În Adevărul din 26 iulie 2010 am citit articolul Orban ”redă ungurilor mândria națională”. Am avut, atunci, tentația de a scrie despre recentele manifestări de demnitate națională ungurească. Dar n-am făcut-o. Valentin Stan, prin referirile sale, din ultima emisiune Conexiuni, la aceste manifestări, m-a stimulat să scriu ce n-am scris atunci.
Citez din Adevărul din 26 iulie 2010, pp.16-17; sublinierile îmi aparțin.
1). ”ORBAN DĂ CU TIFLA FMI
De la venirea sa la putere, Viktor Orban a intenționat să scape de cerința FMI (Fondul Monetar Internațional) de respectare a țintei de 3,8 la sută din PIB a deficitului bugetar, condiție pusă pentru creditul de 20 de miliarde de euro obținut de Ungaria. Orban ar fi dorit o relaxare, în jur de 6 la sută, pentru a-și respecta promisiunile electorale de reducere a taxelor.
La refuzul Fondului, și pentru a nu fi obligat să ia alte măsuri de austeritate, cerute la recentele negocieri cu acesta, în condițiile apropierii alegerilor locale, guvernul Fidesz a decis să mențină propunerea de introducere a unui impozit asupra băncilor, de trei ori mai mare decât în alte state ale UE. Măsura a figurat printre cele 29 de puncte ale programului economic al guvernului, Orban justificând-o prin marile profituri realizate în Ungaria de bănci, în ciuda recesiunii economice. În pofida protestelor FMI care se teme ca ”puterea exemplului” să nu se extindă și în alte țări, ca de pildă în Polonia sau România, legea a fost votată la trei zile după ce delegația Fondului a întrerupt negocierile cu Ungaria. Neînțelegerile dintre cele două părți l-au determinat pe Orban să declare că la expirarea acordului cu FMI, în octombrie, nu va mai apela la ajutorul acestuia”. (…)
2). ”ȚINE CU DINȚII DE PĂMÂNTUL UNGURESC
Ungaria nu renunță la legea controversată, care interzice cetățenilor străini să cumpere pământ pe teritoriul ei. Declarația a fost făcută de premierul de la Budapesta în cadrul unui interviu pentru publicația ”Welt am Sonntag”. Întrebat cum se potrivește legea ungară a proprietății cu spiritul Europei fără frontiere, șeful Guvernului ungar a explicat că Budapesta a primit o derogare din partea Uniunii Europene în privința aceasta. ”Argumentul nostru este că există țări, spre exemplu Ungaria, unde prețul pământului este mult mai mic ca în multe alte țări din UE. Dacă ar fi regularizate aceste prețuri pentru terenuri în spațiul comunitar, am lua în calcul schimbarea legii”, a spus Orban. La insistența jurnalistului german care a întrebat dacă asta înseamnă că Ungaria ca renunța cândva la legea controversată, premierul de la Budapesta a răspuns răspicat: ”Când agricultura va deveni mai rentabilă, va crește și prețul pământului. Până atunci, este aberant să vorbim despre abolirea acestui act normativ” (…)
3). ”SOLUȚIE
Una dintre cele mai importante surse care ar aduce venituri la buget va fi chiar taxa impusă băncilor și care ar genera, speră guvernul, circa 650 de milioane de forinți (2,3 milioane de euro) doar anul viitor. În ciuda avertismentelor FMI și ale unor oficiali europeni că taxa va reduce investițiile străine și va dăuna economiei, cancelarul Germaniei (care va gira orice linie de credit europeană de care ar avea nevoie Ungaria) s-a abținut de la critici. ”Pe termen lung, Ungaria se va întoarce la o creștere stabilă. Cu un deficit de 3,8%, (economia) nu arată atât de rău”, a declarat cancelarul Angela Merkel. (…)
În opinia premierului Orban, țara trebuie să ”își refacă autoguvernarea economică”, fără de care nu poate exista creștere economică. Ungaria nu intenționează însă nici să mai taie din cheltuielile publice și nici să mărească taxele – ba vrea chiar să le micșoreze. (…)
Guvernul Orban încearcă să reducă independența Băncii Centrale – prin plafonarea salariului guvernatorului, scrie ”Financial Times”. (…)
4). ”Alți analiști sunt însă de părere că toate acestea reprezintă doar un ”teatru politic inofensiv”, jucat de Viktor Orban pentru a câștiga alegerile municipale din octombrie”.
sâmbătă, 31 iulie 2010
sâmbătă, 17 aprilie 2010
Filozofia ca exerciţiu de libertate a spiritului
Tema libertăţii spiritului a suscitat, de-a lungul timpului, reflecţia multor filozofi.
Fără a pretinde că spun noutăţi memorabile, relev, pentru a contura cadrul conceptual al discursului, câteva aspecte ale libertăţii (non-libertăţii) spiritului.
Libertatea spiritului presupune conştiinţa de sine a eului, sete epistemică şi comprehensiune în raport cu realitatea, simţ (auto)critic, opoziţie flexibilă, creatoare faţă de materie şi determinismul propriu acesteia. Ea este o condiţie a însăşi realizării omului ca om.
Dimpotrivă, aspecte de non-libertate a spiritului sunt necunoaşterea propriei identităţi, receptarea distorsionată a realităţii, dogmatismul anchilozant, îngurgitarea necritică de idei, reacţia de turmă. Non-libertatea spiritului este simptom de alienare umană.
O pleiadă de gânditori au înţeles filozofia ca manifestare a libertăţii spiritului. Deja Platon afirma că un tânăr care filozofează este „un om liber“, iar altul care nu filozofează este „lipsit de sentimentul libertăţii“.
O fi doar o speculativă pledoarie pro domo a filozofilor ? Nu. Există argumente pertinente care susţin că filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului.
Mai întâi, un argument metafilozofic. W. Quine scrie că „O ocupaţie a filozofiei este explorarea presupoziţiilor“ (idee valorificată, în mod original, de A.-P. Iliescu în importanta sa lucrare metafilozofică Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei).
Presupoziţiile sunt idei asumate tacit ca adevărate şi implicate logic de ideile explicite. Orice discurs (inclusiv cel filozofic) îşi are presupoziţiile lui, dar, în timp ce discursurile non-filozofice îşi asumă necritic presupoziţiile, filozofia (ca gen) este, prin excelenţă, cercetare critică a presupoziţiilor, căci este bellum omnium contra omnes (Bertrand Russell), presupoziţiile unei concepţii filozofice fiind criticate de alte concepţii filozofice.
În calitate de cercetare critică a presupoziţiilor fundamentale ale actului raţional, filozofia manifestă o extremă libertate intelectuală. Spre deosebire de ştiinţă, care, supunându-se presupoziţiilor locale, este o „disciplină“, filozofia, prin nonconformismul ei, este o „indisciplină teoretică“ (A.–P. Iliescu).
Întrucât oamenii disting între absurd şi raţional prin presupoziţiile asumate, filozofia, criticând aceste presupoziţii apare ca o violare a regulilor jocului raţional (Hans Hahn), pare a se plasa în sfera absurdului. În acest sens, Noica scria că „libertatea de a fi absurd stă la originea filosofiei“. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost faptul că grecii „n-aveau bun-simţ. Căci bunul-simţ i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mişcă“. În realitate, filozofia, „reformulând presupoziţiile ultime, poate ieşi din cadrul raţional fixat fără a fi expulzată din raţionalitate“.
Prin nonconformismul lor, filozofia şi filozofii au o situaţie inconfortabilă: filozofia este etichetată ca „absurdă“, de către bunul-simţ, ca „inutilă“, de către practicismul orb, ca „blasfemie“, de către religie, ca „subversivă“, de către politică, iar mulţi filozofi sunt prigoniţi (cazurile lui Socrate şi Bruno sunt de notorietate).
În al doilea rând, afirmaţia că filozofia este o manifestare a libertăţii spiritului poate fi susţinută şi cu dovezi din istoria filozofiei. „Ironia“ socratică, teoria baconiană a „idolilor“, carteziana îndoială metodică, criticismul kantian, „reevaluarea tuturor valorilor“ nietzscheană sunt numai câteva astfel de dovezi.
Ca orice epocă, epoca posterioară căderii zidului Berlinului îşi are presupoziţiile ei. Aceste presupoziţii, manifestate ca prejudecăţi („prejudecata este o părere fără judecată“ – Voltaire) sau „certitudini“ absolute („certitudinile sunt închisori“, scria Nietzsche; mii de ani omenirea a fost prizoniera „certitudinii“ că Pământul este plat), tind să încarcereze spiritul.
De aceea, este nevoie de filozofie, ca o critică raţională a presupoziţiilor fundamentale ale epocii.
• „Nu acestea au fost obiectivele revoluţiei din decembrie 1989“, comentează unii, nemulţumiţi. „Dar a fost o revoluţie în decembrie 1989 ?“, se întreabă filozofia politică.
• „Nu există democraţie originală. Democraţia-i democraţie, democraţie-democrată; e de tip occidental“, proclamă un dogmatic. „Nu cumva democraţia este evolutivă, perfectibilă ?“, problematizează, iarăşi, filozoful.
• „Capitalismul este sfârşitul istoriei“, formulează Fukuyama o teză a epocii. „Dar are istoria un sfârşit ?“, vine replica filozofiei istoriei.
• „Proprietatea este ceva conform naturii umane“, afirmă un slogan. „Există, oare, o natură umană dată, imuabilă ?“, înţeapă, cu ghimpele îndoielii, antropologia filozofică presupoziţia acestui slogan.
• „Integrarea în Europa este un ţel indiscutabil al României“, decretează politicianul. „Chiar cu preţul sacrificării profilului moral-spiritual şi a identităţii culturale a acestui popor ?“, cârcoteşte filozofia culturii.
• „Credeţi în Dumnezeu, d-le… ?“, întreabă fariseul, cu un accent inchizitorial în glas. „Dar opţiunea pentru libera cugetare este degradantă pentru om ?“, îi răspunde filozofia religiei.
Societatea îşi construieşte şcoala după chipul şi asemănarea ei. Presupoziţiile epocii sunt turnate în „Adevărurile“ şi „Certitudinile“ care-i bombardează pe elevi. Or, „un tânăr căruia nu-i poţi trece nici o incertitudine îţi este o înfrângere“ (Constantin Noica, Jurnal filozofic). Mult trâmbiţatul slogan „trebuie schimbată mentalitatea“ îşi are corespondentul în politica de făurire a unui „om nou“, tot mai eficient-pragmatic, dar tot mai puţin reflexiv-critic, un „robot jovial“, un „om unidimensional“, preocupat tot mai mult de satisfacerea nevoilor primare, dar tot mai puţin de căutarea sensului fiinţării.
Într-o astfel de societate şi într-o astfel de şcoală este nevoie de filozofie, întrucât filozofia „te învaţă să gândeşti, nu adevărul. Îţi dă direcţia adevărului“ (ibidem). Nu cu mult timp în urmă, filozofia avea un loc adecvat în planul de învăţământ, anume în clasa a XII-a. Din nefericire, reformatori-cu-orice-preţ au vitregit filozofia în planurile de învăţământ ale liceului. Sperăm că o eventuală reformare a actualei reforme va reda filozofiei, ca obiect de învăţământ, locul cuvenit. Căci filozofia menţine vie flacăra spiritului.
Acest articol a apărut în:
Tribuna învăţământului, anul LI, nr. 564 (2445), 13-19 noiembrie 2000, p. 7
Fără a pretinde că spun noutăţi memorabile, relev, pentru a contura cadrul conceptual al discursului, câteva aspecte ale libertăţii (non-libertăţii) spiritului.
Libertatea spiritului presupune conştiinţa de sine a eului, sete epistemică şi comprehensiune în raport cu realitatea, simţ (auto)critic, opoziţie flexibilă, creatoare faţă de materie şi determinismul propriu acesteia. Ea este o condiţie a însăşi realizării omului ca om.
Dimpotrivă, aspecte de non-libertate a spiritului sunt necunoaşterea propriei identităţi, receptarea distorsionată a realităţii, dogmatismul anchilozant, îngurgitarea necritică de idei, reacţia de turmă. Non-libertatea spiritului este simptom de alienare umană.
O pleiadă de gânditori au înţeles filozofia ca manifestare a libertăţii spiritului. Deja Platon afirma că un tânăr care filozofează este „un om liber“, iar altul care nu filozofează este „lipsit de sentimentul libertăţii“.
O fi doar o speculativă pledoarie pro domo a filozofilor ? Nu. Există argumente pertinente care susţin că filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului.
Mai întâi, un argument metafilozofic. W. Quine scrie că „O ocupaţie a filozofiei este explorarea presupoziţiilor“ (idee valorificată, în mod original, de A.-P. Iliescu în importanta sa lucrare metafilozofică Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei).
Presupoziţiile sunt idei asumate tacit ca adevărate şi implicate logic de ideile explicite. Orice discurs (inclusiv cel filozofic) îşi are presupoziţiile lui, dar, în timp ce discursurile non-filozofice îşi asumă necritic presupoziţiile, filozofia (ca gen) este, prin excelenţă, cercetare critică a presupoziţiilor, căci este bellum omnium contra omnes (Bertrand Russell), presupoziţiile unei concepţii filozofice fiind criticate de alte concepţii filozofice.
În calitate de cercetare critică a presupoziţiilor fundamentale ale actului raţional, filozofia manifestă o extremă libertate intelectuală. Spre deosebire de ştiinţă, care, supunându-se presupoziţiilor locale, este o „disciplină“, filozofia, prin nonconformismul ei, este o „indisciplină teoretică“ (A.–P. Iliescu).
Întrucât oamenii disting între absurd şi raţional prin presupoziţiile asumate, filozofia, criticând aceste presupoziţii apare ca o violare a regulilor jocului raţional (Hans Hahn), pare a se plasa în sfera absurdului. În acest sens, Noica scria că „libertatea de a fi absurd stă la originea filosofiei“. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost faptul că grecii „n-aveau bun-simţ. Căci bunul-simţ i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mişcă“. În realitate, filozofia, „reformulând presupoziţiile ultime, poate ieşi din cadrul raţional fixat fără a fi expulzată din raţionalitate“.
Prin nonconformismul lor, filozofia şi filozofii au o situaţie inconfortabilă: filozofia este etichetată ca „absurdă“, de către bunul-simţ, ca „inutilă“, de către practicismul orb, ca „blasfemie“, de către religie, ca „subversivă“, de către politică, iar mulţi filozofi sunt prigoniţi (cazurile lui Socrate şi Bruno sunt de notorietate).
În al doilea rând, afirmaţia că filozofia este o manifestare a libertăţii spiritului poate fi susţinută şi cu dovezi din istoria filozofiei. „Ironia“ socratică, teoria baconiană a „idolilor“, carteziana îndoială metodică, criticismul kantian, „reevaluarea tuturor valorilor“ nietzscheană sunt numai câteva astfel de dovezi.
Ca orice epocă, epoca posterioară căderii zidului Berlinului îşi are presupoziţiile ei. Aceste presupoziţii, manifestate ca prejudecăţi („prejudecata este o părere fără judecată“ – Voltaire) sau „certitudini“ absolute („certitudinile sunt închisori“, scria Nietzsche; mii de ani omenirea a fost prizoniera „certitudinii“ că Pământul este plat), tind să încarcereze spiritul.
De aceea, este nevoie de filozofie, ca o critică raţională a presupoziţiilor fundamentale ale epocii.
• „Nu acestea au fost obiectivele revoluţiei din decembrie 1989“, comentează unii, nemulţumiţi. „Dar a fost o revoluţie în decembrie 1989 ?“, se întreabă filozofia politică.
• „Nu există democraţie originală. Democraţia-i democraţie, democraţie-democrată; e de tip occidental“, proclamă un dogmatic. „Nu cumva democraţia este evolutivă, perfectibilă ?“, problematizează, iarăşi, filozoful.
• „Capitalismul este sfârşitul istoriei“, formulează Fukuyama o teză a epocii. „Dar are istoria un sfârşit ?“, vine replica filozofiei istoriei.
• „Proprietatea este ceva conform naturii umane“, afirmă un slogan. „Există, oare, o natură umană dată, imuabilă ?“, înţeapă, cu ghimpele îndoielii, antropologia filozofică presupoziţia acestui slogan.
• „Integrarea în Europa este un ţel indiscutabil al României“, decretează politicianul. „Chiar cu preţul sacrificării profilului moral-spiritual şi a identităţii culturale a acestui popor ?“, cârcoteşte filozofia culturii.
• „Credeţi în Dumnezeu, d-le… ?“, întreabă fariseul, cu un accent inchizitorial în glas. „Dar opţiunea pentru libera cugetare este degradantă pentru om ?“, îi răspunde filozofia religiei.
Societatea îşi construieşte şcoala după chipul şi asemănarea ei. Presupoziţiile epocii sunt turnate în „Adevărurile“ şi „Certitudinile“ care-i bombardează pe elevi. Or, „un tânăr căruia nu-i poţi trece nici o incertitudine îţi este o înfrângere“ (Constantin Noica, Jurnal filozofic). Mult trâmbiţatul slogan „trebuie schimbată mentalitatea“ îşi are corespondentul în politica de făurire a unui „om nou“, tot mai eficient-pragmatic, dar tot mai puţin reflexiv-critic, un „robot jovial“, un „om unidimensional“, preocupat tot mai mult de satisfacerea nevoilor primare, dar tot mai puţin de căutarea sensului fiinţării.
Într-o astfel de societate şi într-o astfel de şcoală este nevoie de filozofie, întrucât filozofia „te învaţă să gândeşti, nu adevărul. Îţi dă direcţia adevărului“ (ibidem). Nu cu mult timp în urmă, filozofia avea un loc adecvat în planul de învăţământ, anume în clasa a XII-a. Din nefericire, reformatori-cu-orice-preţ au vitregit filozofia în planurile de învăţământ ale liceului. Sperăm că o eventuală reformare a actualei reforme va reda filozofiei, ca obiect de învăţământ, locul cuvenit. Căci filozofia menţine vie flacăra spiritului.
Acest articol a apărut în:
Tribuna învăţământului, anul LI, nr. 564 (2445), 13-19 noiembrie 2000, p. 7
joi, 15 aprilie 2010
Perpetua eliberare de 'idoli'
Francis Bacon a introdus în filozofia modernă termenul idola mentis. Prin „idolii minţii” el denumea erori ale spiritului precum iluziile, prejudecăţile, dogmele, mentalităţile vicioase.
Istoria dovedeşte că epocile trecute au avut „idolii” lor. Unii s-au exercitat tiranic asupra omului şi societăţii, generând fanatisme, alienare, opresiune, suferinţă. Sclavia (în general) şi servitutea femeii, arderile pe rug şi cruciadele, holocaustul şi gulagul – sunt doar câteva exemple de excrescenţe maligne ale unor „idoli”.
Şi epoca de după căderea zidului Berlinului îşi are „idolii” ei, mai vechi sau mai noi:
• „capitalismul este sfârşitul istoriei” (Fukuyama), corespondentul actual al idolului demontat „Comunismul este piscul de aur al omenirii”;
• „democraţia occidentală este imperfectă, dar este cea mai bună dintre cele posibile”;
• „Consumatorul este Rege”;
• „naţionalismul este o formă de extremism” etc.
Ridicând un colţ al vălului „idolilor”, vom putea vedea şi altfel lumea contemporană.
• „Dreptul forţei” se exercită tot mai des, în detrimentul „forţei dreptului” (în termenii lui N. Titulescu).
• Democraţia ? Se aprobă, dacă sunt aleşi cei care aplică obedient directivele centrului de putere mondial.
• Integrarea ? Peştii cei mari îi îngurgitează pe cei mici.
• Drepturile omului ? Cuiul lui Pepelea, un pretext pentru imixtiune oriunde o cer interesele Mai-Marilor; sau drepturile homosexualilor de a-şi etala blestemul naturii; sau „dreptul” la cozi umilitoare pentru vize de călătorie în ţările… democrate.
• Naţionalismul ? Un lux pentru casele mari; pentru ceilalţi – riscul de a fi puşi în cuşcă sau declaraţi terorişti, criminali de război, „Wanted” (mai profitabil este să fii trădător de ţară, căci poţi fi recompensat cu titlul de erou naţional).
• Consumatorul-Rege ? Sună frumos, dar realitatea este alta: o societate care se închină la „idolul” profitului „tinde să creeze – prin educare – oameni pentru chewing-gum, nu chewing-gum pentru oameni” (A. de Saint-Exupéry). Într-o societate de acest fel, „Consumatorul este un etern sugar care plânge după biberonul său” (E. Frömm).
România postdecembristă este bântuită, de asemenea, de „idoli” cum sunt:
• conceperea revoluţiei ca discontinuitate absolută („o luăm de la zero”);
• dogma modelului unic de democraţie;
• considerarea Occidentului ca un fel de Moş-Crăciun.
• Idolatrizarea unor concepte, precum „reforma”, „economia de piaţă”, „privatizarea”, „imaginea noastră în Occident”, înseamnă transformarea lor din mijloace în scopuri în sine şi, implicit, transformarea omului din scop în sine în mijloc.
Consecinţele sunt ruinătoare.
• De pildă, prin economia de piaţă s-a înţeles că totul este de vânzare: copii, femei, sportivi, funcţionari publici, patrimoniu cultural, istorie, demnitate şi suveranitate naţională…
• Privatizarea fetişizată, scoasă de sub orice control, s-a manifestat deseori ca furt masiv din „proprietatea tuturor şi a nimănui”, ca expropriere metodică a poporului român. Produsele a zeci de ani de muncă socială şi de impozite au fost calificate ca „mastodontice, faraonice, energofage, maldăr de fiare vechi, kitsch-uri” şi s-a decretat necesitatea vânzării lor chiar şi pe un singur dolar.
Tineretul cade cel mai uşor pradă „idolilor”, căci discernământul lui este firav. El poate fi pervertit prin ispitele societăţii de consum.
- Astfel, sloganul publicitar „Te uiţi şi câştigi !” îi cultivă tentaţia speculaţiei, a succesului facil şi dezinteresul pentru muncă, învăţătură, efort creator.
- „Savurează plăcerea !” - generează înclinaţie spre hedonism primitiv, concretizat în tabagism, alcoolism, consum de droguri, orgii.
- Prin isteria „fanilor” am intrat deja în lumea „civilizată”.
Pe când vânzarea de arme chiar şi la aprozar ? Pe când vom avea şi noi tineri dezaxaţi care să împuşte în şcoli colegi şi profesori ?
Ce-i de făcut ?
Intenţia de eliberare absolută de „idoli” este irealizabilă. Condiţia umană este marcată, inevitabil, de prezenţa lor. Într-o anumită măsură, ei chiar răspund unor nevoi umane. „Omul astăzi îşi arde idolii, - pentru ca mâine să se închine cenuşei lor, dacă nu va găsi alţii cu care să înlocuiască pe cei vechi”, cugeta Blaga. Pretenţia de a fi un om lipsit de prejudecăţi este, ea însăşi, o mare prejudecată, constata şi Anatole France.
Ne este posibilă doar o eliberare relativă şi perpetuă faţă de „idoli”, printr-un efort sisific. Putem doar împiedica tirania lor, evitând să-i hrănim cu aplauzele, ovaţiile ori tăcerea noastră complice, rezistând presiunilor care urmăresc încremenirea gândirii prin sugestii de genul „nu există alternativă !”, „nu există democraţie originală !”. Faptul că puteţi citi, aici şi acum, astfel de idei neconvenţionale este o dovadă că nu s-a instaurat tirania „idolilor”.
Şcoala are o mare răspundere.
Rostul ei este nu de a produce în serie oameni-roboţi pentru banda tehnologică ori „cetăţeni turmentaţi” care nu ştiu „cu cine să voteze”, ci de a forma oameni care, pe lângă bună pregătire profesională, să posede o conştiinţă trează şi activă, capabilă să reziste cântecelor de sirenă.
Pregătindu-i pe tineri, şcoala trebuie să le dezvolte acestora spiritul critic, o armă eficientă în confruntarea cu „idolii”. Îndemnul romancierului englez Wells, din 1937, este încă valabil: „Nu mai avem timp de pierdut, dacă nu vrem ca şcolile noastre să se transforme în pepiniere de capete ignorante, dezechilibrate, lipsite de cel mai elementar spirit critic, de oameni gata să creadă tot ce li se spune, incapabili să poarte pe umerii lor răspunderile grele ale vremurilor de astăzi”.
Absenţa spiritului critic, spun psihiatrii, este semn de alienare. Prezenţa lui se exprimă prin logicitatea gândirii, setea epistemică, receptarea corectă, nuanţată a semnalelor realităţii, distincţia între esenţial şi neesenţial, detaşarea de stereotipie şi opţiunea pentru progres etc.
Spiritul critic este benefic atât în viaţa socială, cât şi pentru individul uman: „Critica a fost şi va rămâne o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării” (Titu Maiorescu); „Autocritica este un mijloc de-a te depăşi pe tine însuţi” (Cesare Pavese).
Să recomandăm tinerilor „disidenţa” faţă de „idoli”, demontând noi înşine, în faţa lor, în manieră socratică „idolul” profesorului atoateştiutor şi infailibil. Disidenţa faţă de „idoli” este incomodă şi neprofitabilă: „adevărul umblă cu capul spart”; ea nu-ţi asigură nici pachete din străinătate, nici diplomă de revoluţionar cu scutire de impozite. Dar ea este cea mai nobilă disidenţă, căci este opoziţia spiritului faţă de forţele care vor să-i anihileze identitatea prin împingerea în manifestările turmei, ori care vor să-l pietrifice într-o postură de prosternare. Mai mult, disidenţa faţă de „idoli” stă la baza disidenţei politice faţă de posibilele regimuri totalitare.
Acest articol a apărut în:
PREZENTUL. Săptămânal al Frontului Salvării Naţionale Ialomiţa, 28 martie 1991, p. 2
Tribuna învăţământului, nr. 543 (2424), 19-25 iunie 2000, p. 7)
Istoria dovedeşte că epocile trecute au avut „idolii” lor. Unii s-au exercitat tiranic asupra omului şi societăţii, generând fanatisme, alienare, opresiune, suferinţă. Sclavia (în general) şi servitutea femeii, arderile pe rug şi cruciadele, holocaustul şi gulagul – sunt doar câteva exemple de excrescenţe maligne ale unor „idoli”.
Şi epoca de după căderea zidului Berlinului îşi are „idolii” ei, mai vechi sau mai noi:
• „capitalismul este sfârşitul istoriei” (Fukuyama), corespondentul actual al idolului demontat „Comunismul este piscul de aur al omenirii”;
• „democraţia occidentală este imperfectă, dar este cea mai bună dintre cele posibile”;
• „Consumatorul este Rege”;
• „naţionalismul este o formă de extremism” etc.
Ridicând un colţ al vălului „idolilor”, vom putea vedea şi altfel lumea contemporană.
• „Dreptul forţei” se exercită tot mai des, în detrimentul „forţei dreptului” (în termenii lui N. Titulescu).
• Democraţia ? Se aprobă, dacă sunt aleşi cei care aplică obedient directivele centrului de putere mondial.
• Integrarea ? Peştii cei mari îi îngurgitează pe cei mici.
• Drepturile omului ? Cuiul lui Pepelea, un pretext pentru imixtiune oriunde o cer interesele Mai-Marilor; sau drepturile homosexualilor de a-şi etala blestemul naturii; sau „dreptul” la cozi umilitoare pentru vize de călătorie în ţările… democrate.
• Naţionalismul ? Un lux pentru casele mari; pentru ceilalţi – riscul de a fi puşi în cuşcă sau declaraţi terorişti, criminali de război, „Wanted” (mai profitabil este să fii trădător de ţară, căci poţi fi recompensat cu titlul de erou naţional).
• Consumatorul-Rege ? Sună frumos, dar realitatea este alta: o societate care se închină la „idolul” profitului „tinde să creeze – prin educare – oameni pentru chewing-gum, nu chewing-gum pentru oameni” (A. de Saint-Exupéry). Într-o societate de acest fel, „Consumatorul este un etern sugar care plânge după biberonul său” (E. Frömm).
România postdecembristă este bântuită, de asemenea, de „idoli” cum sunt:
• conceperea revoluţiei ca discontinuitate absolută („o luăm de la zero”);
• dogma modelului unic de democraţie;
• considerarea Occidentului ca un fel de Moş-Crăciun.
• Idolatrizarea unor concepte, precum „reforma”, „economia de piaţă”, „privatizarea”, „imaginea noastră în Occident”, înseamnă transformarea lor din mijloace în scopuri în sine şi, implicit, transformarea omului din scop în sine în mijloc.
Consecinţele sunt ruinătoare.
• De pildă, prin economia de piaţă s-a înţeles că totul este de vânzare: copii, femei, sportivi, funcţionari publici, patrimoniu cultural, istorie, demnitate şi suveranitate naţională…
• Privatizarea fetişizată, scoasă de sub orice control, s-a manifestat deseori ca furt masiv din „proprietatea tuturor şi a nimănui”, ca expropriere metodică a poporului român. Produsele a zeci de ani de muncă socială şi de impozite au fost calificate ca „mastodontice, faraonice, energofage, maldăr de fiare vechi, kitsch-uri” şi s-a decretat necesitatea vânzării lor chiar şi pe un singur dolar.
Tineretul cade cel mai uşor pradă „idolilor”, căci discernământul lui este firav. El poate fi pervertit prin ispitele societăţii de consum.
- Astfel, sloganul publicitar „Te uiţi şi câştigi !” îi cultivă tentaţia speculaţiei, a succesului facil şi dezinteresul pentru muncă, învăţătură, efort creator.
- „Savurează plăcerea !” - generează înclinaţie spre hedonism primitiv, concretizat în tabagism, alcoolism, consum de droguri, orgii.
- Prin isteria „fanilor” am intrat deja în lumea „civilizată”.
Pe când vânzarea de arme chiar şi la aprozar ? Pe când vom avea şi noi tineri dezaxaţi care să împuşte în şcoli colegi şi profesori ?
Ce-i de făcut ?
Intenţia de eliberare absolută de „idoli” este irealizabilă. Condiţia umană este marcată, inevitabil, de prezenţa lor. Într-o anumită măsură, ei chiar răspund unor nevoi umane. „Omul astăzi îşi arde idolii, - pentru ca mâine să se închine cenuşei lor, dacă nu va găsi alţii cu care să înlocuiască pe cei vechi”, cugeta Blaga. Pretenţia de a fi un om lipsit de prejudecăţi este, ea însăşi, o mare prejudecată, constata şi Anatole France.
Ne este posibilă doar o eliberare relativă şi perpetuă faţă de „idoli”, printr-un efort sisific. Putem doar împiedica tirania lor, evitând să-i hrănim cu aplauzele, ovaţiile ori tăcerea noastră complice, rezistând presiunilor care urmăresc încremenirea gândirii prin sugestii de genul „nu există alternativă !”, „nu există democraţie originală !”. Faptul că puteţi citi, aici şi acum, astfel de idei neconvenţionale este o dovadă că nu s-a instaurat tirania „idolilor”.
Şcoala are o mare răspundere.
Rostul ei este nu de a produce în serie oameni-roboţi pentru banda tehnologică ori „cetăţeni turmentaţi” care nu ştiu „cu cine să voteze”, ci de a forma oameni care, pe lângă bună pregătire profesională, să posede o conştiinţă trează şi activă, capabilă să reziste cântecelor de sirenă.
Pregătindu-i pe tineri, şcoala trebuie să le dezvolte acestora spiritul critic, o armă eficientă în confruntarea cu „idolii”. Îndemnul romancierului englez Wells, din 1937, este încă valabil: „Nu mai avem timp de pierdut, dacă nu vrem ca şcolile noastre să se transforme în pepiniere de capete ignorante, dezechilibrate, lipsite de cel mai elementar spirit critic, de oameni gata să creadă tot ce li se spune, incapabili să poarte pe umerii lor răspunderile grele ale vremurilor de astăzi”.
Absenţa spiritului critic, spun psihiatrii, este semn de alienare. Prezenţa lui se exprimă prin logicitatea gândirii, setea epistemică, receptarea corectă, nuanţată a semnalelor realităţii, distincţia între esenţial şi neesenţial, detaşarea de stereotipie şi opţiunea pentru progres etc.
Spiritul critic este benefic atât în viaţa socială, cât şi pentru individul uman: „Critica a fost şi va rămâne o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării” (Titu Maiorescu); „Autocritica este un mijloc de-a te depăşi pe tine însuţi” (Cesare Pavese).
Să recomandăm tinerilor „disidenţa” faţă de „idoli”, demontând noi înşine, în faţa lor, în manieră socratică „idolul” profesorului atoateştiutor şi infailibil. Disidenţa faţă de „idoli” este incomodă şi neprofitabilă: „adevărul umblă cu capul spart”; ea nu-ţi asigură nici pachete din străinătate, nici diplomă de revoluţionar cu scutire de impozite. Dar ea este cea mai nobilă disidenţă, căci este opoziţia spiritului faţă de forţele care vor să-i anihileze identitatea prin împingerea în manifestările turmei, ori care vor să-l pietrifice într-o postură de prosternare. Mai mult, disidenţa faţă de „idoli” stă la baza disidenţei politice faţă de posibilele regimuri totalitare.
Acest articol a apărut în:
PREZENTUL. Săptămânal al Frontului Salvării Naţionale Ialomiţa, 28 martie 1991, p. 2
Tribuna învăţământului, nr. 543 (2424), 19-25 iunie 2000, p. 7)
duminică, 11 aprilie 2010
Reorganizarea Partidului Comunist Român ?
Pe saitul www.npcr.ro a apărut un „Comunicat”: „În ziua de 27 martie 2010 s-a constituit Comitetul de Reorganizare a Partidului Comunist Român. Plecăm de la realitatea că Partidul Comunist Român nu a fost desfiinţat nici de jure nici de facto, el existînd prin membrii săi care nu s-au dezis de idealul comunist. Dorim să reparăm o gravă nedreptate politică şi istorică comisă de puterea instaurată acum 20 de ani: negarea dreptului de organizare al clasei muncitoare într-un partid care să îi apere interesele. (..) Comitetul îşi asumă responsabilitatea reorganizării PCR pînă la crearea condiţiilor pentru convocarea Conferinţei Naţionale care va aproba un nou statut și program.”
Această iniţiativă, dacă n-ar fi marginalizată de mass-media, ar putea aduce în prim-planul dezbaterilor o problemă majoră a societăţii româneşti (şi nu numai) contemporane: legitimitatea abolirii regimului social-politic socialist şi a restaurării capitalismului. De răspunsul la această problemă depind răspunsurile la alte întrebări, de pildă dacă în decembrie 1989 a fost o revoluţie sau o mare păcăleală.
Departe de mine gândul că sunt posesorul adevărului absolut. Sunt doar un „simplu cetăţean” (cu identitatea la vedere, căci mi se pare nedemn să mă manifest ca şobolan în gangurile internetului) care-şi exprimă opiniile. Cred în valoarea pluralismului şi-mi revendic dreptul la libertatea de exprimare, asumându-mi, direct proporţional, responsabilitatea pentru cele exprimate.
Într-o formă succintă, opiniile mele sunt următoarele:
1) Indubitabil, acţionarea macazului istoric din decembrie 1989 s-a făcut pe fondul unei imense nemulţumiri acumulate în popor.
2) În decembrie 1989 n-a fost o revoluţie, ci o răscoală, detonată prin forţe obscure ori clarobscure.
3) Răscoala, în dimensiunile ei majore, a avut un caracter anticeauşist, nu anticomunist, a fost îndreptată împotriva privilegiaţilor înstrăinaţi de popor, nu împotriva regimului social-politic.
4) Păpuşarii, prin marionetele lor, au impus un făgaş (un tobogan) anticomunist evenimentelor. S-a folosit un instrumentar extrem de performant şi o metodologie profesionistă.
5) Restaurarea capitalismului a avut un caracter insidios.
6) Nu există altceva care să provoace frisoane, insomnii, groază privilegiaţilor societăţii capitaliste precum idealul comunist. De aceea, pentru realizarea scopului, lichidarea adversarului ideologic, orice mijloc este scuzabil: tolerarea mişcărilor de extremă dreaptă, de tip fascist, pentru a face treburile murdare, asasinatul politic, folosirea mass-media aservite sistemului capitalist, „edictele” de felul „condamnării comunismului” etc.
7) Din această perspectivă, iniţiativa de reorganizare a PCR îmi apare ca un act de mare curaj şi ca un omagiu adus eroului Virgil Zbăganu. În cadrul unui dialog civilizat, pot dezvolta, argumenta aceste opinii.
Această iniţiativă, dacă n-ar fi marginalizată de mass-media, ar putea aduce în prim-planul dezbaterilor o problemă majoră a societăţii româneşti (şi nu numai) contemporane: legitimitatea abolirii regimului social-politic socialist şi a restaurării capitalismului. De răspunsul la această problemă depind răspunsurile la alte întrebări, de pildă dacă în decembrie 1989 a fost o revoluţie sau o mare păcăleală.
Departe de mine gândul că sunt posesorul adevărului absolut. Sunt doar un „simplu cetăţean” (cu identitatea la vedere, căci mi se pare nedemn să mă manifest ca şobolan în gangurile internetului) care-şi exprimă opiniile. Cred în valoarea pluralismului şi-mi revendic dreptul la libertatea de exprimare, asumându-mi, direct proporţional, responsabilitatea pentru cele exprimate.
Într-o formă succintă, opiniile mele sunt următoarele:
1) Indubitabil, acţionarea macazului istoric din decembrie 1989 s-a făcut pe fondul unei imense nemulţumiri acumulate în popor.
2) În decembrie 1989 n-a fost o revoluţie, ci o răscoală, detonată prin forţe obscure ori clarobscure.
3) Răscoala, în dimensiunile ei majore, a avut un caracter anticeauşist, nu anticomunist, a fost îndreptată împotriva privilegiaţilor înstrăinaţi de popor, nu împotriva regimului social-politic.
4) Păpuşarii, prin marionetele lor, au impus un făgaş (un tobogan) anticomunist evenimentelor. S-a folosit un instrumentar extrem de performant şi o metodologie profesionistă.
5) Restaurarea capitalismului a avut un caracter insidios.
6) Nu există altceva care să provoace frisoane, insomnii, groază privilegiaţilor societăţii capitaliste precum idealul comunist. De aceea, pentru realizarea scopului, lichidarea adversarului ideologic, orice mijloc este scuzabil: tolerarea mişcărilor de extremă dreaptă, de tip fascist, pentru a face treburile murdare, asasinatul politic, folosirea mass-media aservite sistemului capitalist, „edictele” de felul „condamnării comunismului” etc.
7) Din această perspectivă, iniţiativa de reorganizare a PCR îmi apare ca un act de mare curaj şi ca un omagiu adus eroului Virgil Zbăganu. În cadrul unui dialog civilizat, pot dezvolta, argumenta aceste opinii.
joi, 8 aprilie 2010
Criza valorilor
(articol apărut în revista „Tribuna învăţământului”, nr. 365, 21.01.1997, p.5)
Transformările din România post-decembristă readuc în câmpul reflecţiei o temă majoră a filozofiei culturii: „Criza valorilor”.
Valoarea, în sens larg, este „ceva” ce constituie obiect de apreciere, prin raportare la trebuinţele umane; ea presupune un raport între un subiect care apreciază şi un obiect de apreciat. Valorile manifestă polaritate (sunt pozitive, dezirabile sau negative, indezirabile) şi grade (permiţând o ierarhizare). Ele reprezintă repere ale vieţii spirituale şi practice şi se constituie într-un sistem de valori propriu unei comunităţi umane într-o anumită epocă.
Transformarea radicală a unei societăţi implică o criză a valorilor.
Astfel, procesul declanşat în dec. 1989 în România include o criză a valorilor, o „revoluţie axiologică”, din complexitatea căreia evidenţiem unele aspecte:
1) eradicarea duplicităţii, prin abolirea vechii (unicei) table de valori oficiale, impuse, şi manifestarea liberă a pluralismului opţiunilor, corespunzător nevoilor umane reale, diverse;
2) mutaţii în sistemul de valori; dintre acestea, amintim:
a). inversarea polilor, în cadrul unor cupluri valorice (unele valori pozitive au devenit negative sau invers): - economie socialistă, planificată, centralizată – economie de piaţă; - proprietate a întregului popor – proprietate privată; - monopartitism – pluripartitism;
b). contestarea unor valori acceptate în trecut (egalitate, prioritatea intereselor colective asupra celor individuale, ateismul);
c). acceptarea unor valori contestate anterior (şomajul, falimentul, inegalitatea averilor, credinţa religioasă);
3) diversitatea trăirilor subiective ale acestor mutaţii valorice: (indiferenţă, arivism, atitudine revanşardă, frustrare, dezorientare, sentimentul culpabilităţii etc.);
4) conflictul principal apare, „cum spunea Simmel, între formele vechi, depăşite de viaţă, şi formele noi, pe care viaţa le caută” (N. Bagdasar).
În acest proces, al reconsiderării valorilor, se manifestă şi unele tendinţe negative:
a) nihilismul constă în negarea absolută a tuturor valorilor („trebuie s-o luăm de la zero”). El este expresia unui sindrom comunisto-ceauşist, dar şi a unei manipulări. Nihilismul (= „valorile supreme se devalorizează” – Nietzsche) atacă şi valorile fundamentale (de ex., teza „istoria este falsificată integral de comunişti” permite speculaţii asupra valorilor istorice fundamentale: vatra strămoşească, continuitatea, dreptul istoric etc.);
b) snobismul este preluarea fără discernământ a ceea ce este „la modă” (lozinci, atitudini), abdicarea de la spiritul critic, expresia reacţiei de turmă. Snobul cântă în cor, dar se crede solist talentat, pluteşte leneş în aval, dar se consideră campion la înot, înregistrează fapte, dar nu caută sensuri (de ex. subapreciază cultura naţională -„cultură mică!”-, dar îngurgitează pseudocultura importată);
c) eludarea diversităţii opţiunilor reale ale oamenilor, manifestă în erijarea unora în purtătorii de cuvânt ai poporului, pe care nu-l consultă însă nici în cazul unor decizii de importanţă istorică. A nu se uita că „mămăliga a explodat” şi „plopul a făcut mere” pentru că cineva „omogenizase” tablele de valori;
d) lărgirea abuzivă a sferei de aplicare a unor valori (de ex., prin extinderea mecanismelor economiei de piaţă la toate domeniile vieţii sociale, totul tinde să devină marfă: femeile (prin prostituţie), funcţionarii publici (prin corupţie), „creierele”, sportivii, copiii etc.;
e) paseismul – tendinţa de restaurare a valorilor unui anumit trecut, mai apropiat sau mai îndepărtat (de ex. manifestările pro-monarhie).
O criză a valorilor nu este o „piatră de mormânt” (N. Bagdasar). Pentru depăşirea ei se cer identificarea şi promovarea valorilor pozitive, iar ca mijloace trebuie folosite recunoaşterea opţiunilor reale ale oamenilor, spiritul critic-antidogmatic, competenţa, umanismul, dialogul sincer şi compromisul-toleranţa.
Transformările din România post-decembristă readuc în câmpul reflecţiei o temă majoră a filozofiei culturii: „Criza valorilor”.
Valoarea, în sens larg, este „ceva” ce constituie obiect de apreciere, prin raportare la trebuinţele umane; ea presupune un raport între un subiect care apreciază şi un obiect de apreciat. Valorile manifestă polaritate (sunt pozitive, dezirabile sau negative, indezirabile) şi grade (permiţând o ierarhizare). Ele reprezintă repere ale vieţii spirituale şi practice şi se constituie într-un sistem de valori propriu unei comunităţi umane într-o anumită epocă.
Transformarea radicală a unei societăţi implică o criză a valorilor.
Astfel, procesul declanşat în dec. 1989 în România include o criză a valorilor, o „revoluţie axiologică”, din complexitatea căreia evidenţiem unele aspecte:
1) eradicarea duplicităţii, prin abolirea vechii (unicei) table de valori oficiale, impuse, şi manifestarea liberă a pluralismului opţiunilor, corespunzător nevoilor umane reale, diverse;
2) mutaţii în sistemul de valori; dintre acestea, amintim:
a). inversarea polilor, în cadrul unor cupluri valorice (unele valori pozitive au devenit negative sau invers): - economie socialistă, planificată, centralizată – economie de piaţă; - proprietate a întregului popor – proprietate privată; - monopartitism – pluripartitism;
b). contestarea unor valori acceptate în trecut (egalitate, prioritatea intereselor colective asupra celor individuale, ateismul);
c). acceptarea unor valori contestate anterior (şomajul, falimentul, inegalitatea averilor, credinţa religioasă);
3) diversitatea trăirilor subiective ale acestor mutaţii valorice: (indiferenţă, arivism, atitudine revanşardă, frustrare, dezorientare, sentimentul culpabilităţii etc.);
4) conflictul principal apare, „cum spunea Simmel, între formele vechi, depăşite de viaţă, şi formele noi, pe care viaţa le caută” (N. Bagdasar).
În acest proces, al reconsiderării valorilor, se manifestă şi unele tendinţe negative:
a) nihilismul constă în negarea absolută a tuturor valorilor („trebuie s-o luăm de la zero”). El este expresia unui sindrom comunisto-ceauşist, dar şi a unei manipulări. Nihilismul (= „valorile supreme se devalorizează” – Nietzsche) atacă şi valorile fundamentale (de ex., teza „istoria este falsificată integral de comunişti” permite speculaţii asupra valorilor istorice fundamentale: vatra strămoşească, continuitatea, dreptul istoric etc.);
b) snobismul este preluarea fără discernământ a ceea ce este „la modă” (lozinci, atitudini), abdicarea de la spiritul critic, expresia reacţiei de turmă. Snobul cântă în cor, dar se crede solist talentat, pluteşte leneş în aval, dar se consideră campion la înot, înregistrează fapte, dar nu caută sensuri (de ex. subapreciază cultura naţională -„cultură mică!”-, dar îngurgitează pseudocultura importată);
c) eludarea diversităţii opţiunilor reale ale oamenilor, manifestă în erijarea unora în purtătorii de cuvânt ai poporului, pe care nu-l consultă însă nici în cazul unor decizii de importanţă istorică. A nu se uita că „mămăliga a explodat” şi „plopul a făcut mere” pentru că cineva „omogenizase” tablele de valori;
d) lărgirea abuzivă a sferei de aplicare a unor valori (de ex., prin extinderea mecanismelor economiei de piaţă la toate domeniile vieţii sociale, totul tinde să devină marfă: femeile (prin prostituţie), funcţionarii publici (prin corupţie), „creierele”, sportivii, copiii etc.;
e) paseismul – tendinţa de restaurare a valorilor unui anumit trecut, mai apropiat sau mai îndepărtat (de ex. manifestările pro-monarhie).
O criză a valorilor nu este o „piatră de mormânt” (N. Bagdasar). Pentru depăşirea ei se cer identificarea şi promovarea valorilor pozitive, iar ca mijloace trebuie folosite recunoaşterea opţiunilor reale ale oamenilor, spiritul critic-antidogmatic, competenţa, umanismul, dialogul sincer şi compromisul-toleranţa.
duminică, 21 martie 2010
„Democraţie-democraţie” sau „democraţie-originală” ?
Acesta este un alt articol al meu, calendaristic vechi, dar încă actual prin conţinutul lui.
El a trecut prin diferite ipostaze:
1). forma iniţială, amplă, rămasă în manuscris (nepublicată);
2). forme prescurtate, publicate în presa locală şi în presa de întindere naţională:
- IALOMIȚA LIBERĂ, 12 iulie 1990, p. 1;4
- Totuși iubirea, anul III nr. 36/105, 17-24 septembrie 1992, p.3
Le prezint mai jos, împreună cu unele controverse pe care le-au generat. Ele pot fi „răsfoite”, în funcţie de interesul, timpul, răbdarea disponibile.
Versiunea iniţială a articolului [rămasă în manuscris, căci n-a fost acceptată pentru publicare]
„Democraţie-democraţie” sau „democraţie-originală” ?
Revoluţia din Decembrie impune, împreună cu transformarea societăţii, şi regândirea conceptelor.
Cu privire la democraţie s-au conturat două tabere:
- unii, în frunte cu reprezentanţi ai Grupului pentru Dialog Social, sunt partizanii „democraţiei-democraţie”;
- alţii, în frunte cu domnul Ion Iliescu – ai „democraţiei originale”.
Încercăm, aici, o sistematizare a dezbaterilor respective, împreună cu unele contribuţii personale la elucidarea problemei.
1. Opţiunea pentru „democraţie-democraţie”
Argumentul 1: există „democraţie-democrată” şi nu „democraţie-originală”.
Gabriel Liiceanu scrie în acest sens: „Democraţia-i democraţie. Democraţie democrată” şi „e de tip clasic european (..) occidental”; „Nu există democraţie originală” (Revista „22”, nr. 5/1990, p.14)
Comentariu:
Oare, în concepţia lui Liiceanu, democraţia a apărut în Europa occidentală dintr-o dată, deplină, ca Athena din capul lui Zeus ?
Oare, cel care a calificat gândirea dogmatică („încremenirea în proiect”) drept „prostie” nu observă că şi conceperea unei democraţii anistorice este dogmatică ?
„Democraţie = Dialog (..) democraţia ateniană a născut dialogului” , declară gânditorul. Întrucât discipolul lui Noica nu poate susţine, ilogic, că democraţia ateniană este o democraţie nedemocrată, ci trebuie să admită că este tot o „democraţie-democrată”, o „democraţie-democraţie” şi, de asemenea, întrucât nu poate susţine că democraţia sclavagistă ateniană este identică cu democraţia europeană occidentală, rezultă că, în fapt, el admite, în istoria omenirii, şi o altă democraţie. Care poate fi raportul dintre aceste două democraţii ? În plan conceptual, ele sunt două noţiuni-specii din sfera noţiunii-gen „democraţie”. În plan ontologic, ele sunt două forme istorice ale democraţiei. Fiind, amândouă, democraţii, ele au o esenţă comună (= „putere a poporului”, de la gr. „demos” = popor şi „kratos” = putere), dar, nefiind identice, au şi trăsături distinctive. Democraţia europeană occidentală s-a delimitat de democraţia sclavagistă ateniană printr-o diferenţă specifică, printr-o noutate, deci prin originalitate. Ea este, faţă de cea ateniană, originală.
Deci Liiceanu, explicit, respinge democraţia originală, dar implicit o admite.
Argumentul 2: promovarea originalităţii, a noului, a experimentului pe corpul societăţii implică riscuri, de aceea nu trebuie acceptate.
„’Original’ sună a promisiune, dar sub pojghiţa acestei promisiuni se pot ascunde multe primejdii”, scrie Octavian Paler (România liberă, 19.01.1990, p.1); „până nu de mult ni se vorbea despre o cale originală de socialism, care s-a dovedit, într-adevăr, sinistru de originală”.
Iar Gabriel Liiceanu întăreşte: „poveste cu noul ascunde o capcană. Noi avem nevoie de lucruri vechi acum, nu de lucruri noi. Nu de experimente. Astea-s foarte periculoase” (Revista „22” nr.5/1990 p.14). „Abaterea (..) de la o cale verificată se soldează de obicei cu crime şi masacre. O societate nu este un laborator care să-ţi permită să experimentezi, să fii original” („22” nr.6/1990 p.13).
Comentariu
Originalitatea nu conduce, prin sine, în mod necesar, la efecte negative.
A respinge originalitatea, noutatea din organizarea societăţii, deoarece ea „pentru dictator şi şleahta lui (..) însemna, de fapt, sustragerea de la aplicarea oricăror reguli (..) samavolnicia şi arbitrariul desăvârşite” (Ion D. Goia, „Flacăra” nr.7/1990 p.4) e ca şi cum ai interzice experimentul, noutatea, originalitatea în ştiinţă pentru că au condus la crearea armelor de distrugere în masă.
Neajunsurile regimului socialist pomenit nu constituie probe împotriva democraţiei originale, pentru că respectivul regim, deşi s-a caracterizat prin „originalitate”, n-a fost şi o democraţie.
Adversarii instaurării democraţiei originale, care presupune un experiment, supun, tacit, ei înşişi, societatea unui experiment care se poate exprima astfel: „Să vedem ce rezultate vom obţine aplicând un model democratic occidental la realitatea specifică din România”.
Argumentul 3: să adoptăm democraţia europeană occidentală căci, deşi imperfectă, este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte.
„Societate perfectă nu există”, afirmă Liiceanu ( „22”, nr. 5/1990, p. 14) „care este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte ? (..) e societatea de tip democratic, europeană (..) Societatea europeană de tip democratic – alt sistem mai bun nu avem” („22”, nr. 6/1990, p. 13).
Iar Octavian Paler subscrie: „până una alta, nimeni n-a putut contrazice paradoxul lui Churchill, care zicea că democraţia de tip occidental e rea, dar e cea mai puţin rea dintre societăţile cunoscute” („România liberă”, 19.01.1990, p.1)
Comentariu
Argumentul prezintă slăbiciuni. Eludându-se diversitatea democraţiilor concrete europene, se vorbeşte de o „democraţie europeană occidentală”, afirmându-se, fără a se demonstra, superioritate ei faţă de toate democraţiile cunoscute (inclusiv americană, japoneză etc.).
Ideea adoptării unui tip (istoric) superior de democraţie, împreună cu ideea inadmisibilităţii experimentării unui alt tip de democraţie pot constitui un principiu periculos prin conservatorismul lui. Într-adevăr, aplicat rigid în istorie, acest principiu ar fi dus la perpetuarea democraţiei sclavagiste ateniene şi la împiedicarea apariţiei „democraţiei europene occidentale”, atât de elogiată azi.
Gabriel Liiceanu încearcă o ieşire din acest impas: „societatea de tip democratic, european (..) la rândul ei e infinit perfectibilă” („22”, nr. 6/1990, p.13). În ce fel ? „După o revoluţie, care instituie pentru sute de ani o nouă eră a unei societăţi, trebuie să accepţi neoriginalitatea, micile adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic, reforme şi ameliorări dar într-un cadru şi pe un fond existent şi verificat”.
Apare aici ideea valoroasă a necesităţii sprijinirii pe experienţa pozitivă a omenirii şi a respingerii aventurismului în numele originalităţii. Dar apare şi ideea ciudată a fixării realităţii obiective dinamice în patul procustian al unui concept („adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic”) şi a subordonării acestei realităţi unui principiu reformist rigid, care aminteşte de cunoscutul „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.
2. Opţiunea pentru „democraţie originală”
2.1. Argumente împotriva adoptării necritice a unui model străin de democraţie
a). Nu există un model vestic unic de democraţie
„oare modelele vestice de democraţie seamănă între ele ?”, se întreabă Ion Iliescu (. „„Dimineaţa”, nr. 59/1990, p.2). „Modelul suedez de democraţie e diferit de cel englez, de cel francez, de cel american. Ce model vrea dl. Paler să copiem ?” („Dimineaţa”, nr.39/1990, p.2).
Într-adevăr, nu există un singur tip de democraţie, pentru că nu există un singur popor: democraţia nu este şi nu poate fi o „structură” imuabilă, ci este un proces, determinat de factori istorici, economici, etnici, morali, culturali etc. (Grigore Traian Pop)
Astfel, în democraţiile occidentale există căi diferite de implicare a poporului în conducerea statului.
- Parlamentarismul (= regim democrat, în care poporul este suveranul şi îşi exercită suveranitatea prin reprezentanţii săi aleşi, constituiţi în parlament) se realizează fie în condiţiile unei monarhii constituţionale (ca în Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Suedia), fie ale unei republici.
- Republica poate fi ori parlamentară (ca în Italia, preşedintele – şeful statului – fiind ales de parlament), ori prezidenţială (ca în Franţa, S.U.A., unde preşedintele este ales direct de popor).
- Există deosebiri cu privire la vot (prin care se exprimă voinţa poporului) constând în limitări diferite ale dreptului de a alege ori de a fi ales (după vârstă, domiciliu, considerente politice ş.a.), în caracterul liber ori obligatoriu al exprimării votului etc.
- Deosebiri derivă şi din doctrina politică ce stă la baza guvernării (de ex., liberalismul, în Marea Britanie, duce la adâncirea diferenţei bogaţi-săraci, social-democraţia, în Suedia, manifestă grijă pentru categoriile dezavantajate etc.).
b). Adoptarea unui model străin are consecinţe negative.
Dovadă: dificultăţile grave datorate aplicării, în România ultimilor 45 de ani, a unor modele şi dogme străine.
Întrucât modelele străine evoluează, adoptarea lor va situa România perpetuu în urma ţărilor respective şi în contradicţie cu propriile-i posibilităţi istorice. Astfel, în România s-a adoptat modelul industrializării în momentul când acesta se schimba radical în Occident, unde începuse să se manifeste societatea post-industrială (Nicolae Lotreanu, „Azi” nr. 15/1990, p.1).
Împotriva modelelor impuse se pronunţă şi un adept al modelului democraţiei occidentale, Octavian Paler: ”Ne-am săturat de reţete, de teze impuse cu sila. Ele poartă în ele totalitarismul, chiar când sunt bine intenţionate” („22”, nr.9/1990, p.21).
2.2. Argumente în favoarea unei democraţii originale, româneşti
La acuzaţia privind intenţia de a crea un model original, românesc de democraţie, Ion Iliescu a declarat: „Într-adevăr, dorim să creăm un model de democraţie plecând de la realităţile româneşti” („Dimineaţa”, nr.59/1990, p. 2). „Originalitate înseamnă a face efortul comun să ne debarasăm de tot ce a dogmatizat gândirea în această ţară şi să rezolvăm problemele pornind de la situaţia noastră specifică, fără încorsetări ideologice, fără a copia modele aplicate de alţii în alte condiţii” („Dimineaţa”, nr. 39/1990, p.2). „Singura noastră ideologie trebuie să fie realismul” („Dimineaţa”, nr. 32/1990, p. 3).
Originalitatea nu poate fi absolută, nu exclude valorificarea experienţei omenirii: „Sigur, vom rămâne receptivi pentru a ne inspira din tot ceea ce a creat experienţa umană mai bun în domeniul social, al democraţie, al vieţii” (Ibidem).
3. Concluzii
Negarea posibilităţii unei democraţii originale şi afirmarea existenţei unei democraţii-democraţie [(= „pură”, „autentică”, „unică”) este consecinţa unui mod de gândire speculativ, dezvăluit de Marx în „Sfânta familie” (capitolul „Misterul construcţiei speculative”)] [Către redacţia Ialomiţei libere: dacă apreciaţi că referirea la Marx, pe care extremismul de azi, asemănător cu proletcultismul de ieri, crede că-l poate şterge din istorie printr-un decret, angajează într-un mod nefavorabil ziarul, puteţi renunţa la textul anterior delimitat prin paranteze drepte (n.m., V.S.)].
În lumea plantelor există cireşe, mere, pere etc. Botanistul, printr-o serie de operaţii mintale, a ajuns să identifice în acestea unele trăsături esenţiale, comune, elaborând, pe baza lor, noţiunea de „fruct”.
Asemănător, există în viaţa socială obiectivă societăţi diferite (franceză, engleză, americană etc.) care au, din punctul de vedere al înfăptuirii puterii politice, o trăsătură esenţială, comună: suveranitatea (puterea politică, dreptul de a dispune) aparţine poporului (naţiunii).
Politologul, pe baza acestei trăsături, a elaborat noţiunea de regim politic democratic (= democraţie). Alte însuşiri esenţiale, comune diferitelor democraţii contemporane sunt:
- reprezentativitatea (= suveranitatea poporului se exercită printr-o reprezentanţă naţională, parlamentul , aleasă de popor prin vot universal, egal, direct şi secret);
- separaţia puterilor (legislativă, executivă, judecătorească), potrivit principiului „pentru a nu se putea abuza de putere trebuie ca (..) puterea să oprească puterea” (Montesquieu);
- legalitatea: toate persoanele respectă legea, toate legile decurg din Constituţie care este expresia suveranităţii poporului, ocrotirea cetăţeanului şi a drepturilor sale;
- luarea deciziilor prin voinţa majorităţii;
- respectarea drepturilor minorităţilor;
- pluralismul politic;
- libertatea presei etc.
Aşa cum nu se poate susţine că există doar Fructul-în-general şi că nu există fructele concrete (cireşe, mere, pere etc.), tot aşa, nu putem susţine că există doar Democraţia-în-general şi că nu există democraţiile concrete, originale (franceză, engleză etc.). „Democraţia occidentală” este o noţiune (idee, abstracţie) care sintetizează în conţinutul său trăsăturile esenţiale, comune tuturor democraţiilor existente obiectiv în Occident. Obiectiv, există democraţii originale: democraţii – pentru că au esenţa regimului democratic, originale – pentru că prezintă particularităţi, de la ţară la ţară.
Gândirea speculativă, care confundă planul conceptelor cu planul realităţii obiective, eşuează în contradicţii. Iată o mostră: „Democraţia originală presupune un alt tip de democraţie decât democraţia. Democraţia-i democraţie (..). Nu există democraţie originală” (Gabriel Liiceanu, Revista „22”, nr.5/1990, p. 14). Cu alte cuvinte, democraţia originală ba este, ba nu este democraţie.
Un model unic de democraţie este o utopie; viaţa, cu complexitatea ei infinită, refuză să se încadreze în tiparele pe care încercăm să i le impunem; ea creează perpetuu probleme noi, solicitând soluţii noi.
Aşa cum nu putem trăi, exclusiv, din ajutorul material din Occident, tot aşa, nu putem realiza democraţia bazându-ne exclusiv pe experienţa occidentală în domeniul democraţiei.
Realizarea democraţiei originale în România presupune o bună cunoaştere a realităţilor noastre, o valorificare a experienţei democratice de pretutindeni, promovarea gândirii creatoare.
Vrea poporul român să-şi ia în propriile mâini destinul ? Comparaţi apatia din timpul şedinţelor ceaușiste, când se lansa teribilul „cine se înscrie la cuvânt ? Haideţi, tovarăşi, altfel vă înscriem din oficiu”, cu efervescenţa politică de la cozile pentru ziare, ori cu interesul manifestat faţă de alegerile libere de la 20 mai 1990 şi veţi avea răspunsul.
El a trecut prin diferite ipostaze:
1). forma iniţială, amplă, rămasă în manuscris (nepublicată);
2). forme prescurtate, publicate în presa locală şi în presa de întindere naţională:
- IALOMIȚA LIBERĂ, 12 iulie 1990, p. 1;4
- Totuși iubirea, anul III nr. 36/105, 17-24 septembrie 1992, p.3
Le prezint mai jos, împreună cu unele controverse pe care le-au generat. Ele pot fi „răsfoite”, în funcţie de interesul, timpul, răbdarea disponibile.
Versiunea iniţială a articolului [rămasă în manuscris, căci n-a fost acceptată pentru publicare]
„Democraţie-democraţie” sau „democraţie-originală” ?
Revoluţia din Decembrie impune, împreună cu transformarea societăţii, şi regândirea conceptelor.
Cu privire la democraţie s-au conturat două tabere:
- unii, în frunte cu reprezentanţi ai Grupului pentru Dialog Social, sunt partizanii „democraţiei-democraţie”;
- alţii, în frunte cu domnul Ion Iliescu – ai „democraţiei originale”.
Încercăm, aici, o sistematizare a dezbaterilor respective, împreună cu unele contribuţii personale la elucidarea problemei.
1. Opţiunea pentru „democraţie-democraţie”
Argumentul 1: există „democraţie-democrată” şi nu „democraţie-originală”.
Gabriel Liiceanu scrie în acest sens: „Democraţia-i democraţie. Democraţie democrată” şi „e de tip clasic european (..) occidental”; „Nu există democraţie originală” (Revista „22”, nr. 5/1990, p.14)
Comentariu:
Oare, în concepţia lui Liiceanu, democraţia a apărut în Europa occidentală dintr-o dată, deplină, ca Athena din capul lui Zeus ?
Oare, cel care a calificat gândirea dogmatică („încremenirea în proiect”) drept „prostie” nu observă că şi conceperea unei democraţii anistorice este dogmatică ?
„Democraţie = Dialog (..) democraţia ateniană a născut dialogului” , declară gânditorul. Întrucât discipolul lui Noica nu poate susţine, ilogic, că democraţia ateniană este o democraţie nedemocrată, ci trebuie să admită că este tot o „democraţie-democrată”, o „democraţie-democraţie” şi, de asemenea, întrucât nu poate susţine că democraţia sclavagistă ateniană este identică cu democraţia europeană occidentală, rezultă că, în fapt, el admite, în istoria omenirii, şi o altă democraţie. Care poate fi raportul dintre aceste două democraţii ? În plan conceptual, ele sunt două noţiuni-specii din sfera noţiunii-gen „democraţie”. În plan ontologic, ele sunt două forme istorice ale democraţiei. Fiind, amândouă, democraţii, ele au o esenţă comună (= „putere a poporului”, de la gr. „demos” = popor şi „kratos” = putere), dar, nefiind identice, au şi trăsături distinctive. Democraţia europeană occidentală s-a delimitat de democraţia sclavagistă ateniană printr-o diferenţă specifică, printr-o noutate, deci prin originalitate. Ea este, faţă de cea ateniană, originală.
Deci Liiceanu, explicit, respinge democraţia originală, dar implicit o admite.
Argumentul 2: promovarea originalităţii, a noului, a experimentului pe corpul societăţii implică riscuri, de aceea nu trebuie acceptate.
„’Original’ sună a promisiune, dar sub pojghiţa acestei promisiuni se pot ascunde multe primejdii”, scrie Octavian Paler (România liberă, 19.01.1990, p.1); „până nu de mult ni se vorbea despre o cale originală de socialism, care s-a dovedit, într-adevăr, sinistru de originală”.
Iar Gabriel Liiceanu întăreşte: „poveste cu noul ascunde o capcană. Noi avem nevoie de lucruri vechi acum, nu de lucruri noi. Nu de experimente. Astea-s foarte periculoase” (Revista „22” nr.5/1990 p.14). „Abaterea (..) de la o cale verificată se soldează de obicei cu crime şi masacre. O societate nu este un laborator care să-ţi permită să experimentezi, să fii original” („22” nr.6/1990 p.13).
Comentariu
Originalitatea nu conduce, prin sine, în mod necesar, la efecte negative.
A respinge originalitatea, noutatea din organizarea societăţii, deoarece ea „pentru dictator şi şleahta lui (..) însemna, de fapt, sustragerea de la aplicarea oricăror reguli (..) samavolnicia şi arbitrariul desăvârşite” (Ion D. Goia, „Flacăra” nr.7/1990 p.4) e ca şi cum ai interzice experimentul, noutatea, originalitatea în ştiinţă pentru că au condus la crearea armelor de distrugere în masă.
Neajunsurile regimului socialist pomenit nu constituie probe împotriva democraţiei originale, pentru că respectivul regim, deşi s-a caracterizat prin „originalitate”, n-a fost şi o democraţie.
Adversarii instaurării democraţiei originale, care presupune un experiment, supun, tacit, ei înşişi, societatea unui experiment care se poate exprima astfel: „Să vedem ce rezultate vom obţine aplicând un model democratic occidental la realitatea specifică din România”.
Argumentul 3: să adoptăm democraţia europeană occidentală căci, deşi imperfectă, este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte.
„Societate perfectă nu există”, afirmă Liiceanu ( „22”, nr. 5/1990, p. 14) „care este cea mai reuşită dintre societăţile imperfecte ? (..) e societatea de tip democratic, europeană (..) Societatea europeană de tip democratic – alt sistem mai bun nu avem” („22”, nr. 6/1990, p. 13).
Iar Octavian Paler subscrie: „până una alta, nimeni n-a putut contrazice paradoxul lui Churchill, care zicea că democraţia de tip occidental e rea, dar e cea mai puţin rea dintre societăţile cunoscute” („România liberă”, 19.01.1990, p.1)
Comentariu
Argumentul prezintă slăbiciuni. Eludându-se diversitatea democraţiilor concrete europene, se vorbeşte de o „democraţie europeană occidentală”, afirmându-se, fără a se demonstra, superioritate ei faţă de toate democraţiile cunoscute (inclusiv americană, japoneză etc.).
Ideea adoptării unui tip (istoric) superior de democraţie, împreună cu ideea inadmisibilităţii experimentării unui alt tip de democraţie pot constitui un principiu periculos prin conservatorismul lui. Într-adevăr, aplicat rigid în istorie, acest principiu ar fi dus la perpetuarea democraţiei sclavagiste ateniene şi la împiedicarea apariţiei „democraţiei europene occidentale”, atât de elogiată azi.
Gabriel Liiceanu încearcă o ieşire din acest impas: „societatea de tip democratic, european (..) la rândul ei e infinit perfectibilă” („22”, nr. 6/1990, p.13). În ce fel ? „După o revoluţie, care instituie pentru sute de ani o nouă eră a unei societăţi, trebuie să accepţi neoriginalitatea, micile adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic, reforme şi ameliorări dar într-un cadru şi pe un fond existent şi verificat”.
Apare aici ideea valoroasă a necesităţii sprijinirii pe experienţa pozitivă a omenirii şi a respingerii aventurismului în numele originalităţii. Dar apare şi ideea ciudată a fixării realităţii obiective dinamice în patul procustian al unui concept („adaptări continue ale mecanismului societăţii la un ideal democratic”) şi a subordonării acestei realităţi unui principiu reformist rigid, care aminteşte de cunoscutul „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.
2. Opţiunea pentru „democraţie originală”
2.1. Argumente împotriva adoptării necritice a unui model străin de democraţie
a). Nu există un model vestic unic de democraţie
„oare modelele vestice de democraţie seamănă între ele ?”, se întreabă Ion Iliescu (. „„Dimineaţa”, nr. 59/1990, p.2). „Modelul suedez de democraţie e diferit de cel englez, de cel francez, de cel american. Ce model vrea dl. Paler să copiem ?” („Dimineaţa”, nr.39/1990, p.2).
Într-adevăr, nu există un singur tip de democraţie, pentru că nu există un singur popor: democraţia nu este şi nu poate fi o „structură” imuabilă, ci este un proces, determinat de factori istorici, economici, etnici, morali, culturali etc. (Grigore Traian Pop)
Astfel, în democraţiile occidentale există căi diferite de implicare a poporului în conducerea statului.
- Parlamentarismul (= regim democrat, în care poporul este suveranul şi îşi exercită suveranitatea prin reprezentanţii săi aleşi, constituiţi în parlament) se realizează fie în condiţiile unei monarhii constituţionale (ca în Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Suedia), fie ale unei republici.
- Republica poate fi ori parlamentară (ca în Italia, preşedintele – şeful statului – fiind ales de parlament), ori prezidenţială (ca în Franţa, S.U.A., unde preşedintele este ales direct de popor).
- Există deosebiri cu privire la vot (prin care se exprimă voinţa poporului) constând în limitări diferite ale dreptului de a alege ori de a fi ales (după vârstă, domiciliu, considerente politice ş.a.), în caracterul liber ori obligatoriu al exprimării votului etc.
- Deosebiri derivă şi din doctrina politică ce stă la baza guvernării (de ex., liberalismul, în Marea Britanie, duce la adâncirea diferenţei bogaţi-săraci, social-democraţia, în Suedia, manifestă grijă pentru categoriile dezavantajate etc.).
b). Adoptarea unui model străin are consecinţe negative.
Dovadă: dificultăţile grave datorate aplicării, în România ultimilor 45 de ani, a unor modele şi dogme străine.
Întrucât modelele străine evoluează, adoptarea lor va situa România perpetuu în urma ţărilor respective şi în contradicţie cu propriile-i posibilităţi istorice. Astfel, în România s-a adoptat modelul industrializării în momentul când acesta se schimba radical în Occident, unde începuse să se manifeste societatea post-industrială (Nicolae Lotreanu, „Azi” nr. 15/1990, p.1).
Împotriva modelelor impuse se pronunţă şi un adept al modelului democraţiei occidentale, Octavian Paler: ”Ne-am săturat de reţete, de teze impuse cu sila. Ele poartă în ele totalitarismul, chiar când sunt bine intenţionate” („22”, nr.9/1990, p.21).
2.2. Argumente în favoarea unei democraţii originale, româneşti
La acuzaţia privind intenţia de a crea un model original, românesc de democraţie, Ion Iliescu a declarat: „Într-adevăr, dorim să creăm un model de democraţie plecând de la realităţile româneşti” („Dimineaţa”, nr.59/1990, p. 2). „Originalitate înseamnă a face efortul comun să ne debarasăm de tot ce a dogmatizat gândirea în această ţară şi să rezolvăm problemele pornind de la situaţia noastră specifică, fără încorsetări ideologice, fără a copia modele aplicate de alţii în alte condiţii” („Dimineaţa”, nr. 39/1990, p.2). „Singura noastră ideologie trebuie să fie realismul” („Dimineaţa”, nr. 32/1990, p. 3).
Originalitatea nu poate fi absolută, nu exclude valorificarea experienţei omenirii: „Sigur, vom rămâne receptivi pentru a ne inspira din tot ceea ce a creat experienţa umană mai bun în domeniul social, al democraţie, al vieţii” (Ibidem).
3. Concluzii
Negarea posibilităţii unei democraţii originale şi afirmarea existenţei unei democraţii-democraţie [(= „pură”, „autentică”, „unică”) este consecinţa unui mod de gândire speculativ, dezvăluit de Marx în „Sfânta familie” (capitolul „Misterul construcţiei speculative”)] [Către redacţia Ialomiţei libere: dacă apreciaţi că referirea la Marx, pe care extremismul de azi, asemănător cu proletcultismul de ieri, crede că-l poate şterge din istorie printr-un decret, angajează într-un mod nefavorabil ziarul, puteţi renunţa la textul anterior delimitat prin paranteze drepte (n.m., V.S.)].
În lumea plantelor există cireşe, mere, pere etc. Botanistul, printr-o serie de operaţii mintale, a ajuns să identifice în acestea unele trăsături esenţiale, comune, elaborând, pe baza lor, noţiunea de „fruct”.
Asemănător, există în viaţa socială obiectivă societăţi diferite (franceză, engleză, americană etc.) care au, din punctul de vedere al înfăptuirii puterii politice, o trăsătură esenţială, comună: suveranitatea (puterea politică, dreptul de a dispune) aparţine poporului (naţiunii).
Politologul, pe baza acestei trăsături, a elaborat noţiunea de regim politic democratic (= democraţie). Alte însuşiri esenţiale, comune diferitelor democraţii contemporane sunt:
- reprezentativitatea (= suveranitatea poporului se exercită printr-o reprezentanţă naţională, parlamentul , aleasă de popor prin vot universal, egal, direct şi secret);
- separaţia puterilor (legislativă, executivă, judecătorească), potrivit principiului „pentru a nu se putea abuza de putere trebuie ca (..) puterea să oprească puterea” (Montesquieu);
- legalitatea: toate persoanele respectă legea, toate legile decurg din Constituţie care este expresia suveranităţii poporului, ocrotirea cetăţeanului şi a drepturilor sale;
- luarea deciziilor prin voinţa majorităţii;
- respectarea drepturilor minorităţilor;
- pluralismul politic;
- libertatea presei etc.
Aşa cum nu se poate susţine că există doar Fructul-în-general şi că nu există fructele concrete (cireşe, mere, pere etc.), tot aşa, nu putem susţine că există doar Democraţia-în-general şi că nu există democraţiile concrete, originale (franceză, engleză etc.). „Democraţia occidentală” este o noţiune (idee, abstracţie) care sintetizează în conţinutul său trăsăturile esenţiale, comune tuturor democraţiilor existente obiectiv în Occident. Obiectiv, există democraţii originale: democraţii – pentru că au esenţa regimului democratic, originale – pentru că prezintă particularităţi, de la ţară la ţară.
Gândirea speculativă, care confundă planul conceptelor cu planul realităţii obiective, eşuează în contradicţii. Iată o mostră: „Democraţia originală presupune un alt tip de democraţie decât democraţia. Democraţia-i democraţie (..). Nu există democraţie originală” (Gabriel Liiceanu, Revista „22”, nr.5/1990, p. 14). Cu alte cuvinte, democraţia originală ba este, ba nu este democraţie.
Un model unic de democraţie este o utopie; viaţa, cu complexitatea ei infinită, refuză să se încadreze în tiparele pe care încercăm să i le impunem; ea creează perpetuu probleme noi, solicitând soluţii noi.
Aşa cum nu putem trăi, exclusiv, din ajutorul material din Occident, tot aşa, nu putem realiza democraţia bazându-ne exclusiv pe experienţa occidentală în domeniul democraţiei.
Realizarea democraţiei originale în România presupune o bună cunoaştere a realităţilor noastre, o valorificare a experienţei democratice de pretutindeni, promovarea gândirii creatoare.
Vrea poporul român să-şi ia în propriile mâini destinul ? Comparaţi apatia din timpul şedinţelor ceaușiste, când se lansa teribilul „cine se înscrie la cuvânt ? Haideţi, tovarăşi, altfel vă înscriem din oficiu”, cu efervescenţa politică de la cozile pentru ziare, ori cu interesul manifestat faţă de alegerile libere de la 20 mai 1990 şi veţi avea răspunsul.
"Profesor, bătut de un elev cu nota "2" la purtare"
Acesta este titlul sub care postul de televiziune Antena 1 a difuzat o ştire: [ vedeţi aici] „Un elev in clasa a IX-a de la Grupul Scolar "Alexandru Ioan Cuza" din municipiul Slobozia a lovit, cu pumnul in fata, un profesor, in timpul orelor de curs, dupa care a fugit. Politia a declansat o ancheta in acest caz. Potrivit reprezentantilor Politiei Judetene Ialomita, politistii au fost sesizati ca un elev in varsta de 16 ani de la Grupul Scolar "Alexandru Ioan Cuza" a agresat un profesor de geografie, iar apoi a fugit, ulterior fiind prins si dus la sediul Politiei pentru audieri. Profesorul le-a declarat politistilor ca elevul fluiera in timpul orei, astfel ca l-a atentionat sa inceteze, moment in care adolescentul l-a lovit. La randul sau, elevul le-a spus cadrelor didactice si politistilor ca, in momentul in care a fost atentionat, s-a enervat si a vrut sa fuga din clasa, insa l-a atins din greseala pe profesor. Profesorii spun ca tanarul, care provine dintr-o familie dezorganizata, are rezultate slabe la invatatura, iar pe ultimul semestru a avut nota 2 la purtare. De asemenea, adolescentul a ramas repetent de doua ori. Pe numele elevului a fost intocmit dosar penal pentru lovire, iar in acest caz a fost sesizata si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Ialomita.”
Am încercat să postez pe saitul Antenei 1 următorul comentariu, dar am constatat că sunt posibile doar mesaje scurte. Redau aici întregul meu comentariu.
Dacă n-aş fi citit mesajul "AFARA DIN INVATAMINT CU ASEMENEA PORCI DE PROFESORI !! Asta are moaca de profesor ????? FUIIIII !", semnat de Popa, la ora 17:54, n-aş fi scris ceea ce veţi citi.
Dar mă doare nedreptatea. Cum e posibil să condamni, în necunoştinţă de cauză, cu atâta răutate ? Se poate face atât de uşor rău unui om ! De pildă, poţi sugera că un om este agresiv filmându-i mâna strânsă în pumn. Sunt coleg cu prof. Gheorghe Ion. Îl cunosc destul de bine şi-mi asum răspunderea pentru ceea ce voi scrie aici. Scriu pentru că simt o datorie morală. Gheorghe Ion este un om în pragul vârstei de 60 de ani, dintre care vreo 35 sunt ani de lucru cu elevii. Din felul în care vorbeşte despre foştii şi actualii lui elevi, ori despre nepoţica lui aflată în Anglia, îmi dau seama că îi sunt dragi copiii. Este un tip echilibrat psihic, care promovează în fiecare an testul psihologic. Chiar şi duşmanul lui cel mai crâncen nu ar putea pune la îndoială competenţa lui profesională. Gh. Ion n-are nevoie de a fi lăudat de mine, recomandarea lui profesională o constituie, de ex., faptul că în fiecare an elevii lui nu doar promovează examenul de geografie la bacalaureat, ci-l iau şi cu note mari.
Într-o situaţie neplăcută, în care un elev a aruncat cu un bulgăre de zăpadă spre noi, un alt coleg mi-a şuierat în ureche: "prefaceţi-vă că nu vedeţi !". M-am cutremurat. Ei bine, Gh. Ion nu face parte din categoria profesorilor care aplică "tactica struţului". El ştie că educaţia autentică se face atunci când elevul înţelege că libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, ci să-ţi asumi în mod conştient consecinţele alegerilor tale, că libertatea este direct proporţională cu responsabilitatea.
Nu cunosc detaliile incidentului din şcoala noastră, incident ajuns în gura presei. Nu pot formula judecăţi despre elevul respectiv, nu vreau să săvârşesc eu însumi nedreptăţi. Sunt convins că se va aplica principiul "audiatur et altera pars".
Cu voia dv., aş vrea, în schimb, să vă vorbesc despre şcoala noastră şi despre unele probleme cu care ne confruntăm.
Din câte ştiu, şcoala noastră este cotată ca a doua, în ordinea valorică descrescătoare, printre liceele din oraş. Ca grup şcolar, avem şi elevi capabili de performanţă la nivel naţional, dar şi elevi care vin cu grave carenţe în instrucţie şi educaţie. Nu ne plângem, asta este munca noastră. Sunt oameni, precum minerii, care prestează munci mult mai grele. Vrem doar să nu fim nedreptăţiţi prin judecăţi pripite.
Vă prezint câteva probleme, necazuri pe care le întâmpinăm în munca noastră. Există opinia că profesorul este un "angajat", "prestator de serviciu", plătit pentru "a-l servi pe elev". În consecinţă, există şi mentalitatea că elevul are drepturi, libertăţi, iar profesorul are obligaţii. Toate acestea sunt adevăruri, dar adevăruri trunchiate. Relaţia de educaţie, dintre profesor şi elev, nu este o relaţie comercială, dintre client şi ofertantul de bunuri economice. Este o relaţie de suflet, de încredere şi respect reciproc. Dar unii elevi, având prejudecăţile pe care le-am prezentat, au comportament inadecvat în relaţia cu profesorul.
Un exemplu: când elevul vine cu mentalitatea potrivit căreia eu, ca profesor, sunt doar angajatul lui, atunci va fi cel puţin mirat că nu mă aşez la catedră până nu salut clasa, cerându-i să-mi ofere acelaşi tip de respect.
Un alt exemplu: am constatat că doi elevi joacă "spânzurătoarea" în timpul lecţiei de filozofie şi le-am pus câte un "doi", după ce am avut convingerea că nu au reţinut nimic din conţinutul lecţiei. Reacţia lor a fost aceea a unor oameni cărora li se încalcă libertatea (înţeleasă ca „a face ce vrei”). În ora următoare i-am examinat din nou şi, dată fiind nepregătirea, le-am mai dat câte un "doi". Iar au avut o reacţie nepotrivită : "De ce ne ascultaţi ? Aveţi ceva cu noi !". Înţelegeţi logica lor strâmbă ? Ei cred că, prin greşeala din ora anterioară, şi-au câştigat un fel de imunitate, un drept de a fi examinaţi când au chef, iar dacă nu accept aceste condiţii îmi fac un proces de rea intenţie. Mai mult, au întrebat diriginta dacă nu există posibilitatea ca eu să fiu destituit din funcţia de profesor de filozofie la clasa lor !
Noi, lucrătorii din învăţământ, nu suntem îngeri, nici făcători de minuni pedagogice. Suntem, ca şi ceilalţi lucrători, nişte oameni, unii mai buni în meserie, alţii mai puţin buni. Dar nu e drept să fim condamnaţi în bloc şi "la urgenţă" : dacă unii acceptă "atenţii", nu înseamnă că toţi suntem ciubucari, dacă unii obţin venituri suplimentare din "meditaţii", nu înseamnă că toţi suntem nişte "aranjaţi" din punct de vedere material, dacă unii sunt bolnavi psihic, agresivi, nu înseamnă că toţi suntem aşa.
Dixi et salvavi animam meam.
Am încercat să postez pe saitul Antenei 1 următorul comentariu, dar am constatat că sunt posibile doar mesaje scurte. Redau aici întregul meu comentariu.
Dacă n-aş fi citit mesajul "AFARA DIN INVATAMINT CU ASEMENEA PORCI DE PROFESORI !! Asta are moaca de profesor ????? FUIIIII !", semnat de Popa, la ora 17:54, n-aş fi scris ceea ce veţi citi.
Dar mă doare nedreptatea. Cum e posibil să condamni, în necunoştinţă de cauză, cu atâta răutate ? Se poate face atât de uşor rău unui om ! De pildă, poţi sugera că un om este agresiv filmându-i mâna strânsă în pumn. Sunt coleg cu prof. Gheorghe Ion. Îl cunosc destul de bine şi-mi asum răspunderea pentru ceea ce voi scrie aici. Scriu pentru că simt o datorie morală. Gheorghe Ion este un om în pragul vârstei de 60 de ani, dintre care vreo 35 sunt ani de lucru cu elevii. Din felul în care vorbeşte despre foştii şi actualii lui elevi, ori despre nepoţica lui aflată în Anglia, îmi dau seama că îi sunt dragi copiii. Este un tip echilibrat psihic, care promovează în fiecare an testul psihologic. Chiar şi duşmanul lui cel mai crâncen nu ar putea pune la îndoială competenţa lui profesională. Gh. Ion n-are nevoie de a fi lăudat de mine, recomandarea lui profesională o constituie, de ex., faptul că în fiecare an elevii lui nu doar promovează examenul de geografie la bacalaureat, ci-l iau şi cu note mari.
Într-o situaţie neplăcută, în care un elev a aruncat cu un bulgăre de zăpadă spre noi, un alt coleg mi-a şuierat în ureche: "prefaceţi-vă că nu vedeţi !". M-am cutremurat. Ei bine, Gh. Ion nu face parte din categoria profesorilor care aplică "tactica struţului". El ştie că educaţia autentică se face atunci când elevul înţelege că libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, ci să-ţi asumi în mod conştient consecinţele alegerilor tale, că libertatea este direct proporţională cu responsabilitatea.
Nu cunosc detaliile incidentului din şcoala noastră, incident ajuns în gura presei. Nu pot formula judecăţi despre elevul respectiv, nu vreau să săvârşesc eu însumi nedreptăţi. Sunt convins că se va aplica principiul "audiatur et altera pars".
Cu voia dv., aş vrea, în schimb, să vă vorbesc despre şcoala noastră şi despre unele probleme cu care ne confruntăm.
Din câte ştiu, şcoala noastră este cotată ca a doua, în ordinea valorică descrescătoare, printre liceele din oraş. Ca grup şcolar, avem şi elevi capabili de performanţă la nivel naţional, dar şi elevi care vin cu grave carenţe în instrucţie şi educaţie. Nu ne plângem, asta este munca noastră. Sunt oameni, precum minerii, care prestează munci mult mai grele. Vrem doar să nu fim nedreptăţiţi prin judecăţi pripite.
Vă prezint câteva probleme, necazuri pe care le întâmpinăm în munca noastră. Există opinia că profesorul este un "angajat", "prestator de serviciu", plătit pentru "a-l servi pe elev". În consecinţă, există şi mentalitatea că elevul are drepturi, libertăţi, iar profesorul are obligaţii. Toate acestea sunt adevăruri, dar adevăruri trunchiate. Relaţia de educaţie, dintre profesor şi elev, nu este o relaţie comercială, dintre client şi ofertantul de bunuri economice. Este o relaţie de suflet, de încredere şi respect reciproc. Dar unii elevi, având prejudecăţile pe care le-am prezentat, au comportament inadecvat în relaţia cu profesorul.
Un exemplu: când elevul vine cu mentalitatea potrivit căreia eu, ca profesor, sunt doar angajatul lui, atunci va fi cel puţin mirat că nu mă aşez la catedră până nu salut clasa, cerându-i să-mi ofere acelaşi tip de respect.
Un alt exemplu: am constatat că doi elevi joacă "spânzurătoarea" în timpul lecţiei de filozofie şi le-am pus câte un "doi", după ce am avut convingerea că nu au reţinut nimic din conţinutul lecţiei. Reacţia lor a fost aceea a unor oameni cărora li se încalcă libertatea (înţeleasă ca „a face ce vrei”). În ora următoare i-am examinat din nou şi, dată fiind nepregătirea, le-am mai dat câte un "doi". Iar au avut o reacţie nepotrivită : "De ce ne ascultaţi ? Aveţi ceva cu noi !". Înţelegeţi logica lor strâmbă ? Ei cred că, prin greşeala din ora anterioară, şi-au câştigat un fel de imunitate, un drept de a fi examinaţi când au chef, iar dacă nu accept aceste condiţii îmi fac un proces de rea intenţie. Mai mult, au întrebat diriginta dacă nu există posibilitatea ca eu să fiu destituit din funcţia de profesor de filozofie la clasa lor !
Noi, lucrătorii din învăţământ, nu suntem îngeri, nici făcători de minuni pedagogice. Suntem, ca şi ceilalţi lucrători, nişte oameni, unii mai buni în meserie, alţii mai puţin buni. Dar nu e drept să fim condamnaţi în bloc şi "la urgenţă" : dacă unii acceptă "atenţii", nu înseamnă că toţi suntem ciubucari, dacă unii obţin venituri suplimentare din "meditaţii", nu înseamnă că toţi suntem nişte "aranjaţi" din punct de vedere material, dacă unii sunt bolnavi psihic, agresivi, nu înseamnă că toţi suntem aşa.
Dixi et salvavi animam meam.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
