Monstrul din cabinetul de oncologie

Link

Martor neputincios la propria mea dezintegrare

Link

Petre Ţuţea în proximitatea morţii: pendularea între certitudini şi îndoieli

Link

Proiect

Link

Conflict şi criză a valorilor

În 1997 am publicat articolul "Criza valorilor" (în revista „Tribuna învăţământului” nr. 365, p.5), articol în care evidenţiam aspecte ale crizei valorilor determinate de transformarea societăţii româneşti, începută în dec. 1989.

Articolul poate fi citit aici .

În opinia mea (care nu se bazează pe o cercetare ştiinţifică), chiar şi actualul conflict, care la prima vedere pare a fi între Guvernul Grindeanu şi protestatarii care vor înlăturarea acestui guvern, are la bază tot o criză a valorilor. Ceea ce deosebeşte şi opune cele două tabere nu sunt diferenţele de niveluri de cultură (există atât analfabeţi, cît şi elite intelectuale în ambele tabere), nu vârstele medii (deşi, într-o măsură, conflictul se manifestă şi ca un conflict între generaţii), ci conflictul valorilor. Simplificând, opinez că în principal este un conflict între valorile conexate cu naţionalismul şi valorile conexate cu globalismul promovat de marele capital mondial.

O tabără s-a constituit, în principal, din cei care au votat pentru PSD şi ALDE în cadrul ultimelor alegeri parlamentare. Aceşti oameni au fost atraşi de programul de guvernare care promovează un naţionalism-moderat, prin măsuri care vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor şi susţinerea capitalului autohton, vitregit, până acum, în comparaţie cu marele capital trans-naţional. Membrii acestei tabere sunt, de regulă, oameni mai în vârstă, care au contribuit prin munca lor la construirea României moderne (1945-1989). Sunt oameni pentru care "patria", "economia naţională (fabrici, uzine etc.)", "identitatea de român", "suveranitatea şi independenţa", "tradiţia", "etosul popular", "stabilitatea şi liniştea" constituie, încă, repere valorice. Prin opţiunile şi comportamentul lor, ei manifestă şi un fel de conservatorism. În această tabără se includ, în afară de activişti ai partidelor respective, pensionari, salariaţi, sindicalişti şi unii întreprinzători autohtoni.

Tabăra cealaltă, a protestatarilor care contestă guvernul Grindeanu, este alcătuită, de regulă, din "oamenii noi", mai tineri, instruiţi şi educaţi prin Şcoala şi mass-media de după 1989, oameni care nu sunt interesaţi de valorile naţionalismului,  valori pe care le consideră "comuniste", "ceauşiste". Ubi bene, ibi patria. Valorile lor fundamentale sunt altele: un job bun, salariu ca în Occident, autoturism, circulaţie liberă etc. Orizontul lor este european şi global. Cultura şi limbajul lor, morala şi comportamentul sunt corcite, cosmopolite. Sunt oameni cu un individualism pragmatic, ei reproşează ţării de baştină că nu le oferă condiţii pentru a munci şi trăi cum ar vrea sufletele lor, problema "Ce oferi tu ţării tale?" pentru ei nu există.  Reflexivitatea şi dimensiunea critică a conştiinţei  nu sunt dezvoltate ("omul unidimensional" despre care scria Marcuse). Ei devorează informaţii, dar nu caută sensuri. În schimb, inventivitatea şi adaptabilitatea sunt însuşiri pregnante, care îi transformă în "roboţi joviali", performanţi în a umfla cu profit conturile patronilor. Această tabără este susţinută de marile firme care au acaparat economia României şi care-şi văd ameninţate interesele prin prevederile programului guvernului Grindeanu. Există informaţii că aceşti protestatari sunt susţinuţi prin reducerea programului zilnic de lucru, prin alimente, articole de îmbrăcăminte şi chiar cazare. Steven Van Groningen, bossul băncii Raiffeisen, a fost văzut printre cei care protestează împotriva guvernului. Caracterul ordonat al protestelor a sute de mii de oameni, comparabil cu al trupelor militare, resping caracterul spontan al protestelor şi permit ipoteza unui centru de comandă, eventual din partea unor instituții ale statului, controlate de marele capital mondial.

Bineînţeles, analiza mea a încercat să surprindă câteva aspecte esenţiale. În realitate, fenomenele sunt mai complexe. De exemplu, în fiecare tabără sunt şi "rătăciţi" sau oameni care participă prin solidaritate de familie, ori de breaslă, nu neapărat prin concepţii clare.

O încercare de concluzionare în termenii raporturilor vechi-nou, regres-progres ar fi abuzivă. Aici vorbim de valori, de oameni. În domeniul tehnic, de exemplu, putem opta cu uşurinţă pentru o maşină mai performantă, trimiţând-o la topit pe cea veche. Când e vorba de oameni, nu avem voie să trecem cu şenilele noului peste valori care constituie piloni ai existenţei lor.

A trăi viaţa

          A trăi viaţa nu înseamnă, pur şi simplu, a vieţui. Omul nu este doar o vieţuitoare, el nu se confundă cu fiinţa lui biologică, ci îşi trăieşte viaţa numai situându-se în universul valorilor.
          Putem defini omul ca fiind animalul care-şi pune probleme. Mai devreme ori mai târziu, mai rar ori mai des, spontan sau metodic, fiecare fiinţă care merită numele de om se întreabă: "Cum este bine să-mi trăiesc viaţa?"
          Nu ne naştem cu ştiinţa unei bune trăiri a vieţii. Expresii precum "Şcoala vieţii", "Arta de a trăi" sugerează că învăţăm să trăim. "Viaţa este o muncă, un meşteşug pe care trebuie să te osteneşti să-l înveţi", scria Balzac. Învăţăm să trăim prin educaţie, prin asimilarea de valori din societatea în care trăim, învăţăm din propria experienţă, dar şi din experienţa altora. Dar şcoala vieţii nu precede trăirea vieţii, învăţăm să ne trăim vieţile trăind. "Nu e carte să înveţi/Ca viaţa s-aibă preţ/Ci trăieşte, chinuieşte/Şi de toate pătimeşte/Ş-ai s-auzi cum iarba creşte" (Mihai Eminescu, "În zadar în colbul şcolii"). Sau cum spune un proverb persan: "Viaţa-i cel mai bun dascăl".
          S-a spus, în mod justificat, că diferenţa specifică a omului în raport cu animalele este că omul, înainte de a înfăptui ceva, îşi elaborează un scop, un proiect. Pentru om, trăirea propriei lui vieţi este cea mai amplă lucrare. Într-o exprimare metaforică, viaţa trăită conform unui proiect este o corabie condusă de timonier, alternativa fiind corabia în derivă.
          Drumul vieţii nu este un marş triumfal, ci un traseu pândit de capcane şi marcat de erori. Analizele pe care le facem ne impun să ne modificăm proiectul vieţii, ne determină să re-proiectăm. Cu cât bilanţul propriei vieţi este mai întârziat, cu atât mai intensă va fi suferinţa generată de conştientizarea erorilor: "Ucigător de dureroasă este situaţia în care se găseşte omul când, după ce a străbătut ca un zănatec drumul vieţii, îşi dă seama, privind pentru prima dată în urmă, că a săvârşit neghiobii de neşters" (Balzac). Personajul principal din filmul "Magnatul" (interpretat de Dorel Vişan), bolnav de cancer, îşi spune: "Nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc".
          Dincolo de deosebirile dintre modurile în care ne trăim vieţile, există un aspect important comun: nevoia fiecăruia dintre noi de mulţumire sufletească obţinută din conştientizarea sensului (rostului) pe care l-a conferit propriei lui vieţi, prin felul în care a trăit-o. "A trăi în plenitudine, în aşa fel încât să ai conştiinţa că viaţa merită să fie trăită, înseamnă arta de a-ţi păstra echilibrul interior" (Ion Biberi, Arta de a trăi).

Poporul a schimbat istoria în decembrie 1989?

A devenit un obicei ca în fiecare an, în această perioadă, să ne punem din nou întrebări cu privire la evenimentele din decembrie 1989.

În decembrie 2013 am participat, în „blogul” meu, la o discuţie (începută în forumul Ion Nanu - www.ionnanu.ro/forum/ ). Discuţia îmi apare ca fiind interesantă şi acum.


         Pun link spre pagina cu această discuţie, pe tema „Poporul a schimbat istoria în decembrie 1989?”.

valeriu-stanescu.blogspot.ro/2013/12/poporul-schimbat-istoria-in-decembrie.html

Adaug un text din cartea lui Alex Mihai Stoenescu, Interviuri după revoluţie. Mărturii senzaţionale despre evenimentele din decembrie 1989, Bucureşti, editura Orizonturi, 2016, pp.96-97, text în care Marius Mioc, unul dintre cei care s-au revoltat în decembrie 1989, la Timişoara, îi răspunde lui Alex Mihai Stoenescu la întrebarea „revoluţia a fost anticomunistă sau doar anticeauşistă”? 

Marius Mioc – Revoluţia a fost anticomunistă sau doar anticeauşistă?

„La întrebarea dv. dacă consider revoluţia drept anticomunistă sau doar anticeauşistă (subl.mea – VS), eu răspund că, tocmai fiindcă a fost o revoluţie spontană [sic!], oamenii n-au avut o idee limpede despre ce trebuie pus în locul lui Ceauşescu. Ar fi o greşeală să se creadă că revoluţionarii se gândeau la privatizare după metoda MEBO, la restituirea caselor naţionalizate sau la  integrare în NATO. Obiectul principal al nemulţumirii mulţimii era Ceauşescu. Eu n-am auzit să se strige „jos comunismul!” în 16 decembrie 1989, în zona unde am participat la revoluţie. Pe 16 decembrie am auzit strigându-se „Jos Ceauşescu”, „Libertate”, „Vrem alegeri libere”. Mi-am notat impresiile din revoluţie imediat după evenimente, de aceea sunt sigur că ele reflectă corect realitatea. Bineînţeles, nu am fost în toate locurile.

  Există declaraţii cum că s-a strigat „jos comunismul!”, există şi declaraţii precum că s-a strigat „Gorbaciov!”. Eu nu aş absolutiza importanţa unei lozinci strigată într-un moment sau altul. În 1990, la mitingurile anti FSN erau unii care strigau „Regele Mihai!”, dar asta nu înseamnă că toţi participanţii la miting erau monarhişti. Însă, când dintr-o mulţime de câteva mii de oameni 20% strigă o anumită lozincă, se poate crea impresia că toţi participanţii acceptă acea lozincă. Pentru reconstituirea lozincilor strigate de mulţime este bine să se ia în seamă declaraţiile date imediat după revoluţie. O declaraţie dată în 2004 nu are aceeaşi relevanţă, căci nu poţi să ştii dacă martorul, de bună credinţă fiind, nu combină ceea ce a văzut cu ceea ce a auzit de la radio, TV prieteni despre revoluţie.

     Socotind şi după faptul că o parte din mulţimea din Piaţa Operei era dispusă să-l accepte pe Radu Bălan, fostul prim-secretar Timiş al PCR, cât şi după programul politic al FDR (manifestul „A căzut tirania!”) care nu era chiar aşa de anticomunist cum le place  azi unora din liderii FDRişti să afirme (se cerea un dialog cu guvernul – comunist – al României), eu aş zice că revoluţia a avut un caracter mai ales anticeauşist (subl.mea – VS). Asta nu exclude faptul că printre revoluţionari au existat persoane cu convingeri anticomuniste, că s-ar fi strigat în anumite momente şi locuri „Jos comunismul!” (cred eu, mai ales spre sfârşitul revoluţiei). Dar cu un strigăt „Jos comunismul!” nu poţi spune că revoluţia a avut un caracter exclusiv anticomunist, aşa cum nici lozinca „îl vrem pe Bălan!” nu îndreptăţeşte la concluzia că fostul prim-secretar PCR de Timiş Radu Bălan este întruchiparea idealurilor revoluţiei”.