Cugetări din "Pavilionul canceroșilor", al lui Soljeniţîn

Rutină şi inedit în relaţia bărbat - femeie

„Aşa cum o bicicletă, o roată, dacă sunt cumva pornite, rămân stabile doar în mișcare, iar odată cu încetarea ei cad, aşa şi jocul dintre o femeie şi un bărbat, odată început, nu poate exista decât în măsura în care evoluează. Dacă pe ziua de azi nimic nu s-a schimbat faţă de ziua de ieri, jocul dispare.”

Fericire

„Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.”

„Bineînţeles că fericirea nu este undeva, ci cu cineva (…).” (subl. mea, VS)

Înţelept

„Cu-adevărat înţelept e doar acela care se mulţumeşte cu puţin.”

Lagăre şi deportare

„Omul moare din cauza unei tumori – cum să trăiască atunci o ţară năpădită de lagăre şi deportare?”

Speranţa într-o minune salvatoare

„Oricât am râde de miracole câtă vreme suntem puternici, sănătoşi şi fericiţi, dar când viaţa ia o asemenea întorsătură, când firul se subțiază într-atât încât numai o minune ne mai poate salva, vom crede în această unică, excepțională minune!”

Amintire şi vanitate

Stanciu Gabriela:

Vă multumesc pentru accept. Domnule profesor, am fost eleva dumneavoastră, mi-ați predat economie şi filozofie. Economia nu s-a lipit de mine,

Valeriu Stănescu:

Ok

Stanciu Gabriela:

De filozofie m-ați îndrăgostit şi vreau să vă mulțumesc.

Valeriu Stănescu:

Cu plăcere. Ce mai faci? Cu ce te ocupi?

Stanciu Gabriela:

Mă ocup de copii care se află în familii substitutive, lucrez la protecția copilului.

Valeriu Stănescu:

O profesie generoasă.

Stanciu Gabriela:

Da. am început prin a lucra ca asistent social, iar acum mă formez ca psihoterapeut. Financiar nu e chiar generoasă, ca n-am fost bună la economie, dar îmi place.

Valeriu Stănescu:

Pe Costache Măndica (Steluța) o cunoști?

Stanciu Gabriela:

Da, am fost în clasă cu ea, ea e cea cu bluza roșie, eu cea cu o bretea. Lucrăm împreună.

Valeriu Stănescu:

Ce surpriză plăcută mi-ai făcut cu poza asta! Dă-mi amănunte! Mai ai poze şi cu mine?

Stanciu Gabriela:

Este o fotografie făcută la banchet, singura pe care o am cu dumneavoastră.

Valeriu Stănescu:

Ați fost colege la Liceul Teoretic?

Stanciu Gabriela:

Da, da. În clasă cu Steluța Costache, cu Laurențiu Barangă. Nedelcu mă chema.

Valeriu Stănescu:

Vreau şi eu copie după DVD. O fac în prezenţa ta, mă pricep, nu stric. Barangă a devenit prof. de filozofie. (...)

Stanciu Gabriela:

Da, ştiu că din liceu era preocupat de filozofie în mod special. Ne-am mai întâlnit cam de doua ori in ultimii 20 de ani (Laurențiu şi eu).

Valeriu Stănescu:

Ai filmarea de la banchet pe DVD?

Stanciu Gabriela:

Nu am, nici nu ştiu daca s-a făcut,  că eu la banchet m-am îndrăgostit de un băiat de la alta clasa şi am stat mai mult pe-afară. O să mă interesez pe la foștii colegi, dar nu cred că a filmat cineva. V-am văzut ieri în zona pieței şi am avut un impuls puternic să vin după dumneavoastră, dar n-am îndrăznit. M-a marcat frumos o întâmplare din liceu, cu dumneavoastră.

Valeriu Stănescu:

Trimite-mi, te rog, poza în formatul original pe adresa: [email] şi informații (clasa, perioada studiilor, cum se numeau fetele din poză). Sunt amator de suveniruri. Dacă mai ai amintiri, dă-mi şi mie, te rog.

Stanciu Gabriela:

O sa fac asta.

Valeriu Stănescu:

Mulțumesc.

Stanciu Gabriela:

Dacă vreți, vă dăruiesc şi fotografia mea originală, îmi pot face eu o copie.

Valeriu Stănescu:

Nu. Doar o scanez profesional şi, ca mulţumire, o multiplic (cadou). Sunt profesionist.

Stanciu Gabriela:

Ok. Ce frumos!

Valeriu Stănescu:

Ce întâmplare vreai să mi-o amintești? E de bine sau de rău? Că nu sunt perfect, am făcut şi eu multe greșeli.

Stanciu Gabriela:

Cu mine n-ați făcut. Mi-ați dat un 10 pe care nu-l așteptam, nici pe departe, şi m-ați făcut sa mă simt extraordinară.

Valeriu Stănescu:

Nu-l așteptai, dar dacă ţi l-am dat, sigur l-ai meritat. Nu m-am jucat cu notele.

Stanciu Gabriela:

La o lucrare despre "mitul izgonirii omului din Eden".

Valeriu Stănescu:

Înseamnă că ai observat că oamenii primordiali nu aveau liberul arbitru. Nu deosebeau între bine şi rău.

Stanciu Gabriela:

Lipsisem când ați predat lecția, nu știam că o să avem lucrare.

Stanciu Gabriela:

Şi am scris ce m-a tăiat capul. Da, am scris despre liberul arbitru, despre inițiativa femeii, cred că am fost chiar uşor feministă. Planul meu era să scriu doar ca să nu mă vedeți că nu scriu şi până se strâng lucrările să fac cumva să n-o dau.

Valeriu Stănescu:

Ha, ha! Căsătorită? Copii?

Stanciu Gabriela:

Stați să vă spun tot!

Valeriu Stănescu:

Bine!

Stanciu Gabriela:

Aşa mă luase valul la lucrarea aia, că n-am mai văzut ce se întâmpla în jurul meu. Când mă uit, dumneavoastră erați lângă mine, cu toate lucrările strânse teanc, așteptați în liniște să termin şi toți se uitau. Atunci mi-am dat seama că n-am încotro. Şi mi-am propus să chiulesc, iar la următoarea oră, când urma să le aduceți corectate, n-ați adus lucrările. În următoarea oră am chiulit degeaba.

Valeriu Stănescu:

Amuzant!

Stanciu Gabriela:

Dar într-o pauză m-ați văzut pe holul liceului, m-ați oprit, m-ați întrebat dacă eu sunt "Nedelcu", am confirmat şi mi-ați strâns mâna si m-ați felicitat. Am crezut că mă confundați.

Valeriu Stănescu:

O, ce frumos!

Stanciu Gabriela:

A fost o surpriză foarte mare că ați apreciat ce am scris eu acolo, nu-mi venea sa cred! În următoarea oră ați adus lucrările şi m-am ales cu singurul 10 din clasa.

Valeriu Stănescu:

Bravo!

Stanciu Gabriela:

A fost o încurajare extraordinară. Şi ca urmare mi-ați rămas în suflet şi îmi sunteți foarte drag.

Valeriu Stănescu:

Mă bucur, Gabriela, că ai o amintire plăcută cu mine. Mi-a făcut multă plăcere să citesc ce ai scris.

Stanciu Gabriela:

Şi eu mă bucur mult c-am putut sa va spun asta.

Valeriu Stănescu:

Ținem legătura!

Stanciu Gabriela:

Cu drag.

Valeriu Stănescu:

Să-mi spui când ne putem întâlni ca să-mi împrumuți poza. Poate mai găsești. Le restitui, pe cuvânt de onoare. Poate există şi DVD cu filmarea. Doar copiez, în prezenţa proprietarului.

Stanciu Gabriela:

În cursul săptămânii viitoare. Vorbim şi vedem. Poate ieșim la o cafea, dacă doriți. Fac cinste.

Valeriu Stănescu:

Eşti simpatică! Bine.

Stanciu Gabriela:

Multumesc!

Valeriu Stănescu:

Dai tu un semn.

Stanciu Gabriela:

Ok. Mă bucur că am vorbit. Vă doresc o zi frumoasa!

Valeriu Stănescu:

Îmi dai voie să postez ceea ce mi-ai scris? E o dovadă de vanitate din partea mea, dar... "sunt om şi nimic din ce este omenesc nu mi-e străin", inclusiv vanitatea, fudulia, orgoliul.

Stanciu Gabriela:

Da, cu mare drag!

Valeriu Stănescu:

Numai dacă vrei. Dacă vrei să omit ceva, spune-mi şi omit.

Stanciu Gabriela:

E în regulă.

Valeriu Stănescu:

Mulțumesc! Pun și poza.

Stanciu Gabriela:

Şi eu vă mulțumesc.

Valeriu Stănescu:

La revedere!

Stanciu Gabriela:

la revedere!

Relaţia mea cu Divinitatea

LINK

Radu Beligan - Bucuriile mărunte ale vieţii

Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu are parte de marile recompense: Premiul Nobel, Premiul Oscar, medalia olimpică de aur şi aşa mai departe.

Dar micile plăceri ale vieţii sunt la îndemâna tuturor: o bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, prinderea unui crap de două kilograme, o Lună plină, un loc liber ca să-ţi parchezi maşina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de Soare magnific. 

Nu vă încăpăţânaţi să cuceriţi marile premii, mulţumiţi-vă cu bucuriile mărunte, ele există pentru fiecare din noi, din plin.

SLIDESHOW

Cancerul ca situaţie limită

Link

Despre un anume fel de fericire

          Sunt în Bucureşti, la fiică-mea Valentina. Robin, nepotul cel mic, m-a adus aici, într-un părculeţ. El se plimbă cu bicicleta, eu mă simt conectat prin toate simţurile la Mama Natură. În jurul meu freamătă Viaţa. Sunt un apolinic. Razele Soarelui mă alintă, adierea mă răcoreşte, când razele mă sărută prea fierbinte.
          Simt o stare de bine. Dar demonul teoretizării mă ispiteşte şi acum. Mă întreb dacă această plăcere organică este fericire. Starea de bine se manifestă, evident, şi în vegetaţia care "râde" la Soare, şi în insectele care zboară, şi în copiii care se joacă. Poetul ar spune că şi copiii, şi plantele, şi insectele sunt fericiţi. Oare? Şi eu, şi păpădia din faţa mea suntem fericiţi? Poate că, dacă aş fi într-o somnolenţă, starea mea de bine s-ar asemăna cu starea de bine a păpădiei. Dar eu simt că plăcerea organică nu mi-e de ajuns. Am nevoia de a exprima în cuvinte ceea ce trăiesc, nevoia de a răspunde la întrebarea "Este, aceasta, fericire?" Cred că fericirea este o trăire exclusivă a omului, căci ea implică şi o dimensiune culturală (conceptualizare, valorizare). De la starea însoţită de simplul gând "Sunt fericit!", până la introspecţiile generatoare de tratate filozofice despre fericire, toate fericirile implică aspectul conştientizării, al conceptualizării, al valorizării.
          Nu ştiu alţii cum sunt (cum ar spune Humuleşteanul), dar eu cred că fericirea nu este deplină fără a fi comunicată. Fireşte, sunt momente în care avem nevoia de a fi siguri, dar starea de bine, pe care o conştientizăm deja în acele momente, simţim nevoia să o comunicăm altor fiinţe umane, prin diferite limbaje: prin tandreţe, printr-o poezie, printr-o piesă muzicală, printr-un tablou de natură, printr-un eseu etc. Nu-mi pot imagina că omul care ştie că este ultimul de pe planetă ar putea fi pe deplin fericit. Cel mult, o posibilă stare de bine a lui ar putea fi trăită ca fericire numai dacă el ar avea speranţa că mesajul său, prin care exprimă trăirea sa, ar putea ajunge la o altă fiinţă capabilă de a-l recepţiona.
          Cineva spunea, pe bună dreptate, cam aşa: Singur, omul este ceva nedesăvârşit; îi trebuie un al doilea ca să fie fericit.

În viaţă, trebuie să acordăm prioritate lucrurilor celor mai importante

(după Frederic Fanget, Sensul vieții, Editura Trei, 2008, pp. 14-15)

A fost odată un profesor de psihologie bătrân și înțelept, având experiența unei vieți îndelungate pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu. Într-o zi, la unul dintre cursurile sale, a așezat pe biroul său un vas mare din sticlă şi un săculeț cu pietre de râu, după care s-a adresat elevilor săi cu următoarele cuvinte: „Vom realiza azi un experiment”. După care a început să pună piatră după piatră în vas. După ce l-a umplut, a ridicat privirea spre auditoriu şi a pus următoarea întrebare: „Este plin vasul?” Toată lumea a răspuns afirmativ. După câteva secunde a continuat: „Aşa o fi?” După aceea, a luat de sub birou un recipient cu pietriș pe care l-a turnat minuțios peste pietrele din vas amestecând totul, astfel încât pietrișul s-a răspândit printre pietre. Apoi profesorul a adresat o altă întrebare auditorului său: „Este plin vasul?” A primit același răspuns afirmativ. „Bine”, a continuat bătrânul profesor. De astă dată a luat de sub biroul său o găletușă cu nisip pe care a vărsat-o în vas. Nisipul a umplut spațiile libere care mai rămăseseră printre pietriș şi pietre. A întrebat apoi din nou. „Acum este plin vasul?” Un nou răspuns afirmativ, de data aceasta mai timid. „Sunteți absolut siguri de acest lucru?”, a întrebat profesorul. După care a luat un urcior cu apă umplând ochi vasul.

                Ridicând din nou privirea către auditoriul său, profesorul a spus următoarele: „Iată ce am vrut să demonstrez cu acest experiment: dacă nu punem mai întâi pietrele în vas, nu va încăpea niciunul dintre celelalte elemente". S-a făcut liniște în toată sala. Apoi el a continuat: „Imaginați-vă că acest vas reprezintă viața voastră. Din ce pietre este alcătuită viața voastră?” Răspunsurile au fost variate: „Familia”, „Împlinirea propriilor vise”, „Prietenii”, „Iubiții/iubitele”, „Să faci ce-ți place”, „Apărarea unei cauze” etc. „Rețineți, a continuat bătrânul profesor, dacă nu puneți mai întâi pietrele, acordând în schimb prioritate pietrișului şi nisipului, riscați să vă distrugeți viața. De aceea, puneți-vă mereu întrebarea: Care sunt pietrele de temelie din viața mea? După ce ați răspuns la această întrebare, începeți cu ele.” Şi cu un gest al mâinii, bătrânul profesor i-a salutat pe elevi şi a părăsit sala.