfel, împărtăşiţi concepţiile leniniste. Nu cred că greşesc, dacă o fac, corectaţi-mă, dacă afirm că sunteţi marxist-leninist. Probabil doamna Ana Bazac nu ştie acest lucru şi va băgat în oala victorpontiştilor.

Confuzia a plecat, cred, de la afirmaţia dvs că social-democraţia, ca şi democraţia burgheză, sunt două sofisme, care ar fi bune dacă nu ar fi sofisme.

De aici doamna Ana Bazac a concluzionat eronat că sunteţi apărător al social-democraţie.

Valerius spune:

 13 iunie 2011 la 21:13

Domnule Florian Liviu,

Vă mulţumesc pentru caracterizare. Mă străduiesc să fiu cum m-aţi caracterizat. Poate că mai deviez uneori, dar din bună intenţie.

Ca între proletari, permiteţi-mi să vă reamintesc o poezie, care cred că vă e dragă.

Serenada muncitorului, de George Bacovia

Eu sunt un monstru pentru voi

 Urzind un dor de vremuri noi,

 Şi-n lumea voastră-abia încap…

 Dar am să dau curând la cap.

 O, dormi adânc, mereu, aşa,

 În vise dulci, hidos burghez,

 Oftând, palate de-ţi lucrez,

 Eu ştiu şi bine-a dărâma.

 În noaptea asta, iată, sună

 O serenadă din topor,

 Amanţilor pierduţi sub lună,

 Poeţi cu putredul amor.

 O, dormi în noaptea infinită,

 Burghez cu aer triumfal,

 Dar preistoric animal

 În raţiunea aurită.

 Sub luna blondă nu se plânge,

 Ci răzbunările se curmă,

 Martirilor scăldaţi în sânge,

 Cânt serenada cea din urmă.

 O, dormi… dar voi urca spre soare

 În zbor sublim de-aeroplan…

 Cu vise dulci, burghez tiran:

 E aurora-ngrozitoare…

Iertare pentru posibilele greşeli; am luat poezia de prin internet.

N-am mai citit-o de pe când eram elev de liceu.

Florian Liviu spune:
13 iunie 2011 la 21:39

Vă mulţumesc pentru poezie. Bacovia a fost poetul adolescenţei mele, alături de Eminescu.