Perpetua eliberare de idoli
Mesajul 44604
(2006-05-27 18:35)
Am descoperit
recent site-ul domnului Pruteanu. Nu vreau să spun fraze linguşitoare, dar,
într-adevăr, nu ştiu un alt site în care să se dezbată probleme de asemenea importanţă
şi la o asemenea altitudine intelectuală. De aceea, cu bunul-simţ pe care mi
l-a lăsat mama moştenire, vă rog pe dv., în frunte cu amfitrionul, să mă
acceptaţi ca interlocutor. Speranţa mea este că, prin dialogul cu dv., mă voi
îmbogăţi spiritual.
Subiectul pe
care vi-l propun îl consider demn de atenţie. El are implicaţii nu doar
teoretice, ci şi practice, nu doar pentru individ, ci şi pentru întregi
comunităţi (popoare, naţiuni etc.).
M-am gîndit la
îndemnul exprimat de dl. Pruteanu în mod interogativ : “Vreţi şi trebuie să creaţi un subiect NOU ? Ideea dv. nu se încadrează
într-unul deja existent ? Sunteţi sigur ?“. Dacă ar trebui să aleg, ca loc
de dezbatere a subiectului meu, l-aş alege pe cel numit “Capitalism şi
socialism“. Am, însă, motive să susţin că subiectul meu are aspecte prin care
depăşeşte cadrul “capitalism şi socialism“. Oricum, respect regulile casei,
implicit dreptul amfitrionului de a decide cu privire la amplasamentul cel mai
potrivit pentru tema pe care v-o propun.
Cu îngăduinţa
dv., trec la prezentarea subiectului şi a unor întrebări, referitoare la el,
care mă preocupă.
Gînditorul
englez Francis Bacon numea principalele erori, prejudecăţi, dogme din
conştiinţa oamenilor “idoli“ (lat. idola,
gr. eidola = năluci, închipuiri).
Există epoci
fără idoli ? Blaga reflecta: “Omul astăzi
îşi arde idolii, - pentru ca mîine să se închine cenuşei lor, dacă nu va găsi
alţii, cu care să înlocuiască pe cei vechi“. Altcineva scria că prejudecata
cea mai mare este aceea că nu ai prejudecăţi. Într-adevăr, condiţia umană este
marcată, inexorabil, de prezenţa idolilor şi de efortul sisific de eliberare
din stăpînirea lor. E şi ceva tragic şi ceva măreţ în asta.
Printr-o
cercetare mai atentă, se observă că, deja, epoca inaugurată în decembrie 1989 a montat pe socluri noi
idoli:
- conceperea revoluţiei ca
discontinuitate absolută, ca o facere a lumii ex nihilo;
- substituirea procesului lucid
al comunismului printr-o furie oarbă anticomunistă;
- himera soluţiilor gen panaceu
şi repulsia faţă de originalitate;
- cultivarea sentimentului de
inferioritate (uneori chiar de vinovăţie – de ce ?) faţă de Occident, ca şi cum
am fi barbari la poarta Europei civilizate;
- imaginea unui capitalism
occidental filantropic (un fel de Moş Crăciun), escamotîndu-se scopul principal
şi “secretul“ prosperităţii sale, obţinerea profitului;
- iluzia “sfîrşitului istoriei“,
a identificării unui anumit stadiu al societăţii occidentale cu terminus-ul
istoriei;
- imaginarea viitoarei Europe
unite ca un fel de rai pe pămînt, lipsit de contradicţii şi inechităţi etc.
O explicare
complexă a idolilor ar necesita o
abordare interdisciplinară care depăşeşte puterile mele. Încerc, doar,
evidenţierea cîtorva aspecte :
1) idolii presupun o eludare a
realităţii, o mistificare (vezi, de pildă, sloganul “nu s-a schimbat nimic”);
2) apariţia lor este favorizată
de anumite condiţii :
- informaţia
unilaterală, superficială (cum este aceea despre realităţile Occidentului,
datorată quasi-izolării în care am trăit, ori cea furnizată, exclusiv, de
canale subordonate unei anumite orientări politice);
- atrofierea
spiritului critic, a capacităţii de a discerne, din cauza nonexersării (în
vechiul regim politic erau permise doar variaţiuni pe o temă dată de sus);
- carenţe ale
logicităţii gîndirii;
- folosirea
unor noţiuni vagi, insuficient definite (de exemplu: democraţie, libertate,
reformă, tranziţie, economie de piaţă);
- predominanţa
afectivităţii asupra raţionalităţii;
3) cînd producţia idolilor este
deliberată, urmărind influenţarea opiniei publice în sensul unor interese
obscure, ea se constituie în manipulare,
un flagel mai periculos, prin perfidia lui, decît războiul făţiş.
Combaterea
idolilor, a acestui cîntec de sirene, este necesară, altfel, la un moment dat,
ei ne domină tiranic. Există o acumulare a răului, fiecare compromis cu el,
fiecare pasivitate a noastră îl favorizează. “Somnul raţiunii produce monştri ”, avertiza Goya.
În consecinţă,
vă întreb: ce idoli recunoaşteţi în vremea noastră şi ce mijloace de combatere
a lor propuneţi ?
(Patru mesaje
grupate. GP, 27.5.06)
Valerius (mesajul 45367, din 2006-06-02, ora
17:49)
Am propus un subiect pentru
dezbatere, Perpetua eliberare de „idoli“.
Amfitrionul l-a plasat, în variante diferite, în două locuri : în Filosofie (varianta integrală, [mesajul]
nr. 44604) şi în Capitalism şi comunism
(un fragment, [mesajul] nr. 44591).
Prima reacţie pe care am
constatat-o a fost, spre tristeţea mea, o salvă de invective. Pentru a recepta
corect ceea ce voi scrie, aici, în continuare, recomand lectura postului (?)[1]
[PS: postării] nr. 44604, de la Filosofie.
În prezentarea subiectului meu
îmi exprimam opinia că apariţia “idolilor“ se explică şi prin “carenţe ale
logicităţii gândirii“. Cred că sunt dator să exemplific. Am citit şi în acest
forum enunţul “comunismul este utopic“. Nu fac nominalizări pentru că unii
reacţionează instinctiv-afectiv. Voi face trimitere la o emisiune din ciclul
“Serata muzicală“, realizată de regretatul Iosif Sava, intelectual
dublu-distilat. Este vorba de emisiunea în care invitatul era Adrian Păunescu.
În acea emisiune, Iosif Sava a
formulat două idei pe care le exprim aici astfel:
1) Societatea comunistă este utopică.
2) Societatea românească din ultimii 45 de ani
a fost o societate comunistă.
Am fost curios să pun aceste
judecăţi ca premise ale unui silogism şi să extrag concluzia nerostită.
Urmăriţi acest proces în continuare.
Propoziţiile silogismului sunt :
Premisa
majoră: Societatea comunistă este
utopică.
Premisa
minoră:
Societatea românească din ultimii 45 ani a
fost o societate comunistă.
Concluzia
: Societatea românească din ultimii 45
ani a fost o societate utopică.
Termenii silogismului sunt :
Majorul (P)
: Societate utopică
Minorul (S)
: Societatea românească din ultimii 45 de
ani
Mediul (M)
: Societatea comunistă
Schema de inferenţă a silogismului este :
MaP (Toţi M sunt P)
SaM (Toţi S sunt M)
SaP (Toţi S sunt P)
Se observă că este un mod
silogistic de figura 1, modul Barbara
(aaa-1).
Oricine, cu ajutorul logicii
naturale, constată falsitatea concluziei “Societatea românească din ultimii 45
de ani a fost o societate utopică“ : este falsă pentru că, aşa cum ar spune
Aristotel, “spune că este ceea ce nu este“, adică spune că o societate reală,
de 45 de ani, este utopică .
Conform DEX :
- UTÓPIC, -Ă,
utopici, -ce, adj. Care are caracter de utopie, care constituie o
utopie;
utopist, iluzoriu, himeric.
- UTÓPIC adj.
v. nerealizabil.
Deci : a susţine că o societate
reală este utopică înseamnă a susţine un “idol“, în sensul baconian.
Cum ne ajută logica (despre care
ştim că nu este un instrument al propagandei comuniste !) în această situaţie ?
Cum modul aaa-1 este un mod perfect
de figura întâi, el este valid, adică dacă premisele sunt adevărate, sigur
concluzia este adevărată. Dar concluzia este falsă. De unde provine falsitatea
concluziei ? Ea nu poate proveni dintr-un mod nelogic de gândire, căci modul
este valid. Mai rămâne o singură posibilitate, pe care logica o exprimă astfel:
cel puţin una dintre premise este falsă.
În concluzie: cei care admit,
simultan, cele două premise analizate încalcă principiul logic al noncontradicţiei,
care ne cere ca, despre un obiect (în exemplul nostru “societatea comunistă“)
să nu afirmăm, simultan, două însuşiri incompatibile (în exemplul nostru “a
fost reală, timp de 45 de ani“ şi “este utopică“, adică “irealizabilă). Ei vor
trebui să aleagă, pentru a evita concluzia monstruoasă, absurdă, una din două :
- sau societatea comunistă este o
societate utopică, dar atunci nu a existat şi nu poate exista nicăieri,
- sau societatea comunistă a
existat în România timp de 40 de ani, dar atunci nu este utopică.
Comentarii în spațiul topicului ”Capitalism și comunism”
Georgel
Constantiniu (mesajul 44676, din 2006-05-28, ora 17:23)
De fapt cei şapte “idoli“ pe care
îi postaţi developează implacabil lichelismul
şi reaua credinţă care vă bântuie. Nu un idol, care ar putea să fie
bănuit la prima vedere că v-ar bântui, cel al reîntoacerii la himera comunistă
ca efect al dezamăgirilor aduse de capitalism în variantă românească, ci
intenţia perversă de a suci minţi şi cugete curate, revoltate de mizeriile
înconjurătoare (v. cazul Cionoiu), dirijându-le spre neantul cantonării
României la cheremul jafului şobolanilor roşii de provenienţă autohtonă. Căci,
după felul de redactare a textului, nu cred că sunteţi un simplu inocent, ci
mai degrabă un mare şi pervers mercenar al pixului.
Şi acum să trecem la “idoli“:
1. Este vorba despre “o minciună cât
un secol“, nu despre ce vorbiţi dv. Căderea comunismului, despre asta fiind de
fapt vorba, este sfârşitul previzibil a[2]
unui sistem având spectrul agoniei în însăşi esenţa lui. Evoluţia ulterioară ar
fi trebuit să fie doar aceea a revenirii la normal, proces faţă de care dv. vă opuneţi.
2. În contextul subiectului de
faţă adevărata luciditate înseamnă doar condamnarea comunismului.
3. La noi astăzi nu avem nici
capitalism, nici comunism, ci ceva la mijloc, “cacomunism“ adică. O apă tulbure
în care javrele roşii pescuiesc mai bine. Ceva original, întradevăr [CORECT: într-adevăr]
… Asta vreţi să perpetuaţi?
4. Orice boală are şansa de a fi
vindecată numai dacă este luată din pripă, diagnosticul este corect, iar
pacientul cooperează la tratament. Altminteri, se cronicizează...
5. Istoria postbelică a Germaniei
şi Japoniei vă spune ceva? Imaginaţi-vă numai ce s-ar fi ales de Japonia dacă
era ocupată de ruşi, că de Germania nu e nevoie (a existat RDG-ul
Trabanturilor). Aşa de tare ce-au fost exploatate aceste două ţări învinse,
pentru “profit“, încât au depăşit SUA în prosperitate şi civilizaţie.
6. Aici vă repetaţi. Deh, unul la
Primărie, altul la Prefectură… (A se vedea “idolul“ nr. 3)
7. Unită sau neunită, în istorie
românii au avut parte de progres şi civilizaţie numai când vântul a bătut
dinspre Europa (romani, francezi, hohenzolerni). Dimpotrivă, istoria românilor
a avut parte numai de jafuri şi nenoriciri când vântul a bătut dinspre Asia
(huni, tătari, turci, ruşi, sovietici).
George
Pruteanu (comentariu în
mesajul 44676)
Găsesc că folosiţi un ton neadecvat
("pervers", "mercenar" ş.a.), chiar insultător
("lichelismul") faţă de preopinent, în vociferarea dv.
dogmatic-propagandistă, conform căreia capitalismul e bun, comunismul e rău.
Lucrurile nu stau deloc aşa. Milioane de oameni nu şi-au uitat viaţa. Capitalismul
e la fel de păcătos, în relele sale, ca şi comunismul într-ale lui. Dar foarte
multe aspecte ale vieţii erau mai rezonabil şi mai suportabil aşezate în
comunismul românesc decât sunt în capitalismul românesc, care nu e nicidecum
ceva "la mijloc", ci e chiar capitalism şi, cu trecerea timpului, se
va schimba în tot mai rău. Luciditate înseamnă judecarea la rece, sine ira et studio, a părţilor bune şi
rele din cele două sisteme, nu înfierarea cu mânie capitalistă a comunismului,
exact ca proletcultiştii anilor '50, numai că semnul e schimbat şi steluţa de
pe Kremlin s-a înmulţit de vreo 50 de ori. Crimele CIA-ului vi se par cumva mai
drăgălaşe decât cele ale KGB-ului? Cozile la medicamente sunt mai dulci decât
cele la "tacâmuri"? E mai bine să avem şomeri decât să nu avem? E mai
bine să avem drogaţi decât să nu avem? Şi câte altele... GP, 28.5.06
Valerius
(mesajul 44946, din 2006-05-30, ora 17:29)
DOMNULE GEORGEL CONSTANTINIU,
Poate veţi fi de acord, măcar, să
mulţumesc gazdei noastre pentru generozitatea manifestată prin faptul de a ne
tolera în “casa“ D-sale şi pentru strădania de a arbitra în mod obiectiv. Dv.,
ca “fan“ al capitalismului, înţelegeţi importanţa dreptului la proprietate şi a
atributelor acestei proprietăţi. Dacă începem să ne batem în pumni şi să facem
spumă la gură, atunci merităm să fim luaţi de mâneci şi aruncaţi în stradă.
S-a instalat, după 1989, un soi
de “manierism“: pentru a obţine încrederea auditoriului, trebuie să declari că
nu ai fost profitor al vechiului regim, că nu eşti nostalgic etc. Eu am oroare
de tot ceea ce seamănă a behăit în turmă. De aceea, vă mărturisesc, acum, doar
atât: dacă aţi avea puterea să-mi oferiţi, ca un cadou, posibilitatea de a mă
întoarce în regimul abolit în dec. 1989, v-aş refuza, politicos, dar ferm. Când
veţi dori, vă voi comunica şi alte informaţii despre mine, pentru a vă convinge
că sunt un om în carne şi oase, doritor de dialog.
Aţi avut amabilitatea să băgaţi
în seamă reflecţiile mele referitoare la “idolii“ postdecembrişti. Mă simt
obligat, moralmente, să vă răspund.
Replica Dv. musteşte de răutate,
de venin; afectele aproape că strangulează ideile. Am mai văzut astfel de
reacţii pe acest site, dar am constatat şi intervenţii care apără capitalismul
cu mult rafinament intelectual, fapt care m-a atras în discuţie. Poate că ceea
ce vă voi spune în continuare vă va produce satisfacţie: replica Dv. mi-a
provocat o mare suferinţă, o imensă tristeţe. Dar, amintindu-mi că spirite
uriaşe au fost nedreptăţite (Hristos a fost sacrificat de evrei, care au
preferat să-l salveze pe tâlharul Barabas, Socrate a fost condamnat la moarte
de atenienii cărora le fusese învăţător), eu, un Neica-Nimeni (cum ar zice
Eugen Barbu), am sfârşit prin a primi pietrele pe care mi le-aţi aruncat ca
fiind un omagiu (înseamnă că pomul ideilor mele nu este uscat, altfel nu v-aţi
fi obosit aruncând pietre în el). Tristeţea mea a rezultat şi din retrăirea
unei experienţe amare, din decembrie 1989: un repetent la limba română îşi
părăsise activităţile în care el era eficient (huiduieli, aruncarea pietrelor
în geamuri ş.c.l.) şi a început să scrie Istoria, mâzgălind un zid cu “Jos
comunizmul !“ (cu Z ca în oglindă !). Am îndoieli serioase cu privire la
competenţa unor astfel de oameni de a opera eficient în planul conceptelor, dar
sunt, cu adevărat, susţinătorul democraţiei autentice, pe care o definesc,
provizoriu, ca fiind spaţiul social-politic în care au dreptul să se exprime şi
geniul şi oligofrenul. Sunt pentru dialog (chiar şi sub forma războiului
ideilor, singurul război care ar trebui admis), dialog autentic, bazat pe
respect reciproc, conştientizarea complementarităţii. Nu poţi face, însă,
dialog autentic nici cu Omul-Ecou (care pendulează permanent-afirmator, nici cu
Gică-Contra (bolnav de opozită).
Mă opresc puţin, pentru a vedea
dacă textul meu e acceptat de computer, apoi voi reveni cu judecăţi mai
aplecate asupra ideilor Dv.
Valerius
(mesajul 44968, din 2006-05-30, ora 20:24)
Replica Dv. are două părţi : una
în care, în mod făţiş, atacaţi autorul, nu ideile şi alta în care pretindeţi că
oferiţi contraargumente la ideile mele.
1) Despre atacurile la persoana mea :
Georgel Constantiniu :
„De fapt cei şapte “idoli“ pe
care îi postaţi developează implacabil lichelismul şi reaua credinţă care vă
bântuie“.
Valerius :
Dacă ar fi să folosesc aceeaşi
„logică“, aş spune „Cine zice, ăla e !“. Dar mi se pare dezonorat să mă angajez
în astfel de clinciuri. Dv. sunt, de fapt prizonierul propriilor prejudecăţi:
vă credeţi îndreptăţit să condamnaţi oamenii cu uşurinţă, pentru că nu vă plac
ideile lor şi nu le puteţi combate tot prin idei; folosiţi, în schimb,
invective. Ce uşor scăpaţi din vedere faptul că oameni faţă de care, ca fan al
capitalismului, sigur aveţi consideraţie, au fost lichidaţi, din cauza anumitor
idei ale lor, de primitivi care îşi spuneau comunişti şi care operau cu acest
tip de „(pseudo)logică)“ ! Amintiţi-vă că oameni care au împins omenirea în
sensul progresului cunoaşterii au suferit pentru că au îndrăznit să afirme că
Pământul nu este plat, ori că sistemul planetar nu este geocentric. Astfel de
inchizitori ar executa, fără judecată, chiar şi pe mama care, într-un moment de
supărare, spune copilului ei iubit : „Te omor, eu te-am făcut şi eu te omor !“.
Mă tem că Dv. faceţi parte din categoria celor care au numai certitudini.
„Certitudinile sunt închisori“, scria Nietzsche[3]
(calculatorule, învaţă să scrii acest nume !). Mii de ani omenirea a avut
certitudinea că Pământul este plat. Mă tem de astfel de oameni, dar nu mă pot
iluziona că ei nu există. Tot ce pot face este să intru în dialog cu ei, rugându-i
să-mi observe certitudinile care mă ţin prizonier.
Georgel Constantiniu : „Nu un
idol, care ar putea să fie bănuit la prima vedere că v-ar bântui, cel al
reîntoacerii la himera comunistă ca efect al dezamăgirilor aduse de capitalism
în variantă românească, ci intenţia perversă de a suci minţi şi cugete curate,
revoltate de mizeriile înconjurătoare (v. cazul Cionoiu), dirijându-le spre
neantul cantonării României la cheremul jafului şobolanilor roşii de provenienţă
autohtonă. Căci, după felul de redactare a textului, nu cred că sunteţi un
simplu inocent, ci mai degrabă un mare şi pervers mercenar al pixului“.
Valerius : înţeleg că nu v-ar deranja să mă întorc eu „la himera
comunistă“, vă deranjează „intenţia perversă de a suci minţi şi cugete curate,
revoltate de mizeriile înconjurătoare“. Stimate domn, Dv. manifestaţi
simptomele unei boli foarte grave, întâlnită la o specie de „democraţi“, de
autodesemnaţi „elită“, care consideră poporul o turmă de proşti, eufemistic
spus „minţi şi cugete curate“ . Eu nu susţin că nu există şi astfel de proşti,
precum şi sofişti versaţi, capabili să le spele creierii, să-i manipuleze. Dar
marea majoritate nu sunt aşa. Să admitem, totuşi, cazul celor proşti (să nu
uităm că o doză de prostie are fiecare dintre noi), cazul celor uşor
manipulabili. Dacă le vreţi cu adevărat binele, nu-i feriţi de pericolul de a-i
manipula eu, oferindu-le „certitudinile“ Dv., pe nemestecate, ci oferiţi-le
posibilitatea să asiste la războiul argumentelor. Discernământul nu este
înnăscut, ci se formează. Dar nu poţi forma acest discernământ izolând omul de vâltoarea
vieţii. Altfel, ar fi ca şi cum aţi vrea să-l învăţaţi pe un om înotul
ferindu-l de apă !
2) [Pretenţia de a oferi contraargumente la ideile mele]
Georgel Constantiniu : „Şi acum să trecem la “idoli“:
1. Este vorba despre “o minciună
cât un secol“, nu despre ce vorbiţi dv. Căderea comunismului, despre asta fiind
de fapt vorba, este sfârşitul previzibil a unui sistem având spectrul agoniei
în însăşi esenţa lui. Evoluţia ulterioară ar fi trebuit să fie doar aceea a
revenirii la normal, proces faţă de care dv. vă opuneţi“.
Valerius : domnule Constantiniu, chiar mă surprindeţi prin
comprehensiunea Dv. ! Poate că nu ştiţi că aţi descoperit o idee filozofică
genială (este adevărat, după ce Heraclit o enunţate acum câteva mii de ani, iar
Hegel i-a dat forma unei consistente teorii dialectice): „sfârşitul previzibil
a unui sistem având spectrul agoniei în însăşi esenţa lui“. Mă refer la ideea
că în contradicţia internă a oricărui lucru se află germenul dispariţiei acelui
lucru. Dacă sunteţi cu adevărat dialectician, cum promiteţi prin cugetările
Dv., atunci va trebui să admiteţi că „panta rhei“ (totul curge). Aşa au curs şi
s-au scurs : sclavagismul, feudalismul, comunismul; aşa va „curge“ (dacă timpul
n-o îngheţa) şi … capitalismul (după această restauraţie). Bineînţeles, dacă nu
vor lucra atât de eficient cei care au grijă de „minţile şi cugetele curate“ încât
le vor scuti de corvoada de a mai gândi cu propriii creieri, oferindu-le
„certitudini“ de-a gata (situaţie care va echivala cu reîntoarcerea în
peşteri).
Georgel Constantiniu :
„2. În contextul subiectului de
faţă adevărata luciditate înseamnă doar condamnarea comunismului“.
Valerius : da, d-le, condamnaţi înainte de a judeca, apăsaţi pe
trăgaci şi apoi faceţi procesul; sau simulaţi un proces de judecată, cum au mai
fost cazuri în istoria noastră mai veche ori mai recentă. „Trebuie ucişi câteva
milioane de comunişti !“ Cu ghilotina înainte, marş ! Trăiască capitalizmul (cu
Z)!
Georgel Constantiniu :
„5. Istoria postbelică a
Germaniei şi Japoniei vă spune ceva? Imaginaţi-vă numai ce s-ar fi ales de Japonia dacă era ocupată de
ruşi, că de Germania nu e nevoie (a existat RDG-ul Trabanturilor). Aşa de tare
ce-au fost exploatate aceste două ţări învinse, pentru “profit“, încât au
depăşit SUA în prosperitate şi civilizaţie“.
Valerius : stimate domn, am mai cunoscut oameni ca Dv., care se
erijează în cunoscători ai raiului capitalist. Fie că sunt ei înşişi ignoranţi,
fie că spun adevăruri trunchiate sau chiar minciuni gogonate. Noroc cu oameni
ca M. Moore (aţi văzut Farenheit 9/11 ?)[4],
care mai ridică puţin vălul care acoperă raiul capitalist. Să fie clar, nu este
în intenţia mea să susţin inepţia că exemplele pe care le daţi sunt total
lipsite de relevanţă. Dar nu sunt de acord cu alegerea lor după cum vă convine,
trecând sub tăcere că nu oriunde este capitalism este rai. Şi apoi mai este
ceva: în pledoaria pentru capitalism este întotdeauna o minciună, media. Se
adună averea tuturor, a celor care au şi lapte de pasăre cu a celor aflaţi la
limita subzistenţei, şi se împarte la numărul de locuitori (inclusiv cei care
dorm pe sub poduri) şi se conclude: „Ce bine trăim noi !“.
Georgel Constantiniu :
„6. Aici vă repetaţi. Deh, unul
la Primărie, altul la Prefectură… (A se vedea “idolul“ nr. 3)“.
Valerius: în mod abuziv, identificaţi două exemple ale mele. Prezentând
„himera soluţiilor gen panaceu şi repulsia faţă de originalitate“ ca un idol
mi-am exprimat dezacordul faţă de politica de dictat, care ne obligă să
parcurgem un traseu pe care occidentalii l-au parcurs cu mulţi ani în urmă
(vezi capitalismul „împrejmuirilor“ din Anglia), care ne obligă să inhalăm
gazele din eşapamentul lor, în loc să „ardem etape“, s-o luăm pe scurtătură.
Deh, cineva trebuie să ducă lanterna roşie a plutonului ! Prin „iluzia “sfârşitului
istoriei“, a identificării unui anumit stadiu al societăţii occidentale cu
terminus-ul istoriei“ mă refeream la altceva, la o lecţie pe care, surprinzător,
Dv., marele dialectician, n-aţi învăţat-o: este vorba de articolul celebru al
lui Fr. Fukuyama intitulat „Capitalismul – sfârşitul istoriei“. Toţi
privilegiaţii unei epoci doresc cu intensitate ca timpul să se oprească ! Aşa
au gândit stăpânii de sclavi, nobilii feudali, N. Ceauşescu însuşi ! Nu
observaţi cât de consonante sunt aceste enunţuri : „Capitalismul – sfârşitul
istoriei“ , „Comunismul – piscul de aur al omenirii“ ?
În rest, toate cele bune şi
vedeţi să nu vă otrăviţi cu propriul venin !
Georgel Constantiniu :
Domnule profesor, (George
Pruteanu, n.m., V.S.)
Dacă am înţeles eu bine,
personajul Enrique este, mă rog, un fel de “alter ego“ al dv. Joaca respectivă
este cea care m-a făcut să-l bănuiesc pe nou-venitul Valerius că ar fi tot un
fel de Enrique, chestiune care l-a transformat pe domnul în cauză într-un fel
de pseudo-victimă, lansată apoi prompt în reacţii inadecvate situaţiei reale.
Cer scuze d-lui Valerius pentru confuzie, nu şi pentru cele ce i-am adresat,
deoarece, în ceaţa în care se zbate, le merită.
Revenind la Enrique , am remarcat o
interesantă mărturie a dv., formulată prin intermediul acestuia, în cuprinsul
atacului adresat bietului Satală (mesaj 45045), citez: “…E de groază. Doar cu dl Pruteanu n-aţi nimerit-o exact. El, de fapt,
n-a fost comunist deloc. Cam după 1995, când a văzut cum stau lucrurile, a
început să devină necomunist îmbunat. Iar de vreo 3 anişori, e necomunist
îmbunat înrăit... Enrique, 2600.31.50“
În acest caz:
1. Cum rămâne cu afirmaţia din
45380: “Nu m-am "reorientat"
niciodată. Din 1996 până azi susţin aceleaşi lucruri, aceleaşi idei politice.“
?
2. Mai are vreo legătură superba
caracterizare a regimului Iliescu, SOCIALISM CU FAŢĂ CAPITALISTĂ, formulată de
dv. în 1996, cu părerea vehement susţinută în acest forum, precum că în România
a funcţionat un capitalism autentic de la 1989 încoace?
Valerius :
Domnule Georgel
Constantiniu,
Cred că am
ajuns să vă cunosc destul de bine. Sunteţi un om pătimaş, atât de pătimaş încât
latura Dv. afectivă o subordonează tiranic pe aceea raţională . Eu v-am mai
oferit argumente în sprijinul celor ce am declarat mai sus, dar sunt aproape
sigur că nu le-aţi citit cu atenţie şi receptivitate. Vă mai dau nişte exemple
acum.
1) Dv. scrieţi, adresându-vă
domnului profesor Pruteanu : “Dacă am
înţeles eu bine, personajul Enrique este, mă rog, un fel de “alter ego“ al dv.
Joaca respectivă este cea care m-a făcut să-l bănuiesc pe nou-venitul Valerius
că ar fi tot un fel de Enrique“.
Struniţi-vă
pornirile afective şi exersaţi-vă logica pe care o aveţi în dotare: din această
declaraţie a Dv. (o declaraţie aproape identică aţi exprimat-o şi după
comentariul la textul meu nr. 44591, dar n-o mai găsesc, cred că d-l profesor a
mutat-o) se deduce că, în momentul în care aţi declanşat atacurile furibunde
asupra ideilor despre idoli şi, mai
ales, asupra autorului lor, Dv. credeaţi că acel autor era d-l profesor
Pruteanu. În consecinţă, nu mie trebuie să-mi cereţi scuze pentru expresiile
jignitoare de genul “lichelism“, “pervers“, “mercenar“, ci domnului profesor Pruteanu.
2) Dv. mai declaraţi : “Joaca respectivă este cea care m-a făcut
să-l bănuiesc pe nou-venitul Valerius că ar fi tot un fel de Enrique, chestiune
care l-a transformat pe domnul în cauză într-un fel de pseudo-victimă, lansată apoi
prompt în reacţii inadecvate situaţiei reale. Cer scuze d-lui Valerius pentru
confuzie, nu şi pentru cele ce i-am adresat, deoarece, în ceaţa în care se
zbate, le merită“.
D-le, pentru
confuzie nu aţi avea de ce să-mi cereţi scuze, pentru că faptul de a mă
confunda pe mine cu d-l profesor Pruteanu mă onorează. În schimb, pentru
jignirile reale nu cereţi scuze, fapt care nu vă onorează. Este în jocul acesta
al Dv. ceva din comportamentul lui Dandanache: nu ştii dacă este ramolit cu
adevărat (pentru că îi confundă pe Trahanache cu Tipătescu, deoarece o
consideră pe Zoe nevasta lui Tipătescu), sau numai lipsit de scrupule (mă
gândesc la faptul că păstrează scrisoarea compromiţătoare pentru “pac la Războiul “).
3) Despre “ceaţa“ în care credeţi
că mă zbat eu am o altă opinie: fierberea Dv. afectivă face ca lentilele prin
care priviţi să fie puternic aburite, iar Dv. credeţi că în jur este ceaţă.
Ceaţa este, însă, interioară D-voastre. Altfel nu-mi pot explica de ce nu vă
funcţionează logica nici măcar la un nivel elementar.
4) Sunt însetat de dialoguri
autentice, elevate, mai ales cu oameni superiori mie intelectualmente, pentru
că am o curiozitate netrucată, vreau să învăţ. Cu oamenii în care colcăie
afectele nu pot dialoga.
5) De aceea, îmi propun să vă
evit în viitor (Forumul este suficient de mare pentru a ne cuprinde şi pe noi)
şi să aplic, în ceea ce vă priveşte, cele trei principii :
a) d-l Georgel Constantiniu are dreptate;
b) d-l Georgel Constantiniu are întotdeauna dreptate;
c) când d-l Georgel Constantiniu nu are dreptate, se aplică principiile a)
şi b).
6) Toate cele pe care vi le
doriţi.
Georgel Constantiniu
:
Celor interesaţi
să intre în contact cu o mostră a ceţei tip Valerius (spun “tip“ deoarece nu
numai d-sa o răspîndeşte - din nefericire!!) le recomand mesajul 45367. Celor
interesaţi să constate cît de eronate sunt premizele acesteia (filozofice!!!),
în cel mai bun caz NAIVE, în cel mai rău DE REA CREDINŢĂ, le recomand mesajele
41740 şi 42439.
Comentarii în spațiul topicului ”Filosofie”
Moruţ
Adrian-Bogdan (mesajul 45396,
din 2006-06-03, ora 13:24)
"folosirea unor noţiuni
vagi, insuficient definite (de exemplu: democraţie, libertate, reformă,
tranziţie, economie de piaţă)"
Problema nu este că noţiunile ar
fi insuficient definite. Nu mă îndoiesc că în literatura de analiză politică
aceşti termeni sunt trataţi foarte detaliat. Ei pot fi vagi numai pentru omul
de rând, pentru poporean. În "Psihologia maselor", Gustave LeBon
arată că realităţile sociale ale unei populaţii au prea puţină legătură cu
formele exterioare ale politicii lui (tipul de stat, doctrina partidului de la
conducere etc.) şi cu schimbările aparent radicale ("revoluţiile") pe
care acestea din urmă le suferă. Cuvintele ca "democraţie" şi
"reformă" ţin de superficialul politic, sunt mai degrabă simbolice şi
se folosesc în principal în discursuri pentru a dovedi aderenţa vorbitorului la
"dreapta-ideologie" a momentului. Pentru poporean ele n-au niciun
sens tehnic, bine precizat, ci sunt doar mijloace emoţionale de evocare a
categoriei "Binelui".
Problema, mai exact, ar fi modul
de folosire a acestor termeni în exprimările publice (e.g.: frecvenţa lor în
contexte cu care nu neapărat se potrivesc). Pentru termenii pe care i-aţi
enumerat e prea târziu, deja au fost asociaţi definitiv cu reacţiile de care
vorbesc. Niciun discurs politic care urmăreşte reacţii noi şi schimbări de
mentalitate nu poate avea succes dacă îi foloseşte. Dacă ţin neapărat să obţin
alt comportament de la câine decât salivaţia şi datul din coadă în aşteptarea
bolului cu mâncare, trebuie să încetez să sun din clopoţel.
Valerius
(mesajul 45408, din 2006-06-03, ora
16:02)
- Salut !
- În linii mari, sunt în acord cu
ideile Dv. În plus, îmi oferiţi posibilitatea să aduc argumente, pe care nu le
puteam aduce în textul iniţial, căci l-aş fi transformat în “tratat“.
1) Moruţ
Adrian-Bogdan :
“Problema nu este că noţiunile ar
fi insuficient definite. Nu mă îndoiesc că în literatura de analiză politică
aceşti termeni sunt trataţi foarte detaliat. Ei pot fi vagi numai pentru omul
de rând, pentru poporean“.
Valerius :
- La nivel de principiu, sunt
convins că definirea noţiunilor este o exigenţă nu doar a unei logici
academice. Îndemnul voltairian “Dacă vrei să stai de vorbă cu mine,
defineşte-ţi termenii“ ar trebui să ne conducă în orice act de comunicare.
Altfel, vom crea un “Turn Babel“ al conceptelor. Fireşte, ar fi absurd să vrei
să defineşti oricare termen pe care-l foloseşti. Dar termenii foarte importanţi
într-un anumit context, de exemplu cei care au mare însemnătate într-o anumită
practică politică, prin faptul că angajează destinele a milioane de oameni, ar
trebui definiţi.
- Dacă acceptaţi argumentul meu
că idolii apar şi din cauza folosirii
unor noţiuni vagi, insuficient definite, devine clar că argumentul este lipsit
de sens cu referire le cei pentru care noţiunile respective sunt bine definite,
clare şi precise (pentru specialiştii în analiză politică), dar este valabil cu
referire la cei pentru care aceste noţiuni sunt vagi, insuficient definite (în
raport cu “poporeanul“). De aceea, consider că săgeata Dv. trece pe lângă mine.
Recunosc, dacă aş fi scris "folosirea, în practica politică, a unor
noţiuni vagi, insuficient definite“, aş fi evitat, poate, obiecţia Dv.
2) Moruţ
Adrian-Bogdan :
“Cuvintele ca
"democraţie" şi "reformă" ţin de superficialul politic,
sunt mai degrabă simbolice şi se folosesc în principal în discursuri pentru a
dovedi aderenţa vorbitorului la "dreapta-ideologie" a momentului.
Pentru poporean ele n-au niciun sens tehnic, bine precizat, ci sunt doar
mijloace emoţionale de evocare a categoriei "Binelui"“.
Valerius :
- Distincţia pe care o faceţi
chiar Dv., între lumea politologilor şi lumea omului de rând, între teoria
politică şi practica politică, precum şi invocarea autorităţii lui Gustave
LeBon mai degrabă confirmă ideea mea că se folosesc noţiuni vagi, insuficient
definite, pentru a ademeni masele prin cântecul de sirene al idolilor.
- Urmăriţi exemplele pe care le
dau în continuare şi verificaţi dacă sunt în dezacord cu autorul citat de Dv.
În timpul demolărilor istorice din decembrie 1989, s-au folosit cuvinte frumos
mirositoare, dar goale de sens, ca o spumă de şampon: “democraţie“, “libertate“
etc. Perfidia consta în faptul că se oferea fiecărui cetăţean posibilitatea să
umple aceste cuvinte seci cu propriile lor aşteptări, speranţe. Adică, aceste
cuvinte constituiau, cum frumos spune LeBon, “doar mijloace emoţionale de evocare
a categoriei "Binelui". Definirea acestor noţiuni s-a făcut ulterior,
după ce zarurile fuseseră aruncate. Abia atunci oamenii au constat că între
ceea ce gândeau, sperau ei prin aceste cuvinte şi ce le-au oferit manipulatorii
era distanţă ca de la cer la pământ (metoda aceasta de manipulare se foloseşte
cu multă eficienţă şi în sfera religiei; a se vedea folosirea cuvântului
“rai“). Din motive ideologice (spre a se evita termenii marxişti), s-a luat
termenul de “economie de piaţă“, funcţional în planul economicului, şi i s-a
extins, abuziv, sfera, pentru a substitui termenul marxist de “formaţiune
social-economică a capitalismului“. După ani buni, Adrian Năstase „a descoperit
roata“, a constatat folosirea inadecvată a termenului de „economie de piaţă“.
În schimb, îmi scot pălăria în faţa lui Alexandru Bârlădeanu, singurul pe care
l-am auzit vorbind astfel: “Noi trebuie să spunem oamenilor care sunt
variantele. Vrem doar o reformare a vechiului sistem sau vrem capitalism ?.
Trebuie să le spunem că economia de piaţă înseamnă şi inflaţie, şomaj,
polarizare a averii“.
3) Moruţ
Adrian-Bogdan :
„Problema, mai exact, ar fi modul
de folosire a acestor termeni în exprimările publice“.
Valerius : asta susţin şi eu, când spun să nu folosim noţiuni
foarte importante ca noţiuni vagi, insuficient definite.
-
Mulţumesc pentru atenţia acordată.
Moruţ Adrian-Bogdan
(mesajul 45493, din 2006-06-03,ora 23:54)
"cum frumos spune LeBon, «doar mijloace emoţionale de evocare a
categoriei 'Binelui'»"
Asta n-o spunea el, e formularea
mea, n-am deschis niciun citat. :)
Ce spunea LeBon vine cam aşa:
"Puterea cuvintelor este
legată de imaginile pe care le evocă şi este cu totul independentă de
semnificaţia lor reală. Acelea al căror sens este cel mai rău definit posedă
uneori efectul cel mai mare. Aşa sunt, de exemplu, termenii democraţie,
socialism, egalitate, libertate etc., al căror sens este atât de vag încât nici
groase volume nu reuşesc să-l precizeze. Cu toate acestea, o putere magică se
ataşează de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor
problemelor. Ele sintetizează aspiraţii inconştiente variate şi speranţa
realizării lor.
Raţiunea şi argumentele nu ar
reuşi să lupte împotriva anumitor cuvinte şi formule. Le pronunţăm cu
reculegere înaintea mulţimilor; şi, de îndată, feţele devin respectuoase şi
frunţile se înclină. Mulţi le socot forţe ale naturii, puteri supranaturale.
Ele evoca în suflete imagini grandioase şi vagi, dar chiar vagul care le
estompează sporeşte puterea lor misterioasă. Le putem compara cu acele
divinităţi redutabile ascunse în spatele tabernacolelor şi de care evlavioşii
nu se apropie decât tremurând.
[...]
În consecinţă, atunci când
mulţimile, ca urmare a unor răsturnări politice, a unor schimbări de credinţe,
sfârşesc prin a manifesta o antipatie profundă pentru imaginile evocate de
anumite cuvinte, prima datorie a veritabilului om de stat este să schimbe
cuvintele, bineînţeles fără a se atinge de lucruri în ele însele. Acestea din
urmă sunt prea legate de constituţia ereditară ca să fie transformate.
Judiciosul Tocqueville1 a făcut remarcat faptul că treaba
Consulatului şi Imperiului a constat îndeosebi în înveşmântarea în noi cuvinte
a majorităţii instituţiilor din trecut, deci în înlocuirea cuvintelor care
evocau apariţia în imaginaţie a unor chipuri supărătoare cu altele a căror
noutate împiedica asemenea evocări. Impozitul direct a devenit contribuţie
funciară, gabela2 a devenit impozit pe sare, ajutoarele au devenit
contribuţii indirecte şi taxe reunite, taxa pentru meserie şi corporaţie3
s-a numit patentă etc.
Una din funcţiile cele mai
importante ale oamenilor de stat constă deci în botezarea cu cuvinte populare
sau cel puţin neutre a lucrurilor detestate de mulţimi sub vechile lor
denumiri. Puterea cuvintelor este atât de mare încât este suficient să alegi
bine termenii spre a face să fie acceptate lucrurile cele mai odioase. Taine
observa cu justeţe că tocmai invocînd libertatea şi fraternitatea, cuvinte
foarte populare pe atunci, iacobinii au putut «instala un despotism demn de Dahomey4,
un tribunal asemănător cu acela al Inchiziţiei, hecatombe umane similare cu
acelea din vechiul Mexic». Arta guvernanţilor, ca şi aceea a avocaţilor, constă
în principal în ştiinţa manevrării cuvintelor. Artă dificilă pentru că, în una
şi aceeaşi societate, aceleaşi cuvinte au cel mai adesea sensuri diferite în
diferite pături sociale. În aparenţă ele folosesc aceleaşi cuvinte, dar nu
vorbesc aceeaşi limbă."
Valerius
(mesajul 45498, din 2006-06-04, ora
01:57)
- Salut ! Văd că sunteţi, ca şi
mine, noctambul. Aţi postat la Democraţia,
în declin ? la ora 01.40. Cred că e bine să vă răspund.
- Problemele pe care le-am propus
dezbaterii în forum sunt mai vechi preocupări ale mele. Un articol al meu,
având chiar titlul Perpetua eliberare de
“idoli“, a apărut în Prezentul
(“săptămânal al Frontului Salvării Naţionale Ialomiţa“), din 21- 28 martie
1991, apoi, într-o variantă puţin schimbată, în Tribuna învăţământului nr. 543 din 19-25 iunie 2000, p. 7. Am
propus subiectul şi aici pentru că am reflectat îndelung asupra lui (nu-mi plac
improvizaţiile atunci când e vorba de probleme importante) şi pentru că
apreciez că el rămâne actual.
- Cartea lui Le Bon, Psihologia mulţimilor, n-o citisem când
am scris articolul. Faptul că am confundat exprimarea Dv. cu ideile lui Le Bon
poate fi un indiciu că nu am citit cartea nici până azi. Nu dau o listă a
cărţilor importante, numeroase, pe care nu le-am citit, pentru că mi-e ruşine. Nu dau nici o listă a cărţilor
importante, mai puţine, pe care le-am citit, pentru că ar putea apărea ca
manifestare de aroganţă. De fapt, nu numărul cărţilor citite este relevant
(poţi “citi“ o carte în autobuz şi când ai coborât nu mai ştii nimic, acest
număr nu-ţi conferă o valoare intelectuală. Important este cum citeşti, cum
integrezi ceea ce ai citit în propria ta cultură. Sunt flatat de asemănarea
unor idei exprimate de mine aici cu idei ale lui Le Bon (dacă sunt într-adevăr
ale lui şi nu construiţi noi capcane). Le Bon scrie : “Aşa sunt, de exemplu,
termenii democraţie, socialism, egalitate, libertate etc., al căror sens este
atât de vag încât nici groase volume nu reuşesc să-l precizeze“ , idee
consonantă cu ideea mea “ folosirea unor noţiuni vagi, insuficient definite (de
exemplu: democraţie, libertate, reformă, tranziţie, economie de piaţă)".
Asta dovedeşte că adevărul nu este proprietatea privată a cuiva, ci este un bun
de utilitate publică. Nu mă refer la dreptul de autor. Dacă vă trece prin minte
ideea de plagiat, vă recomand să nu risipiţi resurse şi să căutaţi slăbiciunea
mea în altă direcţie: cei care mă cunosc mai bine mă acuză de “citatomanie“.
- Sunt supărat puţin pe Dv.
pentru că mi-aţi dinamitat o plăcere intelectuală, plăcerea de a avea un
interlocutor autentic. Acum, după ce mi-aţi divulgat maestrul de care v-aţi
agăţat ca iedera, îmi dau seama că autorul plăcerii mele intelectuale era Le
Bon. Replica Dv. nr. 45396 n-a fost decât o parafrază a textului lui Le Bon.
V-aţi plasat în condiţia unui om care vrea să joace şah cu altcineva preluând
mutările din manualul unui maestru. Acum îmi explic de ce contraargumentele Dv.
loveau pe lângă argumentele mele: nu eraţi atent la “mutările“ mele, ci la
mutările maestrului !
- Dacă doriţi să mai discutăm, pe
fondul ideilor circumscrise de problematica idolilor,
putem continua. Fie că vom găsi opinii comune, fie că vom fi în contradicţie,
în ceea ce mă priveşte declar că voi fi îmbogăţit spiritual prin dialogul cu
Dv.
Moruţ
Adrian-Bogdan (mesajul 45508,
din 2006-06-04 ora 11:54)
"V-aţi plasat în condiţia
unui om care vrea să joace şah cu altcineva preluând mutările din manualul unui
maestru."
Nu văd ce se întâmplă în acest
forum neapărat ca pe nişte dezbateri argumentate. Când cineva propune un
subiect de discuţie şi cred că pot să adaug informaţie, o adaug pur şi simplu.
Nu e nevoie să-i fiu şi autor, pentru asta.
Postări
